PETRU MANOLIU, botoşăneanul prigonit în comunism, ignorat în democraţie

Prigonit sau uitat? La peste 40 de ani de la moartea sa trupească, Petru Manoliu este la fel de izolat, de străin românilor precum se afla atunci când comuniştii îi confiscaseră numele. Cu drept de semnătură sau fără, Petru Manoliu are parte, postum, de o mai mare restrişte: dreptul la memorie rămâne îngropat în istorie, aceeaşi istorie care, vreme de decenii, ne-a indicat ce şi cum să citim, în ce să credem, pe cine să preamărim.

Petru Manoliu s-a născut pe 28 iunie 1903, în Mihăileni, judeţul Botoşani, şi a murit la 29 ianuarie 1976, la Bucureşti. A fost un discret poet, un prozator de forţă, un dramaturg de sertar, gazetar intransigent şi un excelent traducător. Părinţii săi, dascăli în satul natal – Victoria, născută Stavrat, şi Ion Manoliu – i-au dat o educaţie sănătoasă. Petru Manoliu a fost elev al Liceului "A.T.Laurian" din Botoşani, apoi student al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti.

În 1945 i se ia dreptul de semnătură pe o perioadă de 5 ani, sub acuzaţia de a fi scris "articole cu caracater antidemocratic". Este apoi arestat şi condamnat de comunişti, dus la Canal şi trecut prin iadul puşcăriilor. Nici după ce iese din închisoare nu se poate bucura de libertate, sistemul comunist "asigurându-i" domiciliu obligatoriu la Costişa, în judeţul Bacău.

Izolat, urmărit, însingurat, Petru Manoliu se refugiază în scris. Se consumă în sute de pagini de jurnal, eseuri, aprofundează texte dramatice sau de roman. Se dedică mai ales traducerilor. În ultimii ani de viaţă rămâne singur. Soţia sa se sinucide, iar scriitorul, copleştit de durere, se retrage la Mogoşoaia.

Petru Manoliu vine din generaţia care nu doar a impulsionat cultura românească, ci i-a dat sens, identitate, forţă. Alături de nume precum Emil Cioran, de care l-a legat o prietenie sinceră, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, a susţinut şi impus un verb răspicat, sonor şi curajos în presa vremii sau în textele furişate mai târziu sub semnături de tot soiul, atunci când numele său fusese interzis.

În anul 1928, la Botoşani, editează publicaţia "Pământul". La Mihăileni scrie în "Revista tinerimii", publică la "Credinţa", unde deţine rubrica "Ţintar" (1933-1937). A colaborat la "Bilete de papagal", "Caiet", "Viaţa de azi", "Bis", "Vestea", "Ştirea", "Informatorul", "Convorbiri literare", "Litere", "Pământ bănăţean", "Azi" (unde a fost redactor), "Revista scriitoarelor şi scriitorilor români", "Re­vista dobrogeană", "Comuna", "Floarea de foc", "Răboj", "Viaţa literară", "Lumea românească", "Cuvântul", "România satelor", "România literară", "Familia", "Meridian", "România", "Almanahul ziarului «Timpul»", "Teatrul Naţional", "Biruinţa noastră", "Arta nouă", "Dumineca", "Vremea", "Revista Fundaţiilor Regale", "Rampa teatrală şi cinematografică", "Spectator", "Ramuri", "Viaţa românească" etc.

Este un excelent eseist, pamfletar, cronicar al lumii culturale, un atent observator al evenimentelor politice din vreme, expunându-se repercusiunilor care mai târziu aveau să îl ducă în celulă.

Poartă până în ultimii ani de viaţă o emoţionantă corespondenţă cu Emil Cioran, filosoful manifestând la rândul său, pentru botoşăneanul exilat în propria ţară, o duioasă prietenie şi o delicată protecţie sufletească. Polemizează epistolar şi cu Mircea Eliade sau Camil Petrescu.

A publicat "Rabbi Haies Reful" (roman frescă, Bucureşti: Naţionala-Ciornei, 1935), "Tezaur bolnav" (roman, Bucureşti: Cartea Românească, 1936), "Moartea nimănui" (roman, Bucureşti: Cugetarea, 1939), "Domniţa Ralu Caragea" (proză istorică, Bucureşti: Editura Ciornei, 1939), "Creangă" (Bucureşti: Vremea, 1944).

Ca traducător, a lăsat literaturii pagini alese din D. H. Lawrence – Amantul doamnei Chatterley (Bucureşti: 1935), J. London – Rebeliune pe Atlantic (Bucureşti: [19--]), J. Bainville – Istoria Franţei (2 vol., Bucureşti: 1939), I. Blűmchen – Dreptul rasei superioare (Bucureşti: 1940), F.E. Sillanpaä – Silja sau tristeţea unei vieţi neîmplinite (Bucureşti: 1942), A. Chamisso – Extraordinara poveste a lui Peter Schlemihl (Bucureşti: 1956), Th. Mann – Muntele vrăjit (Bucureşti: 1967-1969), J. Linnankoski – Cântec despre învăpăiata floare roşie (Bucureşti: 1969), Nuvela romantică germană (2 vol., Bucureşti: 1968; în colab.), Fr. Kőrmendi – Generaţie jertfită. Aventura la Budapesta (Bucureşti [19--]), J. Racine – Andromaca (Bucureşti: 1997) ş.a.

Pentru traducere, mai exact versiunea românească a romanului "Muntele vrăjit", de Th. Mann, primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor din România.

Au rămas în sertar Viata poetica a lui Descartes, Exilul poetului (drama in versuri evocind pe Ovidiu la Tomis, publicata fragmentar), Ana Ipatescu si Draculestii, pagini de jurnal, fragmente de memorii.

Are un rol decisiv în apariţia unui mare roman scris de un alt botoşănean, "Fata Moartă", de Ioan Missir, cumnatul său (ultimul primar necomunist al Botoşanilor). Povestea singurei cărţi rămase de la avocatul Ioan Missir este, prin ea însăşi, o parte a istoriei de decenii a comunismului timpuriu şi, apoi, a celui de sfârşit de secol. Scrisă la mai bine de 20 de ani de la Primul Război Mondial, cartea apare, în primă ediţie, în anul 1937, după un lung periplu prin edituri, care îi refuzau publicarea.

Petru Manoliu lasă mărturie despre viaţa dinainte de tipar a cărţii, dar şi despre autorul acesteia, care "nu vrea să fie scriitor". Ioan Missir aşternuse pe hârtie gânduri culese din amintirile sale de război, fără intenţia de a le publica, spune Petru Manoliu. "Omul acesta nu vrea să strălucească. Nu vrea să scrie, nu vrea să fie scriitor. A scris cartea aşa cum pliveşte un butuc de vie. A scris aşa cum priveşte, aşa cum aude, aşa cum respire, terminându-şi cartea şi bătând-o singur la maşină, era gata să-şi încuie manuscrisul, nu jenat că a scris o carte, el, bărbatul şi omul cu simţ real al vieţii, ci convins că de lucrurile tale intime nu este bine, nu este frumos şi nu se cade să vorbeşti" (cf. Victor Durnea, în prefaţa ediţiei 2006 a cărţii "Fata Moartă") Odiseea apariţiei acestui roman începe din ziua în care scriitorul Petru Manoliu preia manuscrisul, în încercarea de a convinge un editor să îl publice. Zadarnice şi crunte deziluzii! Pentru că "Fata Moartă" nu era o carte despre război, ci un discurs despre inutilitatea acestuia. "Fata Moartă" este despre adevăr şi asumare, despre oamenii siliţi să îşi construiască eroismele pe cadavrele semenilor, indiferent că aceştia sunt camarazi sau inamici. Adevărul despre "Fata Moartă" transpare din atitudinea unui editor care acceptă să publice romanul, punând însă o condiţie clară: cartea să beneficieze de o prefaţă scrisă de un general care să "gireze că aşa cum Ioan Missir a descris războiul nu este o închipuire denigratoare, ci o realitate" (Petru Manoliu). Cartea apare, în 1937, nu cu o prefaţă a vreunui general, ci cu o întâmpinare semnată de Nicolae Iorga. În fapt, cartea lui Ioan Missir chiar asta demonstrează: că războiul nu este un act de eroism, ci o monstruozitate devoratoare de vieţi!

Romanul beneficiază de o critică entuziastă după apariţie, "Fata Moartă" primind Premiul "I. Heliade Rădulescu" al Academiei Române, precum şi Premiul "I. Al. Brătescu Voineşti" al Societăţii Scriitorilor Români.

La peste un deceniu de la moartea lui Petru Manoliu, Paul Cortez publică la Editura Eminescu (1987) volumul de memorii "Înainte de a uita", unde găsim un emoţionant portret al scriitorului botoşănean, conturat în momente de cumplită singurătate, de autoimpusă penitenţă, de scris şi continuu citit. Paul Cortez îl vizitează pe Petru Manoliu "într-o perioadă tristă şi zbuciumată a vieţii sale" şi îl găseşte "într-o mare jenă financiară", când "suferea din cauza bolii soţiei sale, o femeie de o rafinată cultură". "Era slăbit, palid, cu nişte haine ponosite. Locuinţa lui era modestă, întunecoasă, cu mobilă veche şi parţial deteriorată, dar spaţiul era plin de cărţi. Părea resemnat, dar, de îndată ce mă vedea, devenea mai vioi şi chiar pus pe glume. Când plecam se întrista. Îl vizitam des şi îmi povestea multe lucruri interesante privind tinereţea sa, visurile sale, împlinirile şi mai ales neîmplinirile sale", scrie Paul Cortez în memoriile sale.

La 40 de ani de la moartea sa trupească, Petru Manoliu este la fel de izolat, de străin românilor precum se afla atunci când comuniştii îi confiscaseră numele. Cu drept de semnătură sau fără, Petru Manoliu are parte, postum, de o mai mare restrişte: dreptul la memorie rămâne îngropat în istorie, aceeaşi istorie care, vreme de decenii, ne-a indicat ce şi cum să citim, în ce să credem, pe cine să preamărim.

Petru Manoliu, la fel ca Ioan Missir, autorul botoşănean al excelentului roman "Fata Moartă", rămâne închis în sertarul vremii.

"Licu, o poveste românească"

Sentimentul straniu începe din prima secundă. Intri în sala de cinema venind dintr-un prezent zgomotos, desprinzându-te de o lume și intrând conștient într-un univers care îți este familiar în măsura în care l-ai asimilat prin propria experiență sau prin felii de istorie care, în familia ta, poartă nume de bunici, de părinți sau de locuri. 

"Licu, o poveste românească" este un film care nu documentează un timp, ci o poveste. Ana Dumitrescu, o regizoare româncă stabilită în Franța, a venit în România pentru a realiza filmul cu un singur personaj. Chiar dacă în cinematografe este prezentat drept documentar, cinefilii care trec de răceala avertismentului au a vedea, în fapt, un personaj-metaforă, o desfășurare de sentimente, un parcurs al unui destin menit să ne rupă măcar pentru o clipă de haosul încărcat al zilei.

Filmul este o metaforă despre propria condiție și efemeritate, o lecție de viață, dar și un veac de supraviețuire, ne spune Ana Dumitrescu, regizoarea filmului. Timp de 92 de ani Licu a suferit, a iubit, a râs și a plâns. Deportat din Bucovina de Nord, a străbătut comunismul, a simțit în urechi gloanțele la Revoluția din 1989, a fost doborât de capitalismul românesc. Cu toate acestea, Licu deschide și răsfoiește - dimpreună cu fiecare privitor în parte, pe parcursul unei ore și încă jumătate - un manual de Istorie a Vieții (cum ar fi să se predea așa ceva în școala românească?!).

Este blând, cu un râs care îți deschide inima și te lasă să îi pătrunzi în intimitatea atât de așezată, atât de firesc umană. Licu este ceea ce chiar specialiștii numesc istorie vie. Deținători ai unui tezaur încă prea puțin exploatat la noi. Poveștile lor conțin date concrete, mărturii directe ale unor fapte cunoscute. Însă ei, martorii, ne aduc ceva ce nici un manual oficial nu oferă: impactul evenimentelor istorice asupra unui popor, asupra unei comunități. Or Licu presară în film astfel de imagini. Deportarea din Bucovina, fuga în România cu frica bântuindu-le ochii, pașii, gândurile și somnul. Refugiul. Anii comunismului, cu spaima de a nu fi auziți, urmăriți, închiși.

Povești și povești. Înșirate fără patimă, legate între ele cu un umor aristocrat, cu o anume bucurie pe care Licu o exteriorizează cumpătat și reținut.

Dar Licu mai reușește ceva: el populează filmul cu personaje al căror portret îl creionează cu măiestrie. Fratele mai mare, născut fără un rinichi, dar fără ca cineva să își fi dat seama. Ajuns mare inginer, a pus pe picioare combinatul din Hunedoara. Până când, din cauza poluării masive, fratele s-a prăbușit. Spaima comuniștilor că îl vor pierde pe Viorel, inginerul genial de care aveau atâta nevoie, i-a făcut să acționeze cu o rapiditate și o generozitate incredibile. Vorbim de anii 1955, când Securitatea aresta și împușca fără niciun scrupul pe toți cei care se opuneau regimului. Viorel, însă, era un bun de care nu se puteau lipsi. Un avion ministerial l-a transportat la Paris, unde a fost ținut o lună întreagă, pe banii statului, în încercarea disperată de a-l salva. Nu l-au salvat... Comuniștii stăpâneau doar Moartea, nu și Viața...

Aproape în aceiași ani, fratele soției, un avocat cu doctorat în drept, care lucrase la Arhivele Securității, avea să dispară fără urmă. Oricât au întrebat, oricât au căutat, nimeni nu le-a dat nicio explicație. Dispărut în neantul istoriei, o enigmă pe care timpul nu a dezlegat-o nici până astăzi.

Spectatorul are să se mai bucure și de povestea soției lui Licu. O dragoste care a străbătut veacul, fără să se ofilească sau să se tulbure de greul timpurilor. Răpusă de o tumoare la cap, chinuită de suferință, imobilizată trupește și fără a mai putea vorbi, femeia avea să plece în veșnicie într-o noapte de decembrie a anului 2008, dar nu oricum, ci luându-și rămas bun în felul cel mai cinematografic cu putință: “S-a trezit, a deschis ochii și mi-a spus: Adios, muchachos!”.

Despre Licu ar fi greu, de pildă, să scrii un roman. Pentru că este cel mai atipic personaj, iar bruma de credibilitate de care are nevoie autorul s-ar prăbuși într-un soi de suspiciune continuă. Licu trăiește cu porumbeii. La 92 de ani, face cornulețe strașnice, ba chiar și plăcinte la cuptor. Meșterește ore întregi și știe să construiască din nimic tot felul de obiecte. Coase la mașină („toată lenjeria din casă e cusută de mine”, se laudă mustind în colțul gurii o mândrie nestăpânită), bucătărește într-un molcom al zilei pe care îl simți, îl adulmeci, îl furi fără să vrei.

Capcana în care ai putea cădea, după ce ieși din sala de cinema? Să te întrebi cine este Licu. Ce face Licu? Trăiește, doarme, suferă, tânjește după ceva, fericește vreo lume ori scotocește prin timpul rămas, cel cel ce va să vină? Licu este un personaj. Care rătăcește printre amintiri, care își potrivește pendula după propria existență. Dar rămâne o ficțiune, o altfel de realitate, după cum ne avertizează regizoarea filmului. “Este un vis, dacă vreți, un vis de sfârșit de viață. (...) O viață frumoasă nu este o viață perfectă. Nu există. Viața e plină de copromisiuni, înșelare, greșeli, ceartă, supărare, furie, durere. Viața lui Licu este plină de ele, dar am ales să arăt ce ne rămâne, de fapt. O viziune idillică. Cu ce plecăm când închidem ochii. Asta se numește cinema”, mărturisește Ana Dumitrescu.

Venit din trecut, Licu este o proiecție în viitor. Despre cum am putea fi dacă am fi. Despre cum se trăiește și se moare purtând în cârcă o istorie pe care, fărâmă cu fărâmă, începi să o înțelegi doar pe măsură ce te îndepărtezi de lumesc.

"Licu, o poveste românească" este o evadare din cotidianul haotic și bulversant. Este o aromă de viață veche, împrospătată cu bucuria zilelor târzii. Licu este un om normal într-o lume dureros de anormală. Veți constata asta imediat ce veți părăsi sala de cinema și vă veți zdrobi inimile de zgomotul certăreț dimprejur.

Iar pe măsură ce trec minutele, orele, zilele, Licu se transformă în altceva: el rămâne un DOR. 

Unul "dintre cei mai nefericiţi poeţi ai literaturii române", botoșăneanul care a dăruit poporului român două romanțe tulburătoare!

"Dacă n-ar fi scris altceva decât aceste două creaţii, numele lui tot ar fi rămas în melosul de aur al neamului nostru".

"Sărmanul Artur Enășescu!", strigă Crevedia, descoperind la câțiva metri de noi silueta poetului cerșetor și nebun. Nicolae Crevedia a scos 100 de lei și i-a dat cerșetorului, care a mulțumit ca un robot și a pus bancnota într-o sacoșă ce îi atârna de gât, fără să privească măcar spre cel care i-a dat banii. "Nu avea nicio cuziozitate. E absent. Ca un mort. Ca un cadavru ambulant". Scena este povestită de către Constantin Virgil Gheorghiu, în cartea sa de Memorii. Prin Artur Enășescu, poetul Nicolae Crevedia îi prezenta tânărului său secretar imaginea cruntă a mizeriei în care poate ajunge un creator: "Poeții sunt ființe fragile. Un poet trăiește la frontiera realității. Dacă face un singur pas greșit, cade de cealaltă parte, în neant. În nebunie. Artur Enășescu e așezat aici ca un panou de semnalizare. Ca un semafor. Artur Enășescu e așezat aici la porunca unui înger, în fața cafenelei artiștilor, ca să-i avertizeze pe poeți că drumul lor spre stele este plin de capcane îngrozitoare…".

Artur Enășescu mai are și astăzi o casă în Botoșani. Pe strada Ion Pillat nr. 28. Este numărul care fixează, într-o economie administrativă, casa în care s-a născut și a locuit poetul. Ca o ironie a sorții, astăzi, pe poarta de la adresa Ion Pillat 28 intră în fiecare zi copii care au nevoie de sprijin terapeutic. Acolo funcționează Centrul de zi pentru copii cu nevoi speciale. Sau poate nici măcar nu este o ironie a sorții, ci mai degrabă un echilibru firesc, pe care timpul îl făurește în măreața-i înțelepciune.

A fost un talent uriaș, a fost un poet cu sclipiri de geniu, fapt recunoscut în vreme de personalități marcante ale literaturii, de la Eugen Lovinescu și Tudor Vianu la Nicolae Iorga, Nichifor Crainic, Perpessicius. Însă, mai presus de toate, Artur Enășescu (1889 – 1942) a rămas în conștiința publică prin două dintre cele mai tulburătoare romanțe, chiar dacă astăzi foarte puțini mai știu că autorul versurilor acestor bijuterii este botoșăneanul care a trăit ultima parte a vieții nemaitrăindu-se pe sine.

S-a născut în anul în care a murit Eminescu (1889) și a trăit 53 de ani. În 1917, la 28 de ani, se afla la Oituz - Măgura Cașinului, ca ostaș în Primul Război Mondial. Mărturia lui Tudor Vianu, care l-a întâlnit pe Artur Enășescu la Botoșani, la Școala de Artilerie, este prețioasă și impresionantă: "Într-o duminică l-am vizitat în casele bătrâneşti ale părinţilor şi am schimbat gândurile noastre de atunci pe prispă, privind către grădina plină de flori. Dar am avut atunci, pentru întâia oară, impresia unei ameninţări în preajma prietenului meu. Artur era un elev absolut inadaptabil la rigorile regimului militar. Părăsea frontul, rătăcind cu arma în mână printre fâneţuri şi îşi umplea cartuşiera cu manuscrise. A trebuit să repete stagiul pregătirii sale şi a plecat ca simplu soldat cu unitatea lui, în faţa inamicului".

Nu ca simplu soldat plecase Enășescu, ci cu grad de plutonier, în Regimentul 37 Infanterie. Poezia "Cruce albă de mesteacăn" este datată "Oituz, iulie 1917", fiind publicată pe 1 ianuarie 1919, în Luceafărul. Așezată pe suport muzical de către Ionel Fernic, poezia lui Artur Enășescu avea să devină una dintre cel mai cântate romanțe ale vremurilor, în special în interpretarea lui Jean Moscopol.

Tot Ionel Fernic va așeza pe portativ poezia "Țiganca" (E Rița, fecioara cu ochii sprințari…), romanță pe care vocea Ioanei Radu avea să o consacre definitiv. Cele două melodii – chiar dacă foarte puțini mai știu astăzi că sunt scrise de Artur Enășescu - au intrat în patrimoniul poporului român. "Dacă n-ar fi scris altceva decât aceste două creaţii, numele lui tot ar fi rămas în melosul de aur al neamului nostru", spunea mai târziu George Potra.

Destinul poetului-filozof merită mai multă atenție, și nu doar din pricina nenorocirii sale, a bolii care l-a măcinat și l-a desprins de realitatea înfiorătoare a anilor interbelici. Artur Enășescu a uimit prin poezie la fel cum a uimit prin manifestarea față de propriul destin neprielnic și fatidic în cele din urmă.

Fiul unui oficiant de poștă, a rămas orfan de mamă la 4 ani. Elev al Liceului Laurian mai întâi, avea să plece la Iași, unde, ca elev al Liceului Național, va sta în gazdă la mătușa sa, Maria Nacu. Mătușa, sora bună a mamei, era căsătorită Manu. Fiul ei, deci văr primar cu Artur, era Ion Manu. Actorul Ion Manu - care se născuse, de asemenea, în Botoșani, la doi ani după Artur Enășescu - este tatăl renumitei regizoare Sanda Manu, cea care mai târziu se va căsători cu un alt mare actor, dorohoianul Ștefan Tapalagă.

Artur Enășescu este denumit adeseori poetul damnat, lovit de soartă, dar și poet-filosof. De la rebelul fără cauză văzut nu de puține ori ca un continuator al spiritului eminescian, la cea mai neagră mizerie. De la aripi de geniu la un Icar cu aripi de ceară, cum îl descrie Nicolae Peneș.

Casa lui Artur Enășescu, din strada Ion Pillat nr. 28, este monument istoric. Ne-au rămas de la el două romanțe, publicistică de o valoare inestimabilă și o poezie de o incontestabilă frumusețe. Unul "dintre cei mai nefericiţi poeţi ai literaturii române", scria criticul Teodor Vârgolici, completând însă: "un poet de autentic talent, concretizat într-o operă restrânsă din punct de vedere cantitativ, însă plină de virtuţi lirice ce merită cu prisosinţă interesul şi preţuirea posterităţii".

Artur Enășescu s-a născut la data de 12 ianuarie 1889, la Botoșani, și a decedat la data de 4 decembrie 1942, la București. Studii liceale la Liceul "August Treboniu Laurian" și la Liceul Național din Iași. A debutat în anul 1910 cu sonetul Amor în revista Convorbiri critice. A fost redactor la publicațiile Îndrumarea din Botoșani (1918) și Luceafărul din București (1919 - 1920).