Ce este sfinţenia? Nu cred că stă în a-ţi face o chilioară strimtă pe un vîrf de munte şi a trăi acolo în deplină singurătate; sau a te zăvori într-o chilie, o cameră, o celulă pe viaţă; ori a-ţi lega piciorul cu un lanţ de un zid de piatră; ori a-ţi trăi viaţa toată pe un stîlp, cocoţat acolo sus. Acestea-s forme simple, relativ uşoare, brute ale sfinţeniei.
Adevărata, marea sfinţenie, de neînchipuit de grea este de a trăi într-o obşte şi a-ţi iubi aproapele (aşa cum e) ca pe tine însuţi; sau măcar (stadiu inferior, însă tot remarcabil şi sfînt) a te purta cu el ca şi cum l-ai iubi ca pe tine însuţi, ori mai mult ca pe tine însuţi.
Ăsta-i lucrul cel greu, cel sfînt, cel creştinesc, cel supraomenesc.
(Se întîmplă să vezi în biserică o canalie care-şi face neîncetat semnul crucii, bate sute de metanii şi aprinde nenumărate luminări. Cum se explică faptul? Luînd aminte că metaniile şi celelalte sînt treabă uşoară.) Celui ce se legase cu un lanţ de un zid, arhiepiscopul Meletie al Antiohiei îi porunceşte să se dezlege: nu cu lanţul se leagă creştinul, ci cu dragostea şi cu libertatea. Zăvorîrea, lanţul, stîlpul, coliba în vîrf de munte sînt rudimente, exerciţii. Ca şi postul. (V-am mai spus-o: v. Epistola către Coloseni 2, 20-23.)
Forma cu totul superioară şi cutremurător de grea a sfinţeniei este ca, liber fiind, într-o obşte închisă trăind, să-ţi iubeşti aproapele nu mai puţin ca pe tine, aşa cum Hristos şi-a iubit apostolii (Ioan 13, 34).
De aceea sfinţi îi consider pe acei care au trecut cu bine examenul cel teribil, cel de care n-ai cum trişa: al închisorii ori al mănăstirii (ori chiar al vieţii în lume), iubindu-şi aproapele deşi prea bine şi prea desluşit îl vede aşa cum este. Restul: milostivirea, privegherile, posturile, metaniile, flagelările… sînt doar treptele dintîi ale Scării, sînt simple gymnofisii yoghine.
(din “Monahul de la Rohia – Nicolae Steinhardt raspunde la 365 intrebari puse de Zaharia Sangeorzan”)
Despre oameni, locuri, cărți, filme, teatru. Despre tot ce ne unește. (Florentina Toniță)
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)
Evgheni Vodolazkin - LAUR. "Calea ta e grea, căci istoria dragostei tale abia începe"
"Laur" poate fi deopotrivă cartea vindecătorilor și a celor vindecați. "Laur" poate fi, asemenea, cartea inițierii. Î...
-
în orchestra mută ca o cale lactee orbul își murmură psalmii nori de păsări atârnă în păr, pe umeri ploaie de heruvimi femei cu gust de rodi...
-
Cine l-a văzut alunecând agale pe străzile Botosanilor îl păstrează înapoia privirii pentru totdeauna. Cine l-a cunoscut îndeaproape păstr...
-
E sigură că Dumnezeu era acolo, în satul ei, atunci când mama a dăruit-o lumii pământești. Născută pe 27 martie 1964, de Ziua Intern...
-
tu mergi pe deasupra ierbii precum în pustiu umărul ar priponi îngeri să bem cât mai e timp în curând vor izbi ciutele vor năvăli grei...
-
!Mori cu adevarat cand incepe sa te uite lumea... Constantin Dracsin, cu numele real Costache Gugoasa, s-a nascut la 20 iulie 1940, in satu...
-
Caut de multa vreme o poezie care, odata, m-a cutremurat, din care retineam si deseori imi fugeau prin minte si prin inima ultimele versuri....
-
Nu ştiu de ce am mers la întâlnirea cu Klaus. Suflul interior mă avertiza, si – Slava Domnului – am primit cu bucurie alarma. Poate că astfe...
-
Sfintii ingeri nu se barfesc, nu se razvratesc, nu se manie, traiesc in buna randuiala. La fel si noi, sa nu ne mancam cinstea unul altuia, ...
-
nu mai încerc să număr zilele, oricum nu sunt ale mele. doar dimineţile se pot număra, cele de dinainte de trezire. atunci gândul stă singur...
-
O amintire care mă va emoţiona pururi: Domnul Profesor Aurel Dorcu, despre cartea mea de reportaj, "La drum cu îngerii". O carte, ...