Nu exista timp mai fericit si mai nefericit in acelasi timp decat postul sufletesc pe care il strabatem. Vremuri tamaduioare, zic. Asa cred si simt. E greu pentru ca avem copii, parinti, stramosi, poate si urmasi nenascuti. In urma cu numai 20 de ani traiam o austeritate si mai grava, si pe alocuri si mai periculoasa decat cea de azi. Am scapat de comunism si ne-am pierdut libertatea. Nu e nimeni vinovat. Ne-am purtat copilareste, dar e timpul sa re/devenim adulti.Ne-am crescut copiii incercand sa le oferim tot ce noua ne-a lipsit. Problema este ca noua ne-a lipsit prea mult…
Copiii nostri nu dispun de capacitatea de adaptabilitate, de spirit de autoconservare, de instinctul de supravietuire.
Straduindu-ne sa ii aparam pe ei, am uitat de noi si am crezut ca lumea pe care am faurit-o in cei 20 de ani este si reala. Nu am avut exercitiul educatiei, al responsabilitatii umane si valorice. Am iesit din comunism pe cand aveam 18-20 de ani. Am fluturat steaguri la Revolutie, ne-am indragostit, am iubit si am devenit parinti. Intr-un alt sistem de educatie, o alta scara de valori, o alta organizare sociala decat cea in care am fost crescuti.
Degradarea unei societati duce iremediabil la prabusirea ei. Daca societatea ca sistem, statut, potential financiar prezinta carente tot mai vizibile si nocive, inseamna ca timpul are inca puterea de a respinge in mod natural o boala care ii face rau. Si poate ca da, am devenit nocivi si periculosi timpului nostru. Constientizarea acestui fapt poate fi, in sine, o salvare de noi insine. Nu vad de ce s-ar schimba lumea, atata timp cat eu, mic-mic-mic, nu ofer nici o zi de pustnicie sufletului meu…
