Dogville (2003)
Regizor Lars von Trier
Scenarist Lars von Trier
Cu Nicole Kidman în rol principal
Filmul este turnat în întregime în platou, toată acțiunea
desfășurându-se ca într-un spectacol de teatru. Un film nu numai tulburător, ci
și bulversant, situat la limita parabolei creștine, dar smuls parcă din acest
gen de artă cinematografică prin sfârșitul extrem de dur, neașteptat.
Titlul este unul definitoriu, al cărui înțeles se dezvăluie
abia spre final. Grace (interpretată magistral de Nicole Kidman) este o tânără
din lumea bună americană (a se citi o familie de mafioți), fugită din casa
tatălui său și adăpostită un timp într-un sat aparent liniștit, aparent
limitat, ai cărui locuitori învață pe parcurs toate regulile șantajului și pe
cele ale micimii sufletești.
Pelicula a fost lansată în 2003, la Festivalul de la Cannes,
și a fost etichetată de către critici ca fiind un film de artă. Poate de aceea
a fost difuzat cu parcimonie în SUA, chiar și în Europa, filmele comerciale hollywoodiene
păstrându-și în continuare supremația. S-a mers până la a se spune despre ”Dogville”
că ar fi un film anti-american.
Un sinopsis al filmului ”Dogville” sună așa: ”Frumoasa Grace
(Nicole Kidman) ajunge într-un orășel izolat numit Dogville, încercând să scape
de urmărirea unor gangsteri. Fiind încurajată de către Tom (Paul Bettany),
auto-intitulatul purtător de cuvânt, minuscula comunitate a orășelului acceptă
să o ascundă. În schimb, Grace acceptă să facă anumite munci în folosul
locuitorilor. Totuși, când gangsterii revin să o caute mai serios, oamenii din
Dogville cer un schimb mai “personal” de servicii contra riscului de a o
adăposti. Grace realizează în modul cel mai brutal că bunătatea din acest oraș
este relativă… Dar Grace are un secret, și încă unul periculos. Dogville ar
putea să regrete curând că s-a amestecat într-o treabă foarte complicată…”.
Satul în care oamenii devin neoameni este o așezare cu 15
locuitori și un câine. Așadar, aici ajunge frumoasa Grace, iar cătunul izolat
pare să fie locul perfect pentru a se ascunde de gangsterii care vor să o
omoare. Sătenii sunt de acord să o adăpostească, iar Grace – în schimbul
acestei protecții – va trebui să muncească, pe rând, la fiecare familie din
Dogville.
Pe măsură ce pericolul ca Grace să fie găsită devine tot mai
iminent, oamenii își schimbă comportamentul, cerând servicii contra acestui
risc de a o adăposti. Acesta este momentul în care Grace învață că bunătatea nu
este o stare, ci o monedă de schimb la început, apoi de șantaj.
Tensiunea filmului plutește în aer, iar regizorul von Trier
a mizat în primul rând pe factorul psihologic atunci când a așezat satul într-o
sală de sport.
Casele, strada principală, mobilierul, toate sunt desenate pe
podea. Decorul care îmbracă acest schelet se constituie din rame de uși, câteva
mese, un pat, băncile din biserică. O zgârcenie a elementelor în plan fizic
parcă anume pentru a accentua și a face mai puternice sentimentele sărace,
câinoșenia umană, trădarea, cinismul. Povestea crește pe măsură ce toate aceste
sentimente se dezvăluie privitorului.
Nu poți urmări cap-coadă filmul lui van Trier fără să porți
la îndemână o oglindă. Să pândești în tine însuți forța de a abandona o luptă
atunci când ea devine inumană, să cauți în tine puterea de a interveni acolo
unde decizia contravine tuturor. Așezat astfel, pe podeaua unei imense săli de
sport, filmul cu scene de teatru este o frescă în viu, o imagine a condiției
umane, o dură reprezentație a lumii căreia aparținem, dar de care ne dezicem cu
falsă responsabilitate.
"Grace le arătase, prin simpla ei prezenţă, ce înseamnă
binele, scoţând automat la iveală şi binele lor ascuns, fără să le ofere nimic
altceva în plus şi, în loc de starea de adormire, îi condamnase la o viaţă ce
mai putea fi trăită doar printr-o escaladare autojustificativă a răului",
scrie Adrian Munteanu într-o excelentă cronică a filmului.
Filmul este, în sine, un simbol. De la regie la scenografie
și text, totul este bulversant și paradoxal. Un film care trebuie văzut pentru
ca noi, spectatorii, să ne identificăm pe rând cu fiecare personaj în parte -
de la binefăcător la trădător, iar în final să învățăm lecția. Dacă avem curaj.
