CĂLĂTORII - Mănăstirea Guranda și povestea impresionantă a unei măicuțe

Mănăstirea "Sfânta Treime" Guranda este situată la 40 km de oraşul Botoşani, pe drumul naţional 29D. A fost înfiinţată în anul 1945, prin eforturile maicii Teodora Voloşincu. În anul 1960, autorităţile comuniste au închis mănăstirea şi au dărâmat biserica. Mănăstirea a fost redeschisă la începutul anului 1990, tot de maica Teodora Voloşincu. Din anul 2007, maicile şi surorile de la Mănăstirea Guranda sunt păstorite de stavrofora Gabriela Turiceanu.
Maica Teodora Voloșincu s-a născut în al doilea deceniu al secolului XX, purtându-şi copilăria în vremurile cumplite de după Primul Război Mondial. Tinereţea avea să îi fie amestecată cu alte griji, nevoi, foamete, sărăcie, apoi al Doilea Război Mondial... S-a călugărit din chemare, nu pentru că lumea nu-şi descoperise frumuseţea şi pentru ea, ci pentru că Dumnezeu îi pregătise un drum mult mai greu şi jertfelnic.
Maica Teodora Voloşincu, atât de puţin cunoscută botoşănenilor astăzi, a fost o adevarată muceniţă, o stavilă împotriva comunismului, o fiinţă puternică, veselă, iubitoare de oameni.
Se pitise în pădurile Gurandei. Pe şoseaua Ştefăneştilor, ramificatia Durnesti, acolo unde drumul coteşte brusc, parcă voit se desprinde de realul omenesc şi urcă spre padure, uşor şi aproape fără voie.
La terminarea războiului, maica a răsuflat adânc şi a înălţat o cruce cât tot sufletul ei. Pleacă de la Mănăstirea Buciumeni, unde se afla sub ascultare, şi revine aproape de pământul străbunilor. Era anul 1945.
Cu binecuvântarea mitropolitului de atunci al Moldovei, Irineu Mihălcescu, maica Teodora trece peste suferinţe şi lipsuri, peste răni şi sărăcie cruntă, şi iniţiază o colectă publică, sprijinită în special de  militari şi ofiţeri ai Armatei Române care mai rămăseseră în viaţă.
Cumpără teren de la moştenitorii unei familii boiereşti din zonă şi, cu mijloace extrem de modeste, ridică o biserică închinată cinstirii eroilor căzuţi pe frontul de luptă. Adaugă şi câteva chilii de lemn şi pământ. În câţiva ani, 30 de maici ajuseseseră să nevoiască în micuţa mănăstire.
Liniştea nu avea să dureze prea mult. În anul 1959 este promulgat Decretul 410, prin care mănăstirile se desfiinţau, iar monahii şi monahiile erau alungaţi în lumea cea mare. Rând pe rând, comunismul pustia mănăstirile...
Doar că, dacă sinistrul Decret alunga de la Agafton toată suflarea, dar lăsa în picioare biserica, la Guranda se petrecea un episod cutremurător! Comunismul se manifesta violent, cu rânjetul fiarei care se pregăteşte să stăpânească pentru multe zeci de ani: buldozerele sfârtecă fără nici o remuscare fiecare cărămidă aşezată cu truda maicilor, toate clădirile şi biserica!
Lacrimi, rugăciuni, suferinţe... Maica stavroforă Teodora a făcut hârtii peste hârtii, până la Ceauşescu. Toate au fost în zadar: din biserica închinată eroilor căzuţi pentru patrie mai rămăsese o cruce, în mijlocul pădurii!

Maica Teodora (foto dreapta) se întoarce în casa părintească, unde continuă să trăiască în pace duhovnicească şi multă rugăciune. Speranţele renasc imediat după decembrie 1989! Se întoarce acasă (la crucea din pădurea Gurandei) peste 30 de ani! Ca în urmă cu 45 de ani, primeşte din nou binecuvântare pentru a ridica mănăstirea de la firul ierbii. Iniţiază o altă coletă publică şi, ajutată de oameni inimoşi, ridică o biserică şi corpurile de chilii modeste, pe locul fostei mănăstiri. Noul lăcaş este sfinţit în 1991, cu hramul Sfânta Treime.
A trăit în mănăstirea ei dragă, ACASĂ, până în anul 2007. A plecat la Domnul în prima zi de Crăciun, împăcată că a făcut tot ce se putea pentru creştini: a ridicat de două ori mănăstire pe acelaşi loc, dar a ajutat şi la ctitorirea altor cinci biserici în satele din împrejurimi.
În luna septembrie 2012, Înalt Preasfinţitul Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, a binecuvântat începutul lucrărilor la noua biserică a Mănăstirii Guranda, biserică ce cinsteste, pe lângă hramul Sfintei Treimi, şi pe Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, născut pe meleagurile Botoşanilor, în satul Crăiniceni.
„Vechea biserică a mănăstirii, construită cu mijloacele foarte modeste pe care maicile le-au avut la dispoziţie, era măcinată de vreme şi nu mai rezista multă vreme. Am încercat iniţial să o consolidăm, dar costurile erau foarte mari şi nici nu aveam garanţia că structura pe care a fost făcută va rezista. De aceea, mai ales că maicile de aici şi-au dorit foarte mult construirea unui paraclis cu hramul Sfântului Ioan Iacob, am primit binecuvântarea să facem o biserică nouă, care să poarte şi acest al doilea hram“, spunea în urmă cu ceva ani maica stareţă Gabriela Turiceanu.

Maica de la Guranda, o pagină importantă a creştinismului românesc!

Maica Teodora Voloşincu rămâne o figură luminoasă a monahismului românesc și al celui botoșănean, o pagină importantă a creştinismului românesc.
Lipsa auzului, în anii din urmă, îi dădea o formă de libertate de care maica Teodora se folosea cum ştia ea mai bine: vorbea necontenit şi răspândea în jur o mireasmă de bucurie şi amintiri din care, pelerin sau călugăr, te înfruptai mai ceva ca în miercurile şi vinerile de harţi.
Am cunoscut-o în ultimii ani ai vieţii. Ne primea în chilia mică, din capătul unui corp de clădire a Mănăstirii Guranda. Aştepta în cerdac, îmbrăcată într-o cuminţenie de bunică şugubaţă. Maica Teodora Voloşincu era din creştet până în talpă bucurie duhovnicească.
Pentru că nu mai auzea, umplea taifasurile de duminică după-amiază cu poveşti de demult. Amintirile cele mai dragi îi erau cele din Mănăstirea Agapia, pe unde trecuse un timp şi unde lăsase prietenii frumoase, monahii de care îi era foarte dor. Veniţi din lumea mare şi amestecată cu năzdrăvănii de tot felul, era înduioşător pentru noi să ascultăm vinovăţiile copilăreşti ale maicilor, fuga de sub ascultare pentru a hălădui vreun ceas, două, prin păduri după ierburi şi flori, năstruşnice "aventuri" din viaţa de mănăstire.
Alături de noi, maica Teodora retrăia raiul pământesc pentru a pune stavilă durerilor pe care le ducea în suflet, de multe şi prea împovărate zeci de ani! S-a născut după un război, a trăit un altul, a reconstruit, precum Ana lui Manole, o biserică pusă la pământ de şenilele buldozerelor comuniste.
A trăit în discreţie, a trecut la Domnul împăcată. Să o pomenim pe buna noastră maică!

Manastirea Guranda  
Hram: Sfanta Treime
Acces: DN 29D Botosani-Trusesti (cca 32 km)-Guranda (7 km), apoi se face stanga, urmand indicatorul si se parcurg 2 km pana la manastire
Stareta: stavrofora Gabriela Turiceanu;
Adresa: sat Guranda, com. Durnesti, 717151, jud. Botosani

CĂLĂTORII - Lumina Lină de la Agafton

Agaftonul înflorește în fiecare duminică, însă există o zi în an când oamenii întrec în frumusețe florile. Pogorârea Sfântului Duh vine cu pace, cu smerenie creștină, dar mai presus de toate este ziua în care mănăstirea se umple de bucurie.
16 iunie 2019. La o zi după comemorarea a 130 de ani de la trecerea la Domnul a poetului Mihai Eminescu, în duminica Pogorârii Sfântului Duh, Agaftonul și-a deschis din nou porțile. Biserică neîncăpătoare pentru creștinii dornici să se cuprindă de Pacea locului. Mulți prunci purtând ii înflorate, părinți îmbrăcați asemenea, în costumul popular atât de frumos românesc. Bunici care-și trec de la unul la altul nepotul ce ațipește în umbra mănăstirii, maici făcând cărări printre oameni, tinere fete purtându-și sfielnice crucea în palme.
Agaftonul este și astăzi, pentru cei care îi calcă pragul, locul unde Mihai Eminescu petrecea zile în șir, în liniștea de har și de pace multiseculară. Este locul unde își odihnesc somnul de veci surorile Ralucări, "dulcea mamă" a lui Mihai: Olimpiada, Fevronia și Sofia Iurașcu, alături de verișoara Velisaria.
La Agafton e pace. Un tărâm smuls parcă din forfota vremii, o lume nu încremenită, ci purificatoare. În rugăciune sau în liniștea zilei, mănăstirea își poartă menirea prin vreme. Fără discursuri, fără primiri oficiale. Cine calcă pragul Agaftonului se întoarce în veac. Aici, geniul poartă nume de copil. Mihai a buchisit aici, în chiliile maicilor, aici a învățat primele rugăciuni.
Un loc prea puțin cunoscut, aproape ignorat. Deși aici, la Mănăstirea Agafton, trei dintre surorile Ralucăi Iurașcu, mama lui Mihai Eminescu, au fost maici, una dintre ele, Olimpiada, chiar stareță vrednică. Fevronia, însă, cea care l-a și botezat pe Mihai, mult i-a purtat de grijă nepotului cel drag. Maicile de demult își aminteau cum mătușile lucrau zile întregi să coase hăinuțe, iar mai târziu petreceau ore la rând buchisind alături de Mihai pe filele bătrâne ale cărților de rugăciuni. Mai târziu, Xenia, verișoara lui Mihai (fiica Sofiei, soră a Ralucăi Iurașcu), a ținut cu sfințenie parastasele și a plâns cu lacrimi amare pierderea atât de timpurie și de nedreaptă a dragului ei văr.
Mănăstirea Agafton a avut o însemnătate spirituală aparte în devenirea de mai târziu a poetului Mihai Eminescu. "…Eminescu, copil de patru, de zece, de paisprezece ani… a venit, de nenumărate ori, întâi cu părinţii şi, apoi, singur sau întovărăşit de fraţi şi de prieteni, ca să vadă pe maica Fevronia şi să cerceteze mănăstirea din codri. Eminescu a coborât din Botoşani pe aceste cărări care descurcă poienile înflorite, vâlcelele mascate cu trandafiri sălbatici şi umbra stejarilor bătrâni, şi s-a urcat la schitul cenuşiu şi plin de pace. La Mănăstirea Agafton a cunoscut Eminescu întâia oară cenobitismul creştin-ortodox şi pravilele lui şi toată trista lui Frumuseţe", scria Gala Galaction. 

Astăzi, la Agafton, în greu încercata mănăstire mai sălășuiesc vreo 20 de maici. Multe au plecat la Domnul, împăcate că sfânta mănăstire s-a redeschis după ce tăvălugul comunist a trecut cu nemilă.
Cu mare efort, la Agafton s-au mai reparat chililiile. S-a îngrijit cimitirul, s-a primenit timpul.
"Aici odihnește întru nădejdea învierii roaba lui Dumnezeu Schimonahia Olimpiada Iurașcu, stareță la Mănăstirea Agafton, între anii 1887 - 1902, mătușa poetului M. Eminescu. Veșnica ei pomenire!". Un cimitir cât o istorie întreagă! Un pământ pe care a călcat, în dor de Dumnezeu, însuși poetul. Un loc pe care l-a păstrat în suflet până în ultima clipă.
Eminescologul Theodor Codreanu menționa, în Sacrificiul eminescian: călugărirea, moartea şi mântuirea lui Eminescu, că poetul i-a spus unui prieten, în 1882: "..ştii ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la Românul, eu de la Timpul, şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul cât a trăit pe acest pământ". 
Istoria Agaftonului este seculară. Pe la 1728, Ieromonahul Agafton a ales loc de schit în pădurile adânci din apropierea Botoşanilor, un schit care a fost populat, dintru început, doar de călugari. În 1803, mitropolitul Vaniamin Costache transforma Agaftonul în mănăstire de maici şi aduce monahii de la Văratic şi Agapia. La Agafton mai vieţuiesc acum câteva zeci de maici, sub 30, desi pe la 1950 aici era un adevarat sat monahal, cu 300 de călugăriţe. În anii 60 (când s-a instaurat ciuma Decretului 410), monahiile au fost alungate, fiind sfătuite să intre in lume, să se angajeze şi să uite pentru totdeauna de Hristos. Au plecat prin lume, însă oamenii securitatii le-au urmărit peste tot, nu puţine fiind cele care au suferit cumplite încercări din pricina lor.
Comuniştii au încercat să facă din locul acela sfânt un bastion al noilor vremi pe care le propovăduiau: au înfiinţat aici, în anii 60, o anexă a CAP-ului şi apoi un cămin de bătrani, mai mult bolnavi psihic. Vreme de 40 de ani sfinţenia acestor locuri s-a luptat cu rătăcirile minţilor bolnavilor aduşi din toate partile. Anii 1990, anii eliberării de ciuma şi boala fără credinţă, aduc ceea ce nimeni nu mai spera: mănăstirea se redeschide. Maicile care mai trăiau s-au întors de prin lume şi au luat-o de la capăt! 
Este imperios să spunem din nou că, pe când mănăstirea număra 300 de suflete, în timpul războiului, toate maicile au fost voluntare în spitalele de campanie. În timpul comunismului au fost adevărate cruci de credinţă acolo unde s-au aflat: au lucrat în spitale, în maternitate, în fabrici și prin casele botoșănenilor înstăriți. Puține au supraviețuit, dar cele care au trăit zorii libertății s-au întors în locul lor drag, unde Îl slujesc pe Hristos.
Astăzi, maicile de la Agafton se nevoiesc în tăcere. Nu caută recunoaștere, cum nu așteaptă nici răsplată pentru osteneală. Dar vor să știe că la Mănăstirea Agafton se respiră aer de poezie și de rugăciune. Că Domnul Eminescu a iubit acest loc și că și-a dorit în ultima clipă să fie lângă bunele sale măicuțe, așa cum a lăsat mărturie preotul din ținutul Neamțului la care Poetul, greu bolnav, s-a spovedit: "Părinte, să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mănăstire de maici şi să ascult în fiecare seară, ca la Mănăstirea Agafton, cum cântă Lumină lină".

  

CĂLĂTORII - Mănăstirea Zosin

Vechea mănăstire de la Zosin pare a fi unul dintre puţinele lăcaşuri în care, ca să ajungi, trebuie să cobori un drum aproape abrupt, parcă nefiind valabilă aici penitenţa urcuşului purificator.

Din marginea șoselei în sus începe viaţa tumultoasă a României postcomuniste, postrevoluţionare, postceauşiste, o Românie care, după ce a trăit, colectiv, o temniţă grea a supunerii şi a terorii, parcă a intrat, de aprope 30 de ani, într-o amnezie dulce şi amăgitoare. Singurele care încearcă să îşi revină sunt sutele de mănăstiri siluite de ciuma unei mentalităţi comuniste, care acum se muncesc să refacă un monahism tradiţional, curat,  rupt şi rănit   de cumplitul Decret 410 din 1959, care a pustiit mănăstirile, în Moldova mai toate lăcaşurile   suferind dezastre în acea perioadă. Agaftonul, Cozancea, Zosin, Guranda sunt numai câteva dintre locurile ai căror vieţuitori au pornit pe drumul caznei şi al iubirii sfâşietoare întru Hristos. „Ştiţi ce sunt toate aceste rele?”, ne întreba Părintele Justin. „Ele nu sunt altceva decât un medicament foarte bun pentru sănătatea noastră sufletească. Cu cât un popor este mai încercat, cu cât un popor este mai împilat, mai strâns şi ţinut în stările acestea de ispitire, cu atât poporul acesta va fi mai înţelept şi mai destoinic în a învinge.”

Vechea Mănăstire Zosin, comuna Băluşeni, aruncată acum aproape trei secole în raiul pădurilor ocrotitoare, a fost ridicată în 1740, la început o biserică mică, înlocuită apoi de una din nuiele, pictată în 1834 direct pe lutul care acoperea nuielele. Din 1779 se înfiripă aici o obşte de  călugări. După război, mănăstirea a primit multe îmbunătăţiri, adăugiri, însă bucuria trăitorilor   obştii a durat prea puţin, desfiinţarea lăcaşurilor întrerupând liniştea şi ruga călugărilor de aici.

Drumul trece, ca o sfielnică închinare, pe lângă zidurile mărețe ale lăcașului cel nou al mănăstirii, coboară pe lângă valea îmbrăcată în copacii pădurii răcoroase, aproape 400 de metri din drumul naţional care curge dinspre Botoşani spre Iaşi. Jos, în spațiul verde, biserica veche este apărată de o alta, ridicată în 1991. Prima Sfântă Liturghie de după comunismul zecilor de ani a fost săvârşită de stareţul Firmilian Ciobanu, cel care a re-ctitorit lăcaşul şi a devenit stareţ, la doar 22 de ani.

Tinereţea şi iubirea de Hristos l-au ajutat pe stareţ să zidească biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului, catapeteasma, stranele şi tâmplăria fiind lucrate de grija fratelui său. A ridicat apoi case pentru călugări, bucătărie, magazii, clopotniţa de piatră. În 1993, Î.P.S. Mitropolitul Daniel al Moldovei şi Bucovinei a oficiat slujba de sfinţire a bisericii. Peste trei ani s-a pictat biserica. În 1994, părintele Firmilian s-a înscris la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ. Însă Dumnezeu a hotărât că tânărul stareţ trebuie să primească plată pentru multa-i şi folositoarea   osteneală, chemându-l la El mult înainte de vreme. La numai 29 de ani, în1997, un tragic accident  rutier  curmă viaţa  pământească a călugărului ivit din satele Suliţei.

Din 1999, mănăstirea este  păstorită de ieromonahul Teodosie Pleşca. Spaţiul din pădurea de jos a fost sfinţit pe 30 iulie 2000. Astăzi, pelerinii rar mai coboară în valea tihnită. Zidirea cea nouă a Mănăstirii, aproape de drumul asfaltat, primește în fiecare săptămână sute de creștini care participă la slujbe. Jos, dincolo de pădurice, oaza de linişte pare desprinsă din alte tărâmuri. Dealurile înşirate în jur, sprijinite domol de păduri, oferă pelerinilor sentimentul spaţiului liber de frământările veacului nou. Aici, pe lângă chilii, dădusem odată de un călugăr cu aer dostoievskian. Plutea într-o bătrânețe lumească, dar scuturat de o isteață vioiciune. Se ocupa, atunci, de magazinul de obiecte bisericeşti. Deschis la vorbă şi hâtru, deşi aspru în judecăţi. Avea aerul că de aici, din valea aceasta creştină, ştie rosturile lumii întregi. Spunea atunci – să tot fi trecut 10-12 ani, că vor veni vremuri grele, numai Dumnezeu ştie cum vom trece peste toate încercările Lui. „În vreme de prigoană, spunea bătrânul călugăr din Zosin, biserica nu a pierdut niciodată. A câştigat”. „Mata ai mâncat pâine pe cartelă, că nu prea ştiu ce vârstă ai?”, mă întreba. Da. Jumătate din pâinea neagră, mică, rotundă de pe vremea ultimilor ani ai comunismului. „Ei, să ştii   mata, cartela aceea, atunci, era teoretică. Pâinea, jumătatea ceea de atunci, te îndestula. Nu simţeai   foamea. Acum câte pâini cumperi şi tot crezi că eşti flămând?”. Citea foarte mult, ştia toate închisorile şi toţi martirii creştini. Povestea despre lagărele trecutului, despre Sfântul Serafim de Sarov. Prindea cu palmele câte o carte şi tot aşa, ca într-o rugăciune continuă, fiecare carte este pentru el o mărturisire a unor vremuri ce nu se vor întoarce nicicând pentru biserica noastră.

Drumul greu, urcușul, penitenţa le simți la plecarea de la mănăstirea cea veche. Dealul înalt, chinuit de canicula miezului de zi, poartă în sine un aer de Golgotă. Întoarcerea în lume este urmărită de imaginea de demult a unui călugăr bătrân, el însuşi parcă scăpat din paginile unor cărţi de credinţă veche. De mușcatele din cerdac. Și, mai ales, de chipul rarefiat de timp al unui jertfelnic de călugăr înmormântat în acasa inimii lui: biserica pe care i-a dăruit-o Lui Dumnezeu.

20 august: Doamna Zoe Dumitrescu Busulenga

Zoe Dumitrescu Bușulenga (Maica Benedicta) s-a nascut pe 20 august 1920, in București, si s-a ridicat la Domnul pe 5 mai 2006, la Manastirea Varatec.

Maica Eufrosina, cea care i-a stat alaturi Maicii Benedicta zeci de ani, pana in ultima clipa, ne marturiseste din zilele de duh si inalta traire, momente lasate marturie celor care nu au cunoscut-o pe Doamna Busulenga in timpul vietii sale pamantesti:

"Doamna Academician s-a bucurat nespus de mult ca l-a intalnit pe Parintele Cleopa si spunea ca "parca L-am vazut pe Dumnezeu Tatal"!
Mergea la Sihla, la Parintele Paisie Olaru, impreuna cu alti musafiri ca sa-l cunoasca pe Parintele. Odata, am fost si eu cu ei. Cand am ajuns la chilia Parintelui Paisie, ei au intrebat: - "Sunteti Parintele Paisie?". Parintele a spus ca nu este el. Langa chilie, sub stanca, Parintele avea doua mici straturi cu ceapa. A luat un pres mic, s-a asezat intre randurile de ceapa si plivea. Noi asteptam, asteptam, uitandu-ne la Sfintia Sa. La un moment dat, dupa aproximativ jumatate de ora, Parintele Paisie spune: "-V-am vazut rabdarea si ca ati venit cu adevarat sa-l vedeti pe Parintele Paisie si sa luati binecuvantare de la dansul si nu doar asa, sa-l priviti". Atunci Doamna Busulenga a spus: "-Uitati, doi oameni cu viata sfanta: Parintele Cleopa care vorbeste si Parintele Paisie care tace...".
Cand lua pensia, Doamna Busulenga mergea la maicutele cele mai nevoiase, la femeile vaduve din sat si le dadea banuti din pensie (avea o pensie de 500 lei).
Seara de seara, la apus de soare, cand afara era cald, Maica Benedicta statea in fata bucatariei pe un fotoliu si astepta sa bata clopotul de slujba, apoi canta Lumina Lina. Se uita in sus, pe urma prin curte si spunea: "-Maicuta, sa stii ca Mihai ne ocroteste".
Cu trei zile inainte de 20 august, ziua de nastere a Doamnei Academician, veneau la Varatec cunostinte din Targu Neamt, Piatra Neamt, ziaristi, profesori, directori de scoli, preoti, muzeografi. Din Iasi academicianul Ciopraga cu familia, familia Ilisei, Domnul Parascan, profesori universitari, academicieni, scriitori, pictori, sculptori.
Cand era ziua de nastere a Doamnei, veranda era plina de flori si primea 50-60 de telefoane din tara si din strainatate, de la ambasade. Si trei zile dupa inca mai veneau oameni s-o felicite".

(Marturiile Maicii Eufrosina Jescu despre Doamna Academician Zoe Dumitrescu Busulenga - Monahia Benedicta)

AIUD. VIATA DE DINCOLO DE MOARTE

AIUD. Acum scriind acest cuvant, pentru prima data il vad altfel. (A)iud. iud(A). La Aiud totul este in afara lumii sau in mijlocul sau absolut.
Expozitia la care am expus nu a fost ceea ce ma asteptam sa fie. Nici nu avea cum, pentru ca nu ma dusesem pentru asta, desi tarziu am realizat acest lucru.
Ma bucur ca am cunoscut-o pe Clara, fiica poetului Cezar Ivanescu. Adica ne-am cunoscut fizic, pentru ca altfel ne stiam de ceva vreme. Ii multumesc Domnului pentru dar. Clara este in sine, din orice parte ai privi-o, un dar de la Dumnezeu.
Sunt sigura ca si Cezar Ivanescu a fost constient de asta.
Dar expozitia… In memoriam Cezar Ivanescu a devenit un soi de spoiala publica. Iertare de cuvinte. Dar am inteles acolo, al Aiud, ca Cezar Ivanescu este de fapt al nostru, al Moldovei. Nu l-am regasit deloc in picturile si discursurile seci, in golul mare si gri de la Muzeul de Istorie Aiud.
Clara nu a fost invitata sa vorbeasca si stiu ca mi-as fi dorit mult sa o aud povestind. Nu a fost sa fie. Oricum, totul incepuse cu un soi de iritare si cu oarece parere de rau ca am acceptat atat de usor sa particip.

Asa ca am decis sa urc sus, la Monumentul Martirilor, pana la vernisaj. Un drum greoi, incurcat, ascuns printre blocuri, garaje, alei, fundaturi. Mi-a fost teama ca voi renunta.
Pana sa ajung insa, cu picioarele inca tremurand din cauza micilor neintelegeri de la muzeu, in mintea mea s-a facut lumina. Fusesem orgolioasa, poate mandra si incununtata inutil de participarea mea la expozitia in memoria Poetului. Si atunci am inteles: nu venisem pentru asta, iar Dumnezeu ma lovea in orgoliu, ma avertiza ca trebuia sa ma pastrez clara pentru ce avea sa urmeze.
Si ce a urmat a fost, realmente, un moment unic. Memorialul de la Aiud a fost coplesitor. Mi-am lasat lacrima si sufletul sa se napusteasca si sa ma curete. Oricat am citi, am cauta, am scotoci, nimic nu se compara cu tarana rascolita in Rapa Robilor, cu urmele scandurilor care si-au imbratisat martirii, cu resturile de ghete care si-au purtat cu sfintenie crestinii pana dincolo de moarte. Totul la Aiud te umple de pace, dar te si doare profund.
M-am intors la vernisaj cu sentimentul ca nu am ca cauta in lume. Mi-a fost greu sa asist, sa nu aud nimic despre Cezar Ivanescu, in afara de date seci de dictionar si o poezie prost aleasa, in acel context, si greu recitata. Gestul Clarei, de a aduce la Aiud coronita pe care Poetul a primit-o la Botosani, cu ocazia decernarii Premiului National de Poezie Mihai Eminescu, sau diploma prin care era desemnat Cetatean de Onoare al Botosanilor, m-au impresionat adanc si cu dragoste.
Multumesc si reverente, Clara!
Pacat ca nu am povestit acolo, in spatiul atat de incarcat de amintiri, despre Poet, despre prietenii sai, despre moartea de dincolo de viata, despre viata de dincolo de moarte. Pacat. Dar, cum spuneam, oamenii primesc ceea ce au nevoie. Eu am primit destul la Aiud si ii sunt, inca o data, recunoscatoare Clarei, Poetului, Aiudului, lui Ioan Ianolide, care m-a umplut de dragoste, Parintelui Iustin, care m-a determinat sa caut.