"Jurnalul unui țăran de la Dunăre", nevoia de Vintilă Horia. "Toată carnea mea este o memorie deschisă"

28 noiembrie, 1960, Paris. Academicienii francezi se întrunesc pentru a delibera asupra celebrului Premiu Goncourt. Românul Vintilă Horia, alături de Henry Thomas, autorul cărții "John Perkins", așteaptă rezultatul votului. Cei doi scriitori sunt chestionați sub presiunea momentului, întrebările încercând să scoată la iveală nerăbdarea, temerile, speranțele, iluziile sau deziluziile.

"Ați observat că a plouat?", este întrebat Vintilă Horia.
"Da".
"Sunteți superstițios?"
"Nu. La noi se spune că ploaia e aducătoare de noroc. Fiind o țară agricolă, la noi ploaia poartă noroc", răspunde în frumoasă cumințenie românească Vintilă Horia.

Premiul Goncourt îi va fi atribuit lui Vintilă Horia (6 voturi, față de 3 voturi - Henry Thomas), pentru cartea "Dumnezeu s-a născut în exil" ("Dieu est né en exil"). Vestea pune în mișcare aparatul de propagandă comunistă din țară, Vintilă Horia este denigrat inclusiv în presa franceză, cu o agresivitate și o constanță uimitoare. Amărât de cele ce se întâmplă, renunță la premiu. Distincția nu i se retrage, dar nu mai este organizată ceremonia pentru decernarea premiului.

În țara lui, un Tribunal al Poporului îl condamnase (februarie 1946) la muncă silnică pe viaţă. Pleacă în Italia, de unde emigrează în Argentina, unde va rămâne până în 1953, când ajunge în Spania. O scurtă perioadă, 1960-1964, locuiește la Paris, însă apoi revine la Madrid, unde va și muri, în 1992.

Vintilă Horia obținuse licența la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii Catolice din Paris, era doctor în Drept al Universităţii din Valladolid, cu o bogată activitate de publicist, profesor și conferenţiar.

Tradusă destul de târziu în limba română, de Doina Jela (2016, la Editura Vremea), cartea "Journal d'un peysan du Danube" a fost publicată în 1966, la Paris, de Editura La Table Ronde. Jurnalul consemnează o perioadă relativ scurtă din biografia scriitorului - 11 noiembrie 1964-21 noiembrie 1965.

"Jurnalul unui țăran de la Dunăre" cuprinde 250 de pagini răscolitoare, cu puseuri nostalgice, dar și pasaje de un sacru scânteietor și un romanstism înduioșător. Rânduri dense, concentrând o metafizică asumată, o percepție asupra ființei care denotă un spirit evoluat, dublat de un simț al realității rar întâlnit.

Dincolo de amarele controverse care încă mai însoțesc numele lui Vintilă Horia, amintind totdată și de interesul crescut al unora de a coborî de pe soclu renumele unui scriitor autentic, rămâne întrebarea: De ce îl citim pe Vintilă Horia? Un posibil răspuns vine de la Cristian Bădiliță: "Vintilă Horia ne-a lăsat o operă întreagă, de nivel mondial, și doar pe urmele unor scriitori ca el ne putem salva de mediocritate, de provincialism, precum și de complexele aferente".

Îl citim pe Vintilă Horia pentru a înțelege de ce suntem creștini. Dar parcurgându-i rândurile aflăm și cum ne pierdem ca neam, ca identitate și cum coborâm treaptă cu treaptă într-un desiș al incertitudinii istorice.

"Churchill este pe moarte. Încă unul dintre marii responsabili ai dezastrului lumii pleacă dintre noi. Dacă pentru propria-i țară a fost un salvator – ceea ce rămâne de demonstrat – pe a mea a ajutat-o să moară. Alături de Stalin și Roosevelt, a clădit acest imens univers subdezvoltat care a luat avânt în 1945 și s-a extins de atunci fără încetare, ca o ciupercă otrăvitoarem pe ruinele unei victorii și ale unei înfrângeri – tot atât de prost clădite amândouă", scria Vintilă Horia în 1965 (sâmbătă 16).

Vintilă Horia reușește să privească în propriul prezent, dar ne oferă, totodată, o perspectivă a existenței pe care nu o putem percepe decât înțelegând regulile, jocurile și implicațiile politice ale momentelor istorice pe care noi înșine le avem de parcurs. "Când toți cei care au făcut cel de-al Doilea Război Mondial vor fi morți, mă refer la cei mari, omenirea va putea să răsufle ușurată și să se gândească la adevărata pace. (...) Cu fiecare zi care trece înțeleg din ce în ce mai bine că pacea nu există la nivelul întregii omeniri și că doar ființa individuală o poate atinge pe planul ascetismului și al credinței. Pacea nu poate fi decât interioară, exact opusul celei de care vorbesc jurnaliștii și politicienii". 

Țăranul de la Dunăre este purtătorul prin veac a ceea ce înseamnă pentru noi înțelepciunea simplă, nealterată, a trăitorului pe pământul țării. Este țăranul care observă, înțelege și tace. "Este vorba aici de o rasă spirituală care acceptă în aparență ordinea asfaltică a ideologiilor, dar continuă să-și practice filosofia și religia, de altfel strâns înrudite". 

"Rătăcesc asemenea unui strigoi, unui nebun inofensiv"

Țăranul a intrat și în închisoare sub comuniști, închisoare pe care a trăit-o cu aceeași demnitate. Generațiile tinere nu concep că libertatea devine un joc al hazardului atunci când ea este instrument ideologic. Un marxism din ce în ce mai prezent și astăzi, un marxism care capătă chip și sub a cărui hidoșenie se ascund aceleași ideologii din urmă cu jumătate și mai bine de veac. "Această perioadă din istoria românească a fost o rușine pentru cei care ne-au impus-o – ocupant străin, ideologie, partid, executanți – și sper că ea s-a terminat pentru totdeauna și că această rană hidoasă se va închide până la urmă. Ea a avut meritul de a scoate din nou în evidență monstruosul paradox care se ascunde în utopiile ce intenționează să proclame un principiu și realizează contrariul lui. În acest sens, marxismul a bătut toate recordurile, la noi ca și în alte țări". 

Scriitorul scrâșnește în propriul destin. Un român fără țară, un scriitor aruncat dintr-un loc în altul, scriind despre propriile doruri neostoite până la sfârșitul vieții. "Rătăcesc asemenea unui strigoi, unui nebun inofensiv, unui câine alungat pe străzile în sărbătoare ale orașului Elvas. Parfumurile acestea mă îmbată; limba, pe care n-o vorbesc, dar o înțeleg, îmi amintește cine sunt și de ce; sunt beat de deznădejde în mijlocul unei frumuseți care ar trebui să mă drogheze și să mă facă să uit. Dar toată carnea mea este o memorie deschisă. Mama, tata, fratele meu, verii mei nu sunt aici. De mai bine de 20 de ani sărbătoresc fără ei Crăciunul și Paștele. De ce această condamnare? Tu, mama, înțelegi? Sărbători însângerate, șiroind a nedreptate/ Pedeapsa asta nu e pământeană". 

Vintilă Horia a scris cu verb aspru. A rostit adevărul până în ultima clipă, iar cuvintele ard și astăzi, dovada că încă stârnește spaime.

"Totul este fals într-un regim ca acesta", scria Vintilă Horia în șaizecii ani comuniști, iar "frica conducătorilor este tot atât de mare ca a celor conduși. O închisoare rămâne întotdeauna o închisoare".

"Jurnalul unui țăran de la Dunăre" nu este doar o carte de citit în timpul liber. "Jurnalul unui țăran de la Dunăre" este o datorie!