"Dacă stai lângă Dumnezeu, comportă-te ca Dumnezeu"

Este cunoscut experimentul lui Marcel Duchamp, artistul care la începutul secolului XX a produs poate cea mai mare schimbare în percepția artei și în ceea ce definește ea. După încercări multiple de a identifica un drum propriu, Duchamp a devenit faimos datorită unui pisoar întors la 90 de grade, o lucrare pe care a denumit-o "Fântâna".

Gestul său a vrut să fie unul satiric, la adresa snobismului în artă. Însă consecințele expunerii acelui pisoar au fost devastatoare: în primul rand, a scos la iveală un public snob, necunoscător, incapabil să discearnă între artă și kitsch.

De la Duchamp, arta și-a pierdut caracterul sacru sau, cum spune Roger Scruton, realizatorul faimosului documentar ”De ce contează frumusețea”, "arta nu se mai ridică la un plan superior, moral sau spiritual".

Mai mult, spune Scruton, ceea ce la început este șocant devine plictisitor și găunos prin repetiție. Obișnuința, dară, ucide și ultima sursă de inspirație.

La 100 de ani de la revoluția artistică a lui Duchamp privim același pisoar întors conferindu-i, cu un aer cunoscător, statutul de obiect de artă. Duchamp ne-a lăsat moștenire un cârd de artiști fără creativitate, care este urmat de un cârd de mediocri diletanți, gata să declame în cor că, nu-i așa, "arta e în ochiul privitorului". Asta în vreme ce criticul a renunțat să mai strige că "împăratul de gol", fapt care a dus la formarea unei complicități nu doar cu artistul, ci și cu publicul mediocru.

"Cu cât mai mulţi stăpâni, cu atât pâinea e… mai cozonac"

Din păcate, pisoarul a devenit un simbol și regăsim această reprezentare în toate domeniile, de la educație până la cercetare și, mai ales, în politica zilelor noastre. În timp ce valoarea autentică își joacă fiecare șansă de supraviețuire.

Ignoranța spirituală, rigiditatea creativă, surogatele de fericire care ni se oferă cu generozitate pe tarabele din piața publică, au devenit forme ale unei pseudolibertăți care se hrănește cu pâine și circ. O concluzie excepțională găsim la Nick Sava, care mergea chiar mai departe și îi considera pe acești artiști "creatori de kitschuri", care au asigurat oricând un public format din snobi din lumea artei. "Aşa că, pentru a-şi lărgi piaţa, tendinţa lor este să facă să dispară termenul de kitsch. În fond, "clientul nostru e stăpânul nostru". Cu cât mai mulţi stăpâni, cu atât pâinea e… mai cozonac", conchidea Nick Sava. 

Este vorba, în fond, despre cum ne raportăm la valoare. Despre capacitatea de a recunoaște valoarea într-o lume tot mai ușor vandabilă, colcăind într-un superficial autosuficient, ghidat de o mediocritate tot mai flămândă de rating, dornică de expunere și avidă de publicitate.

Cel mai mult a profitat de acest derapaj spiritual factorul politic. Pentru a-și motiva lipsa de perspectivă, incapacitatea spirituală și impotența creatoare, politicianul va înlocui valorile esențiale cu propriile producții și va stimula pe toate căile un public menit să devină, în timp, admirator necondiționat și aplaudac fervent.

Mediocritatea și negarea propriilor rădăcini, agresivitatea și combativitatea în fața oricărei valori autentice devin criterii de selecție în politică și, prin extindere, în toate domeniile în care politicul stăpânește. Din păcate, regăsim aceste criterii în școli, în instituțiile publice, în viața de zi cu zi a omului simplu.

Pentru a-și păstra supremația, politicul va oferi continuu doza de pâine și va menține circul salvator.

SOS creativitatea!

Se știe, discreditarea artei are consecințe grave în societate, iar lipsa creativității în toate domeniile nu face decât să despartă definitiv omul de transcendent. Cel mai grav este ilustrat acest aspect în școală, acolo unde tot mai puțini profesori luptă pentru victoriile mici, într-un sistem care își epuizează actanții printr-un susținut exercițiu de completare de hârtii ce vor sta la baza suplimentării salariului.

Un profesor universitar propunea ca noțiunea de profesor bun să nu mai fie raportată la grosimea unui dosar, ci la performanța aplicată, practicată în sala de clasă. Astfel, un profesor care preia o clasă de la nivel mediu 7 și o duce spre nivel 8 să beneficieze de măriri substanțiale de salariu. În condițiile, desigur, unor evaluări corecte. Același profesor, însă, va avea salariul scăzut dacă o clasă de nivel 8 va "retrograda" spre nivel 6 sau 7. "Știm că societatea este imperfectă, știm că elevul este imperfect, dar este perfectibil. Iar societatea va deveni perfectibilă prin oameni (poate suna ca o barbarie) perfectibilizați prin educație", spune prof. univ. dr. Gheorghe Bunescu.

Un optimism pedagogic care, metodic vorbind, va provoca o activitate mentală creativă, va determina aducerea elevului într-o situație în care să pună întrebări. "Asta înseamnă profesor bun. Meritul esențial este atunci când îl stimulezi pe elev să își pună întrebări", spune profesorul Gheorghe Bunescu. Adică întoarcerea la creativitate, revenirea la comunicare și comuniune, în fapt acea pedagogie despre care vorbesc numeroși teoreticieni, o pedagogie care are la bază cele trei valori fundamentale în societate: iubire, încredere și respect.

"Dacă stai lângă Dumnezeu, comportă-te ca Dumnezeu"

În lipsa acestor criterii, vitrina societății ne va arăta la nesfârșit același pisoar în fața căruia vom vedea aceleași încremenite priviri, vom asurzi în aceleași zgomotoase aplauze pe care le auzim de un secol.

O societate a derizoriului, dezintegrată spiritual care va purta după sine consecințe greu de anticipat în următoarea sută de ani.

Cuvintele lui Cezar Ivănescu, rostite într-un interviu din 1996, sunt cele mai potrivite pentru a rotunji acest secol de la Marcel Duchamp până astăzi: "Artistul trebuie să se situeze într-un plan absolut şi să descrie groaza pe care o trăieşte omul de rând, suferitor într-o lume condusă de proşti. (…) artistul, ca bun creştin, trebuie să fie impotriva puterii, împotriva sistemului... El rămâne ultima salvare pentru omul de rând. El rămâne vocea liberă care trebuie să urle în deşert chiar de-ar fi să-şi scuipe plămânii cu ultimul strigăt. De asta e artist. Că vrea să fie ca Dumnezeu, cum spunea Paul Klee, «doar lângă Dumnezeu îmi aflu locul!»... Păi, dacă stai lângă Dumnezeu, comportă-te ca Dumnezeu".

Cine se încumetă să urle în deșert, chiar de-ar fi să-și scuipe plămânii cu ultimul strigăt? O întrebare pe care suntem datori să o rostim cu voce tare fiecare dintre noi. Chiar dacă nu avem niciun răspuns...

15 IANUARIE: Ziua Culturii Naţionale şi Ziua Naţională a Culturii!

Festivităţi şi festivism, improvizaţii şi rigori patriotarde, emfaze şi moliciuni veleitare, amnezii şi memorii încâlcite. La 164 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu nu vorbim despre discernământ cultural, despre proiecte de ţară sau perspective reale întru dezvoltarea cadrului responsabil şi obligatoriu mediului cultural postsocialism. Nu vorbim despre ceea ce ne desparte, nici despre ce ne prisoseşte. 
 Sărbătorim la Botoşani încă un 15 ianuarie, zi de naştere a poetului Mihai Eminescu şi, prin Legea 238 din 2010, Ziua Culturii Naţionale. Începând din 2013, sărbătorită şi în Republica Moldova, drept Ziua Naţională a Culturii.În urmă cu câteva zile, un poet botoşănean (laureat al Premiului Naţional de Poezie "Mihai Eminescu", Opera Prima, în anul 2002) refuza un premiu de 3000 de lei, oferit de Institutul Cultural Român. Motivaţia: politica dusă de guvernul ţării sale! Premiul a fost redistribuit, însă, surpriză!, a fost refuzat şi de următorul poet, Andrei Dosa, care recunoaşte, la rândul său, că refuzul vine după ce gestul lui Dan Sociu l-a determinat să mediteze asupra problemei. Aşezate în contextul Zilei Naţionale a României (premiul urma să fie acordat pe 15 ianuarie), atitudinile celor doi poeţi capătă conotaţii de simbol. "Nu cunosc cu adevărat mari poeţi care să nu fie dublaţi de mari caractere, de oameni care trăiesc până la capăt drama poporului lor", spune Cezar Ivănescu, el însuşi o victimă a vechilor şi noilor proletcultişti.

Oamenii Unirii...

Şi vai de veacul în care cei răi nu au caracter, ne strigă din istorii Eminescu!

În urmă cu un veac, românii făureau România cea mare. Imediat ce au ajuns la putere, comuniştii au trecut la distrugerea, compromiterea şi desfiinţarea tuturor partidelor şi personalităţilor care au contribuit la Marea Unire din 1918. Au fost arestaţi şi condamnaţi la moarte oamenii politici care purtau încă simbolurile Unirii. Ţărănişti şi liberali, preoţi, militari. Genocidul elitelor avea să ţină mai bine de un secol ţara în întuneric şi izolare culturală.

...şi România neagră!

A urmat o Românie a Brucanilor: Silviu Brucan – pe numele său Saul Brukner, şef adjunct la Scânteia (1944-1955), oficiosul care cerea public condamnarea duşmanilor de clasă (vezi cazul Iuliu Maniu!), şi Saşa Brukner(Alexandra Sidorovici), acuzator politic la Tribunalul Poporului, cea care asigura drumul spre temniţele de exterminare a mii şi mii de români.

O Românie în care impostura, nonvaloarea, nulocraţia (de la Magda Ursache citire!) a devenit politică de stat. O ţară arestată de comunişti, cu Noica, Dinu Pillat, Nicolae Steinhardt, Mircea Vulcănescu, Corneliu Coposu în puşcării, cu temniţe înmiresmate de Gafencu, Gyr, Constantin Oprişan, Sandu Tudor, Iustin Pârvu...

Anul acesta, Sorin Toma (născut Moscovici) împlineşte 100 de ani! Fost şef la Scânteia în perioada 1946-1960, anii marilor crime asupra poporului român şi a elitelor sale. Sorin Toma rămâne în istoria României drept cel care "a ucis modernitatea literară românească", după ce, la doi ani după instalarea la Scânteia, a scris un articol devastator pentru istoria literaturii române: "Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei", în care poetul Tudor Arghezi era desfiinţat şi scos din literatura română. "În 1948, când Arghezi a fost denunţat ca poet al putrefacţiei în Scânteia, atunci a fost ucisă modernitatea românească", scrie criticul literar Eugen Simion.

Sorin Toma a scris atunci împotriva lui Tudor Arghezi cu aceste cuvinte:
"Arghezi a ajuns să strecoare publicului cititor o adevărată contrabandă de droguri, stupefiante, afrodisiace şi otrăvuri spirituale".
"Conţinutul ideologic al poeziei lui Arghezi (dezgustul de viaţă, scârba şi ura faţă de om, pesimismul) nu are, în sine, nimic original şi nimic naţional".
"Arghezi nu face în poezie decât ce a făcut Picasso în pictură, introducând ca material artistic excrementele în tablourile sale".

Despre Ana Pauker, în schimb, iată ce povesteşte Sorin Toma, la venerabila vârstă de 100 de ani: "Era o femeie inimoasă. Nu ştiu cu ce instrucţiuni a venit ea de la Moscova, însă aici s-a purtat ca un om inimos. Avea ceva poezie în ea, adică în felul în care se exprima, în care dădea exemple. A avut un spirit poetic".

Spre comunism, înainte, tovarăşi! 

Secolul 1914-2014 ar trebui să se numească secolul Toma, Brucan, Pleşiţă, secolul torţionarilor care au ucis Cultura acestui popor. 

Să nu uităm că, după 1989, a urmat tot o Românie a Brucanilor, cu torţionari pe sticle, mărturisind cu lacrimi în ochi dragostea de ţară. Noua generaţie de proletcultişti face de strajă la graniţă, ca nu cumva Paul Goma să calce pe pământul ţării sale.

Să nu uităm că Brucan a fost cel care ne-a prorocit tranziţia de 20 de ani, dar şi criza. Şi încă una, de la Brucan zicere: dezastrul crizei va fi, pentru România, întoarcerea la comunism. Spre comunism, înainte, tovarăşi!

Brucan ne lasă din nou fără Dumnezeu!

Mă întorc iarăşi la Magda Ursache, cu a sa carte, "Comunismul cu rele şi rele",apărută în 2013 la Editura Eikon: "Activistul trecut din funcţie în funcţie, la fel sau mai mare, după principiul rotaţiei cadrelor, era slab profesional. Asta făcea socialismul: tăia şansele celor buni, pentru a-i proteja pe cei mai puţin buni, dar urmând neabătut linia oficială".

Vi se pare cunoscut? Privim în jur şi e destul.

Capitolul Brucan este semnificativ pentru neamul românesc, nu numai în vremurile Pauker sau Dej, ci şi sub vremuri iliesciene şi de sfârşit de negru veac.

Manifestul FSN redactat şi citit la TV în decembrie 1989 a apărut fără finalul "Aşa să ne ajute Dumnezeu!". Final tăiat la cererea lui Brucan!

Ce a rămas din Cultura României după acest genocid?

De câte alte secole are nevoie România pentru a reface generaţiile de oameni liberi?

"Românismul are un program politic, social şi spiritual conţinut în Opera eminesciană. Acum şi în veacul veacului nu avem altceva de făcut decît să împlinim acest program, dacă ne simţim în stare... Cei care refuză azi modelul eminescian, refuză în fapt legitimitatea românismului şi a românilor în istorie", scria Cezar Ivănescu în 1992.

Întoarcerea la Cultură!

România trebuie să se întoarcă la Cultură, la dreptele reaşezări ierarhice. Să înveţe să aprecieze inteligenţa, valoarea, discernământul civic. Să demaşte amatorismul, improvizaţia, superficialitatea şi activismul de partid, cel fără o minimă aderenţă la realitate şi la evoluţia culturii şi a limbii române.

"Judecăţile de azi, prejudecăţile de mâine", filosofa în veacul său chinuit Lucian Blaga. Mai târziu, Radu Săplăcan îi întoarce vorba şi ne spune: "Grav şi greu de acceptat este când prejudecăţile de ieri devin judecăţile de azi". În ce timp ne aflăm, hotărâţi dumneavoastră, fiecare în parte. Nu ne rămâne decât clauza de conştiinţă (revenire la Magda Ursache).

Da, ne aflăm într-un deficit de identificare a culturii reale, a valorii autentice, a literaturii demne. Despre asta ar fi trebuit să vorbim în ultima săptămână şi asta ar trebui să ne frământe în următoarele luni de zile, până ne-om revedea în alt Eminescu.

Să gândim de Ziua Culturii Naţionale a României. Să medităm şi pentru Ziua Naţională a Culturii din Republica Moldova. Ne uneşte 15 ianuarie. 

Voi încheia acest material cu câteva cuvinte ale scriitorului "născut în URSS" Vasile Ernu. Sunt mai mult decât sugestive: "Statul român - dar şi cel moldovenesc - şi elita financiară a acestora ar trebui să ştie că greşesc, atunci când nu-şi permit luxul de a cheltui bani pentru educaţie şi cultură. Pe termen mediu şi lung e mult mai costisitor să nu cheltuieşti bani pe aceste domenii. Vom plăti un preţ prea mare după aceea şi nu cred că vom mai putea recupera ceva".

Să ne trăieşti, Românie, să te bucuri de oamenii tăi!

15 ianuarie 2014, Ziua Naţională a Culturii şi Ziua Culturii Naţionale!

Patriotismul real este aproape sinonim cu acceptarea martirajului

Cred că pentru români patriotismul, patriotismul real este aproape sinonim cu acceptarea martirajului. Pentru că nu există mare patriot român sau bun patriot român care să nu fi sfîrşit rău în ţara asta. În ţara asta trăiesc bine vînzătorii de ţară, cei care nu dau doi bani pe ţara asta, cei care-o terfelesc, care-şi bat joc de ea şi fac afaceri pe seama ei şi nu le pasă de nimic.
Cei care iubesc cu adevărat această ţară sînt în marginea martirajului sau aproape martirizaţi. Deci n-o iubeşti pentru că ţi-ar întoarce această iubire sau ţi-ar arăta recunoştinţă sau te-ai complini prin valorile ei, ci pe undeva împotriva, dacă vrei, realităţilor.
Aşa trebuie iubită o ţară şi aşa o iubesc şi eu, adică sînt convins că ţara românescă este o ţară foarte frumoasă în Europa, întîi prin condiţiile ei fizice, geografice, o ţară de oameni foarte talentaţi, dar din nefericire lipsiţi completamente de caracter, de ţinută morală...
Cu toate acestea o iubesc, cum o voi iubi întotdeauna, indiferent în ce situaţie ar fi, bună sau rea.

Cezar Ivănescu, 1996


Sursa: In memoriam Cezar Ivanescu




.

INTERVIURILE MELE

INTERVIU CU CLARA ARUSTEI, FIICA POETULUI CEZAR IVANESCU

INTERVIU CU SCRIITORUL VARUJAN VOSGANIAN

INTERVIU CU ACTORUL DAN PURIC

INTERVIU CU POETUL MARIUS IANUS

INTERVIU CU SCRIITORUL GELLU DORIAN

INTERVIU CU POETUL ADRIAN POPESCU

INTERVIU CU DIRIJORUL ITALIAN GIUSEPPE CARANNANTE SI PIANISTA RITA DELLA RAGIONE

INTERVIU CU VIOLONISTA MARIETA BACIU

Poezii si poeti (III) - Mihaela Arhip, (I)REVERSIBIL

Pe Mihaela Arhip o tin minte din anii studentiei, facea parte din grupul de filologi care scria la revista universitatii. Prin anii 92-93 de dupa Revolutie, a scrie poezie era aproape o pietate, un har...
Ne-am intalnit direct peste vreo 10 ani, cand Mihaela Arhip a lansat prima carte, "Sfarsitul inocentei", aparuta in urma unui premiu, la Editura Axa din Botosani, in 2002. Lansarea a fost mai degraba una de suflet, cu elevi, profesori, prieteni.
A doua lansare, "Libertatea unui condamnat la viata", tot la Editura Axa, in 2009, am ratat-o.
Acum am in mana a treia carte a Mihaelei Arhip, (I)REVERSIBIL, abia iesita de sub tipar la Editura Eikon. O carte pe care, iata, nu o ratez, o carte inca nelansata oficial, dar care a poposit la mine si despre care simt nevoia sa scriu acum.


Rareori, in anii din urma, mi se intampla sa pot citi cu voce tare poezie. Am scotocit zilele acestea cartea Mihaelei Arhip si m-am pierdut in starea de poezie.
Mihaela Arhip nu a cazut in capcana textualismului elitist si artificial ermetizat poetic, reusind sa pastreze sensul estetic al poeziei, acea interiorizare si intimitate a versului care devine refugiu al cuvantului trait. Si care face bine cititorului...


10 mai

Mai plouă, mai fulguie-n lumină funigei, mai alb,
tot mai alb e cireşul din faţa ferestrei
şi în tăcere,
ca o respiraţie, ca un fluture imaterial,
se strecoară prin perdea parfumul de floare albă şi de verde crud.


Mai asfinţeşte, mai rătăcesc deasupra păsări, mai departe,
tot mai departe sunt astăzi de tine
şi în fiecare clipă,
ca o floare albă cu miez de verde crud,
se scutură privirea ta de sub pleoapele mele închise a uitare.

Despre ADRIAN PAUNESCU numai de bine. Dar despre noi?!

Jigodismul românesc se hrăneşte cu suflete de morţi. O sila mai mare decât aceasta trăită în zilele înălţării la Cer a poetului Adrian Păunescu nu am simţit. Scriitori care până ieri il priveau pe Păunescu din înaltul odiosului lor orgoliu literar, care făceau spume la gură numindu-l “grohăitor” şi alte meschine vorbe, vin astăzi şi îşi plâng peniţele mizere: L-am iubit pe Păunescu!
Tot poporul îşi cinsteşte Poetul! Bună treabă. Şi creştinească, şi de bun simţ. Dar, Dumnezeule, aşa de mult mi-aş fi dorit să aud aceste poveşti spuse cu lacrimi măcar câteva luni mai devreme. Să ştiu atunci că tu, poete, artist, om mare şi om simplu, călător sau pustnic, bolnav sau bine trăitor, îl cinsteşti pe el, nebunul anilor grei, nestăpânitul în tot şi în toate. Dar aflu azi şi altele: că fosta-i soţie, delicata şi frumoasa întru poezie Constanţa Buzea scria demult, în urmă cu zeci de ani, despre greul vieţii sale cu tatăl copiilor săi, Adrian Păunescu. De când interesează ACUM zilele şi noptile a doi soţi, tineri şi orgolioşi poeţi? Urâtă treabă. Se ştie, poetul, pentru a-şi fi comod sieşi şi scrierii sale, devine incomod tuturor. Chiar groaznic de incomod. Doar timpul măsoară egoismul poetului şi încrâncenarea poeziei sale.
În urmă cu doi ani murea Cezar Ivănescu şi oficialii (aceeaşi de azi, de ieri şi de totdeauna) nu au primit trupul scriitorului în sediul Uniunii Scriitorilor, nici în Muzeul Literaturii. Motivul: aceste instituţii nu sunt capele! Atunci, printre puţinii care au scris, s-au implicat şi şi-au manifestat indignarea a fost Adrian Păunescu. La moartea lui Cezar Ivănescu televiziunile au tăcut, cu gura strâmbă de ură. Securiştii şi-au râs în barbă. Astăzi, trupul spre Cer al lui Adrian Păunescu se odihneşte la Uniunea Scriitorilor, aşa cum s-a întâmplat cu mulţi scriitori ai României şi înainte şi după Cezar Ivănescu.
Într-o generozitate înduioşătoare a mai-marilor, poporul acesta nebun de Păunescu, iubitor de cultură, dornic de poezie, are voie astăzi să îşi cinstească poetul. Este o presiune populară asupra mediei, asupra şefilor statului, pe care media şi şefii statului o manipulează fantastic. Poate că era genul de manifestare care i-ar fi plăcut poetului. În mod cert nu şi familiei sale, care a trăit într-o exemplară discreţie gloria eroului lor în viaţă şi în moarte.
Domnilor de dincolo de sticlă, de dincolo de suflet şi de deasupra tuturor, cine vă dă dreptul să ne selectaţi poeţii? Cu nimic mai mic, chiar cu mult mai mare, era Cezar Ivănescu! În literatura română, nu voi, trăncănitorii de vorbe , faceţi istoria acestei ţări, ci valoarea şi timpul care va să cearnă. Muriţi-vă egal poeţii, trăiţi-vă responsabil valorile, asumaţi-vă corect contemporanii, cu bunele şi relele lor. În rest, moartea unui om vorbeşte doar despre cei care rămân.

Despre Poet, numai de bine. Dar iubirile vin târziu, tovarăşi, prea târziu. Uneori e nevoie de tăcere.

6 august - LA MULTI ANI, MARITE CEZAR!

Cezar Ivanescu s-a nascut in ziua Schimbarii la Fata a Mantuitorului. Nascut in voia Domnului, a implinit voia Sa in Cer, dar a starnit ne-voia altora pe Pamant.
Poetul ar fi implinit astazi 69 de ani. Mult prea putini pentru maretia versului sau, viata sa s-a dovedit a fi insa prea mare pentru detractorii si manuitorii de sfori.
Cezar Ivanescu a murit in urma cu doi ani, in Vinerea Patimilor. Cat vor trai dupa el cei care l-au lipsit de zile? Cat vor respira fara el cei care i-au grabit murirea?
Greu de indraznit a scrie DUPA Cezar Ivanescu, si mai greu de tacut dupa Poet. Tacerea va fi sa ne fie grea povara daca nu vom spune curat si raspicat: Domnilor, pentru cine a trebuit sa moara Poetul? Pentru ca de trait, nu si-a ajuns nici siesi, daramite noua, celor multi si nedumeriti...

LA MULTI ANI, MARITE CEZAR!

Inca o data spun: Sa dam Lumina Cezarului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!


CEZAR IVANESCU: Acolo unde nu te-ajută nimeni

!o nouă ştiinţă o nouă gnoză înalţă sufletul
dar eu mă îndrept tot mai des
spre locuri cu totul umile
unde am fost îngenunchiat: unde nimeni
nu era lîngă mine: unde trebuia să pompeze inima
să pompeze străin era totul
ca la benzinărie... nu mi-a lipsit curajul
de-a mă duce acolo unde nu te-ajută nimeni
şi tot ce m-a lovit eu am primit în faţă
dar e celula morţii sunt acei pumni în inimă
razele reci de sticlă ale lunii
cînd cel pribeag în Ţara
Verii suspinînd se-ntoarce doar
să-ţi spună că nu e Moarte
şi aceasta nu e un lucru fericit!

"Cezar Ivanescu a fost anesteziat fiind sănătos şi a decedat fiind... prea bolnav"

Primesc de la Clara Arustei, fiica poetului Cezar Ivanescu, un semn pe care suntem datori sa il lasam sa umble prin lume. Il redau mai jos, in semn de prietenie, solidaritate si pretuire fata de Clara, din respect si admiratie fata de memoria lui Cezar Ivanescu:


Moartea poetului
Coltul condeierului - Mircea Radu IACOBAN
(in Monitorul de Suceava)

În sfârşit, după trecerea a mai bine de doi ani (!!), Colegiul Medicilor din Bacău catadicseşte să dea un răspuns memoriului înaintat de fiica adoptivă a poetului Cezar Ivănescu, Clara Aruştei. Cum cred că se mai ştie, remarcabilul poet Cezar Ivănescu, directorul Editurii Junimea din Iaşi, cavaler al celui mai înalt ordin naţional, "Steaua României", şi-a sfârşit zilele în modul cel mai absurd cu putinţă, în urma unei banale intervenţii chirurgicale, la o clinică particulară din Bacău. Se întâmpla în aprilie 2008.
Colegiul Naţional al Medicilor a dispus ca acuza de malpraxis să fie cercetată chiar de comunitatea medicală din Bacău, în interiorul căreia se petrecuse nenorocirea. A fost nevoie de doi ani pentru ticluirea încercării de muşamalizare, cu rezultate de-a dreptul ridicole şi, înainte de orice, revoltătoare.
Am intrat în posesia Hotărârii Comisiei de Disciplină a Colegiului Medicilor Bacău (din 3.06.2010), prin care acţiunea întreprinsă de rudele decedatului este respinsă întrucât "nu se întrunesc elementele de culpă medicală". Să rememorăm: Cezar se internează la clinica privată Palade din Bacău pentru o operaţie minoră: suferea de hemoroizi. Plăteşte zdravăn, în valută (paranteză: clinica nu i-a dat nici o chitanţă, bon, factură) şi... moare cu zile. Fatală i-a fost, pare-se, anestezia generală, procedură la care se apelează în urma unor investigaţii preliminare apte să ateste capacitatea bolnavului de a o suporta. S-au făcut aceste investigaţii sau nu? De aici încolo, se intră pe teritoriul absurdului, întrucât ar rezulta că poetul a fost anesteziat fiind sănătos şi a decedat fiind... prea bolnav. Colegiul Medicilor constată: "investigaţiile de laborator efectuate pe 21.04. 2008: hematologie, biochimie, examen urină, EKG, au fost în limite normale". Iată aceste "limite normale" conform raportului de necropsie al IML Bucureşti: "cardiopatie şi cardiomegalie marcată globală (hipertrofică şi dilatativă), miocardioscleroză difuză disecantă, cicatrice întinsă de infarct miocardic la peretele anterior al ventriculului stâng, tuberculoză pulmonară fibronodulară, stază pulmonară cronică, ateromatoză şi ateroscleroză sistemică, focare de pielo-nefrită cronică, pancreatită cronică incipientă şi colită cronică" (text extras din Rezoluţia nr. 5922/2008 a Parchetului Bucureşti.). De adăugat şi cardiopatia ischemică nedureroasă diagnosticată ante-operator (?) la clinica din Bacău.
Nu trebuie să fii mare specialist pentru a observa (sare în ochi de la o poştă!) faptul absolut imposibil ca la un examen EKG să nu fie detectată, alături de cardiopatia ischemică, urma unui infarct major ("cicatrice extinsă"), precum şi celelalte afecţiuni ale cordului. Ca să nu mai vorbim despre posibila detectare a tuturor celorlalte suferinţe grave. Investigaţia EKG ori n-a existat, ori a fost citită de un analfabet într-ale cardiopatologiei.
De altfel, şi-n Hotărârea Colegiului Medicilor prin care se respinge acuzaţia de malpraxis a fost lăsată imprudent aprecierea unuia dintre referenţi (Tincu Eugen, medic primar ATI), potrivit căreia "faţă de morbidităţile evidente evidenţiate de examenul necroptic, anestezia regională ar fi prezentat un pronostic de risc mai mic". Ar fi, dar n-a fost.
Cezar Ivănescu a murit cu zile şi a fost trimis desculţ la Domnul, fiindcă, la înmormântare, când i-au fost dezlegate picioarele, s-a constat că... dispăruseră pantofii mortului; a fost îngropat cu picioarele învelite în pungi de plastic. Dacă uciderile lui Eminescu, Goga, Labiş, Preda sunt mai mult sau mai puţin susţinute de probe credibile, cea a lui Cezar este neîndoielnică.
Medicii se apără între ei, scriitorii, dimpotrivă. S-ar cuveni ca, barem în cazul morţii lui Cezar, să manifestăm necesara solidaritate. Poetul Ivănescu a fost ultimul director al Junimii, sus-semnatul a fost primul. Fie şi numai pentru atât mă simt obligat să intervin, denunţând public un malpraxis evident, în curs de vinovată muşamalizare.

PARINTE, EU PANA LA PASTI VOI FI UN INGER

24 aprilie va ramane pururi Joia Patimilor. Indiferent de zi, de an, de secol, de pamantesc, lumesc, ingeresc sau stelar. In 2008, in Joia Saptamanii Patimilor, se stingea din viata Cezar Ivanescu. Ultima victima a comunistilor sau prima a stapanilor de tip nou?

Fara a-si justifica in vreun fel atacul mortal asupra scriitorului, statul roman va ramane cu o pata neagra, vesnica, pe obrazul si asa patat al unei literaturi comunistoide si schizoide, al unei autoritati literare nespalate si nebotezate in spiritul divin.

Pe 24 aprilie 2008 se implinea o viziune luminoasa a Poetului: PARINTE, EU PANA LA PASTI VOI FI UN INGER, marturisea Cezar Ivanescu intr-o scrisoare, inainte de prabusire si renuntare trupeasca. Si a devenit Inger al propriului poem.

Nimic nu e intamplator, haosul nu este decat expresia propriei noastre neputinte in a intelege rostul divin al misterelor. Poate ca destinul lui Cezar Ivanescu s-a infaptuit intocmai. Exista vinovati, exista vinovatii cumplite. Exista oameni care s-au ivit pe lume sub asta menire. Cu negura, greutate, pustiu. Oameni alesi de Dumnezeu sa implineasca, de fapt, destinul mistic, christic al Poetului. Acesti oameni, doctori, scriitori, mineri, functionari, comunisti, ziaristi si-au pecetluit pe veci si pentru multe vieti propriul destin. Mare si grea povara pe umerii lor! Mare si cumplita durere pe neamul lor.
Azi, 24 aprilie, ramane pentru mine Joia Patimilor din anul 2008, ziua in care Cezar Ivanescu  a (re)nascut intr-un inger!


CEZAR IVANESCU - Poem ascensional
Exorcism
(fragment)
Text inedit, preluare de pe http://cezar-ivanescu-poeme.blogspot.com/2009/09/poem-ascensional-exorcism-fragment.html

! ca-n veci de veci să nu rămîie,
o, Doamne-Dumnezeule,
cît aur, smirnă şi tămîie,
rogu-mă miluieşte-ne,
unduitoare-a tale grîie
cu sfînt prinos, – sufletele,
ca-n veci de veci să nu rămîie,
o, Doamne-Dumnezeule!

! ca-n veci de veci să nu rămîie,
o, Doamne-Dumnezeule,
Sufletul meu copil, mîntuie
în Suflet toate groazele,
şi mîna de copil, căţuie
arzînd şi gura, – urlete,
ca-n veci de veci să nu rămîie,
o, Doamne-Dumnezeule!

! ca-n veci de veci să nu rămîie,
o, Doamne-Dumnezeule,
decît acel ce mai întîi e
Copil Divin ca Soarele,
Copil Divin rîzînd la Soare,
cu rîsul, ardere de tot,
pe Sufletul meu fă prinsoare,
Doamne, că dintre morţi îl scot!

! ca-n veci de veci să nu rămîie,
o, Doamne-Dumnezeule,
cît cel cu galbene călcîie
călcîndu-ţi, sfinte, urmele,
mă miluieşte şi-ngăduie
şi-mboboceşte-i ranele
Copilului ce-am fost şi nu e
Cum nici Fiinţa ta nu e

dar ne întinde mînuri arse
şi urlă-n toate lumile,
privirile îi sînt întoarse
în el ca-n stele razele,
ca să se mîntuie de groază
spre dînsul Doamne, -nclină-te
şi adu-l iar la tine-acasă,
o, Doamne-Dumnezeule!

! şi carnea lui cea flagelată
de bărbat tînăr şi frumos
cu bisturiu a fost tăiată
şi curăţată pân' la os,
os alb precum albeaţa rochii
Miresei de Ierusalim,
tăiaţi şi creierii şi ochii
cu care, Doamne, te privim

carnea mea, Doamne, ca Niobe
vecinic imploratoare-n cer,
alai de surle şi de tobe,
bătut-o-au pe-arşiţi şi ger,
bătut-au carnea să nu ţîie
Sufletul cu icoana Ta,
ca-n veci de veci să nu rămîie
decît osînda cărnii, grea

de-aceea mă rog Ţie, Doamne,
carnea cu care-am sîngerat
ca strugurii striviţi ai toamnei
ca să se facă vin curat
cu mîna Ta azi mi-o mîngîie,
sărută-mi-o cu buzele
ca-n veci de veci să nu rămîie
o, Doamne-Dumnezeule,

cît mîngîierea Ta cea sfîntă
şi gura ta şoptind divin,
cu mine, Doamne, bea şi cîntă,
nu trece-acest pahar cu vin,
căci sfînt şi sfînt şi sfînt e Domnul,
e Domnul Nostru Savaot
care bea vinul cum bea Somnul
Fiinţei suspendat de tot
şi sfînt şi sfînt e robul
care-i închină Domnului
Sufletul lui curat ca bobul
de rouă Okeanului!

! ca-n veci de veci să nu rămîie,
o, Doamne-Dumnezeule,
din creştet pînă la călcîie
trupu-mi străpuns de suliţe,
nici încreţit de vîntul morţii,
nici asudat de-atît ponos,
nici îndoit de lutul torţii
nici otrăvit cel vas frumos,

plînge-l şi-l spală şi-l botează
cînd toate omenelile
s-au împlinit şi încetează
sfioasele, greşelile,
şi mă călăuzeşte-n Hăul
care atît ne-a despărţit,
şi mă desparte de tot Răul
ce-asupra mea s-a săvîrşit,

să las surîsul să alunge
aceste feţe de coşmar,
Copil Divin cu plete lunge
eu să mă-ntorc la tine iar,
nici amintirea lor, nici umbra
să nu rămîie, ci-n trecut
etern li se prefacă sumbra
lor viaţă, nemaiîncăput
în Timpul Vieţii, cel de faţă
în care Tu mă priveşti mut
Doamne şi Faţă către Faţă
vezi Răul ce mi s-a făcut,
dar lîngă Tine-i numai bine,
de-aceea-Ţi zic neprefăcut,
fie să treacă de la mine
tot răul ce mi s-a făcut!

AIUD. VIATA DE DINCOLO DE MOARTE

AIUD. Acum scriind acest cuvant, pentru prima data il vad altfel. (A)iud. iud(A). La Aiud totul este in afara lumii sau in mijlocul sau absolut.
Expozitia la care am expus nu a fost ceea ce ma asteptam sa fie. Nici nu avea cum, pentru ca nu ma dusesem pentru asta, desi tarziu am realizat acest lucru.
Ma bucur ca am cunoscut-o pe Clara, fiica poetului Cezar Ivanescu. Adica ne-am cunoscut fizic, pentru ca altfel ne stiam de ceva vreme. Ii multumesc Domnului pentru dar. Clara este in sine, din orice parte ai privi-o, un dar de la Dumnezeu.
Sunt sigura ca si Cezar Ivanescu a fost constient de asta.
Dar expozitia… In memoriam Cezar Ivanescu a devenit un soi de spoiala publica. Iertare de cuvinte. Dar am inteles acolo, al Aiud, ca Cezar Ivanescu este de fapt al nostru, al Moldovei. Nu l-am regasit deloc in picturile si discursurile seci, in golul mare si gri de la Muzeul de Istorie Aiud.
Clara nu a fost invitata sa vorbeasca si stiu ca mi-as fi dorit mult sa o aud povestind. Nu a fost sa fie. Oricum, totul incepuse cu un soi de iritare si cu oarece parere de rau ca am acceptat atat de usor sa particip.

Asa ca am decis sa urc sus, la Monumentul Martirilor, pana la vernisaj. Un drum greoi, incurcat, ascuns printre blocuri, garaje, alei, fundaturi. Mi-a fost teama ca voi renunta.
Pana sa ajung insa, cu picioarele inca tremurand din cauza micilor neintelegeri de la muzeu, in mintea mea s-a facut lumina. Fusesem orgolioasa, poate mandra si incununtata inutil de participarea mea la expozitia in memoria Poetului. Si atunci am inteles: nu venisem pentru asta, iar Dumnezeu ma lovea in orgoliu, ma avertiza ca trebuia sa ma pastrez clara pentru ce avea sa urmeze.
Si ce a urmat a fost, realmente, un moment unic. Memorialul de la Aiud a fost coplesitor. Mi-am lasat lacrima si sufletul sa se napusteasca si sa ma curete. Oricat am citi, am cauta, am scotoci, nimic nu se compara cu tarana rascolita in Rapa Robilor, cu urmele scandurilor care si-au imbratisat martirii, cu resturile de ghete care si-au purtat cu sfintenie crestinii pana dincolo de moarte. Totul la Aiud te umple de pace, dar te si doare profund.
M-am intors la vernisaj cu sentimentul ca nu am ca cauta in lume. Mi-a fost greu sa asist, sa nu aud nimic despre Cezar Ivanescu, in afara de date seci de dictionar si o poezie prost aleasa, in acel context, si greu recitata. Gestul Clarei, de a aduce la Aiud coronita pe care Poetul a primit-o la Botosani, cu ocazia decernarii Premiului National de Poezie Mihai Eminescu, sau diploma prin care era desemnat Cetatean de Onoare al Botosanilor, m-au impresionat adanc si cu dragoste.
Multumesc si reverente, Clara!
Pacat ca nu am povestit acolo, in spatiul atat de incarcat de amintiri, despre Poet, despre prietenii sai, despre moartea de dincolo de viata, despre viata de dincolo de moarte. Pacat. Dar, cum spuneam, oamenii primesc ceea ce au nevoie. Eu am primit destul la Aiud si ii sunt, inca o data, recunoscatoare Clarei, Poetului, Aiudului, lui Ioan Ianolide, care m-a umplut de dragoste, Parintelui Iustin, care m-a determinat sa caut.

Un proiect care ma onoreaza: Fundaţia INTER_ART Aiud IN MEMORIAM: CEZAR IVĂNESCU

Art-eveniment intermedial: document-audio-imagine-text-visual arts
Muzeul de Istorie Aiud, 25 sept. 2009

Participanţi:Aurelia Călinescu (Sibiu), Bogdan Spătaru (Bucureşti), Cristina Chetrari Brâncoveanu (R. Moldova), Iulian Mîţă (R. Moldova), Elena Mînăscurtă (Italia), Sergiu Teleuţă (R. Moldova), Octavian Untilă (R. Moldova), Anişoara Cârlan (Turcia), Florentina Toniţă (Botoşani), Dorel Găina (Cluj), Mira Marincaş (Cluj), Feleki Karoli (Cluj), Eugen Moritz (Cluj), Eugen Savinescu (Cluj), Andor Komives (Cluj), Andrei Budescu (Cluj), Alina Bondrea (Cluj), Sabin Bors (Cluj), Andra Modreanu (Cluj), Andrei Ciurdărescu (Cluj), Carmen Pop (Cluj), Mădălina Surducan (Cluj), Larisa Crăciunaş (Cluj), Dan Tamaş (Cluj), Andreea Vanea (Cluj)

Documentele foto, audio, video, scrisori, manuscriseaparţin arhivei poetului Cezar Ivănescu

Concept: Aurelia Călinescu
Coordonator proiect: Istvan Balog
Proiect-Expoziţie IN MEMORIAM-Cezar Ivănescu

Acest proiect este dedicat memoriei poetului Cezar Ivănescu de la a cărui moarte s-a împlinit un an pe 24 aprilie 2009.

Proiectul conţine două componente:
Componenta documentară: extrase de presă, interviuri, opinii critice, scrisori, manuscrise; cărţi editate, poeme, cărţi cu dedicaţii, ziare şi reviste dedicate poetului, fotografii, premii şi diplome, obiecte personale etc.; documente video şi audio ale unor emisiuni tv. sau inregistrări din recitalurile de poezie şi muzica susţinute de poet.
Componenta artă plastică şi vizuală: pictură, grafică, fotografie, media aparţinând unor artişti contemporani a căror creaţie a fost influenţată de personalitatea şi/sau creaţia poetului Cezar Ivănescu.
Scopul acestui proiect este de a descoperi şi promova creaţia poetică dar şi personalitatea de excepţie a poetului Cezar Ivănescu.
De asemenea, de a arata în ce fel a fost percepută şi reflectată opera poetului de celelalte medii artistice.