La mulţi ani, DANIEL PODLOVSCHI!

Să susţii primul concert cu orchestra la 7 ani. Să treacă de atunci trei sferturi de secol şi să fii viu în spirit, înălţător în ţinută şi să ştii să iubeşti. Să cânţi zeci, zeci de minute, fără partitură, cu ochii închişi, una cu vioara, arcuş transformat în aripă. Să primeşti aplauzele cu zâmbet nepământean. Să revii la rampă şi să oferi un bis. Mergi în culise, revii, primeşti aplauze nesfârşite. Mai oferi un bis. Zâmbeşti din nou. La fel de nepământean. Să te inclini una cu sufletul, una cu vioara... Să te numeşti Daniel Podlovschi şi să fii uriaş: pentru că iubeşti oamenii...

Aşa l-am văzut ultima dată pe scena din Botoşani, pe 27 ianuarie 2012, într-un concert dirijat de Mihail Secikin.

Daniel Podlovschi s-a născut la Iaşi, la 20 februarie 1939. A început studiul viorii la şase ani cu tatăl său, Rudolf Podlovschi, profesor de vioară şi violonist la Filarmonica din Iaşi. Progresele lui au fost atât de rapide, încât au condus la debutul său solistic la vârsta de 7 ani cu "Concertul în la minor" de Vivaldi, pe scena Teatrului Naţional din Iaşi. În 1949 s-a mutat la Bucureşti şi a început lecţiile cu reputatul pedagog Garabet Avakian. În 1960 a absolvit Conservatorul din Bucureşti la clasa profesorului Avakian, remarcându-se printre cei mai talentaţi violonişti din generaţia sa. A făcut studii postuniversitare la Moscova cu Iuri Iankelevici; în 1969, cu recomandarea lui Isaac Stern, a obţinut o bursă la Juilliard Shool of Music din New York, la clasa legendarului pedagog american Ivan Galamian. În SUA a urmat şi clasa de măiestrie a lui Itzhak Perlman (la Detroit). În perioada studiilor de peste Ocean a predat muzica de cameră la Colegiul Sarah Lawrence (Statul New York). Solist la Filarmonica din Iaşi şi profesor titular la Academia de Muzică din Bucureşti.

 Pe 27 ianuarie 2012, la Botoşani, Daniel Podlovschi interpreta, în faţa unui public prea puţin numeros, Concertul pentru vioară şi orchestră în re major, op.61 (L.van Beethoven). O lecţie de virtuozitate, tenhică perfectă. Sunet amplu, susţinut de o maiestuoasă ţinută scenică, o generoasă atitudine a unui muzician care cântă pentru publicul său, pe care îl crede capabil să primească şi să aprecieze marea muzică a sufletului său.

Îl văzusem prima dată pe ilustrul violinist tot la Botoşani, în martie 2011. La pupitrul dirijoral, acelaşi Mihail Secikin. Mă impresionase atunci eleganţa interbelică a artistului, o atitudine care amintea de atmosfera Austriei strălucitoare, iar retragerea în sine – a cântat mai tot timpul cu ochii închişi - nu exclude publicul, dimpotrivă, simţi cum te trage, te absoarbe, te cuprinde în lumea sa. Concertul pentru vioară şi orchestră în re minor, de Aram Haciaturian, a fost un regal. Iar aplauzele, şi ele pe măsură. Mi-a plăcut modestia, m-a impresionat recunoştinţa cu care a mulţumit, înclinarea delicată, precum a bătrânilor arbori în faţa izmelor efemere... Mi-a plăcut că la a doua revenire în scenă, la aplauze, a oferit un bis cu aceeaşi firească atitudine, dar cu gingaşă măreţie.

Desigur, bătrânul violonist s-a aflat pe scena de la Botoşani în mult mai dese rânduri. În anul 1999 a marcat împlinirea celor 60 de ani de viaţă alături de artiştii Filarmonicii Botoşani, ocazie cu care a interpretat L.van Beethoven, J.Brahms şi J.S.Bach.

Dar mă întorc astăzi la un mesaj primit în urmă cu câţiva ani de la o fostă elevă a Maestrului Daniel Podlovschi: "Un dascăl de excepţie. Zilele trecute mă gândeam că toţi elevii şi studenţii pe care i-a pregătit şi-au luat zborul pe marile scene ale lumii. La începutul anilor '80, maestrul Podlovschi s-a mutat la Iasi, rarele apariţii au fost doar pentru cunoscători, s-a pierdut exact acel lucru care-l făcea special: puterea exemplului personal...".

Un nume care nu se bucură, în România de astăzi, de rezonanţa pe care o merită, decât în rândul iubitorilor de muzică. Însă istoria i-a rezervat un loc de cinste în inima celor care l-au ascultat, l-au admirat şi l-au aplaudat.

 LA MULŢI ANI, Maestre DANIEL PODLOVSCHI! 

Brâncuşi în discuţia Academiei Române!

Şedinţa Academiei Republicii Populare Române, Secţiunea de Ştiinţa Limbii, Literatură şi Arte, Proces-Verbal nr. 10 al şedinţei din 7 martie 1951, prezidată de tov. Acad. M. Sadoveanu

"Şi cine este aproapele meu?" sau despre puterea de a ierta. O cronică de Ioan Şimon

Florentina Toniţă, muzeograf, jurnalist şi scriitor, s-a născut la 7 octombrie 1971, în Tutova, judeţul Vaslui, şi trăieşte în Botoşani. A publicat următoarele cărţi: Lacrimi de nisip, poeme, Editura Parnas, Iaşi, 2003 (volum premiat de Uniunea Scriitorilor din România, filiala Bacău, pentru cea mai bună carte de poezie -debut- a anului); La drum cu îngerii, reportaje literare, Editura Clubul Saeculum, Beclean, 2007; Forma păsării, versuri, Editura Axa, Botoşani, 2012; Şi cine este aproapele meu?, roman, Editura Junimea, Iaşi, 2013. A colaborat la diverse reviste de cultură de prestigiu, printre care se află şi Mişcarea literară de la Bistriţa.

O carte specială şi, în acelaşi timp, tulburătoare, care cucereşte cititorul încă de la primele pagini, este romanul "Şi cine este aproapele meu?", o creaţie de excepţie care dezvăluie calităţile incontestabile ale autoarei şi în arta discursului epic. O construcţie epică ingenioasă, care îmbină o diversitate de tehnici narative specifice romanului modern dar şi modalităţi de expresie care duc spre o analiză profundă a sufletului uman. Florentina Toniţă foloseşte cu abilitate introspecţia şi retrospecţia, jurnalul intim, anamneza, reflecţia, secvenţe de povestire în ramă etc. Însă uimitor pentru o autoare tânără este veridicitatea în descrierea şi înfăţişarea unui mediu existenţial întunecat, cum este cel al detenţiei şi al atrocităţilor săvârşite în perioada comunistă în închisorile de la Aiud şi Piteşti, înfăţişate cu atâta autenticitate încât "ai zice că doar un trăitor direct poate scrie cu atâta adâncă înţelegere şi creştină iertare", după cum afirmă Simona Modreanu în textul de prezentare de pe coperta IV a volumului în discuţie.

Este o carte "despre suferinţa ce împinge marginile durerii, despre mucenicia unui suflet ce şi-a găsit drumul printre sute de trupuri chinuite" (ca s-o citez din nou pe autoarea textului pomenit mai sus), o lume subterană "în care fiinţa stă să moară de ruşine".

Romanul este structurat în cinci capitole, prezentând destine umane complexe peste care a trecut precum un torent devastator şi transformator agresiunea unui regim torţionar şi degradant.
Pe parcursul naraţiunii apare intermitent un "leitmotiv" cu caracter de simbol – cel "al aproapelui", încărcat mereu de semnificaţii care provoacă cititorul să reflecteze. Sensurile lui ne sunt sugerate prin naraţiunea faptelor, dar mai ales prin reflecţiile şi impresiile pe care pictoriţa Maria le notează în jurnalul ei intim – "un jurnal al fericirii" pentru că prin el tânăra jurnalistă se eliberează de povara sufletului şi desluşeşte sensurile vieţii. Ea a găsit "măsura vieţii prin suferinţă", care "o dată trecută prin trup deschide taina dragostei".

Demersul axiologic al operei tinde spre un act soteriologic – o mântuire sufletească şi spirituală care are drept suport credinţa în valorile christice şi ale umanului. Eroii cărţii ajung la o renaştere morală, la un echilibru superior al existenţei prin iertare şi iubire.

Chiar şi un torţionar poate fi mântuit şi renăscut spiritual prin pocăinţă şi căinţă; aşa este cazul călugărului Teodosie, fost torţionar al închisorii de la Aiud. Teodosie, fiul unui tâmplar din Craiova, a fost arestat în 1948, pe când era student la Medicină pe motivul că în timpul unui curs le vorbise colegilor despre Duhul Sfânt. Dus la închisoarea de la Piteşti, a suportat bătăile cumplite, care nu l-au doborât dar a cedat torturilor psihice. Eugen Ţurcanu, şeful torţionarilor de la Piteşti, s-a folosit de slăbiciunile lui şi i-a oferit privilegiile de care beneficiau deţinuţii din comitetele de agresori. Astfel a devenit unul din cei mai temuţi torţionari din închisoarea de la Piteşti, torturând în special studenţii. După căderea comunismului, urmărit şi hăituit de Securitate, s-a călugărit iar duhovnicul său, tot un fost deţinut, singurul care îi cunoştea trecutul întunecat, i-a încredinţat canonul mărturisirii.

Emoţionant este mai ales destinul călugărului Paisie, pe numele de mirean Petrică Scurtu, deţinut şi duhovnic al închisorii, care a transformat puşcăria "într-o oază de linişte pentru cei care în libertate ucideau, furau sau înşelau". Aceştia, pe măsură ce-şi ispăşeau pedepsele, deveneau adevăraţi rugători iar odată ajunşi în libertate erau căutaţi şi cercetaţi de creştini de pretutindeni.

Călugărul Paisie avea darul schimbării sufletului celui proscris sau aflat în suferinţă. El ştia că prima schimbare se realizează la nivelul privirii – "această fereastră a corpului uman" care "va deveni un canal de comunicaţie prin care vor circula apoi cantităţi uriaşe de iubire, compasiune, toleranţă şi echilibru". 

Nucleul naraţiunii este tânăra pictoriţă Maria, o fire reflexivă, cea care ne dezvăluie povestea mai multor destine umane năpăstuite de istorie, de regimul inuman al comunismului, dintre care unele au reuşit să se salveze ar altele având un sfârşit tragic.

Relevantă este evoluţia spirituală a Mariei, care ajunge la o înţelegere superioară a existenţei, parcurgând drumul sinuos al căutării sufletului pereche. Ea trăieşte mai multe experienţe erotice, unele sortite eşecului, lăsându-i un gust amar sau dulce, ca în cele din urmă să înţeleagă că iubirea vieţii ei este Costa şi că secretul vieţii se află în tine însuţi, iar echilibrul sufletesc îl vei atinge doar când vei desluşi misterul acestei vieţi, ce ţi-a fost dăruită de Dumnezeu. Cartea este un adevărat balsam pentru cei răniţi de agresiunea unei vieţi violentate de factorii potrivnici ai fiinţării dintr-o lume şi o istorie dură. Prin vocea Mariei, autoarea oferă soluţia vindecării şi a rezistenţei, care este iertarea, formulate ca o concluzie în fragmentul de jurnal intim al personajului:

"Mai mare dumnezeire decât iertarea este iubirea. Pot întoarce şi celălalt obraz şi să tac. Sufăr, îndur şi iert. Să întâmplă să iert cu patimă, orgoliu, înverşunare, împotrivire. Iert cu superioritate sau de-a valma. Uneori cu voinţă de răsplată. Alteori cu lehamite. Iert cu supuşenie, rareori conştient. Alteori cu lehamite. Iertarea îndumnezeită, atunci când binecuvântat se întâmplă, este iubire. Sau mucenicie. Depinde cum vom primi toate întâmplările din viaţa noastră ş ice sens le vom da".  

Florentina Toniţă ne determină indirect să căutăm şi să descoperim în noi acele valori externe ale omului pe care ni le-a dezvăluit credinţa creştină, pentru a construi o societate mai bună, mai tolerantă şi să ascultăm de acele mesaje subliminale care ne transmit credinţa în aproapele nostru pentru că Mântuitorul nu a venit pe lume întâmplător.

(Cronică de Ioan Şimon, în Mişcarea literară nr.3-4 din 2013)