ELEGIE

Doamne,
de m-as putea odihni într-un sanatoriu de munte,
printre pastile roz si albastre,
un sanatoriu cu miros puternic de brad
si covoare moi,
cu doamne cochete si nevrozate
de conflicte placute, mici, conjugale.
De-as avea si eu o trauma ca pojarul,
o rapaiala de ploaie de vara,
o nevroza ca o matase,
dupa care esti si mai iubita:
o nevroza ca un abur de musetel,
dupa care esti si mai buimaca,
celesta,
dupa care fluxul feminitatii tale asalteaza lumea,
o vindeca, îi da frisoanele unei comori numai de ea cunoscute.
De m-as putea odihni în oricare scenariu al vietii,
în cotloane diverse si simple, cinstite,
unde sa nu existe decît un pat în care sa dorm
si un lighean în care sa vomit
tot ce dîndu-mi ai luat, Doamne,

sa tot vomit.

(Mariana Marin)