MAUDIE. Povestea adevărată a unui geniu

Arta naivă impresionează nu prin complexitatea tehnicilor, nici prin subversivitatea mesajelor sau inovaţii în formă sau culoare. Mai mult decât orice, arta naivă se situează dincolo de ipocrizii, în afara convenţiilor şi a dictaturilor culturale de orice fel. Excepţional caracterizează Victor Ernest Masek Insula Artei Naive, vorbind despre "evadarea dintr-o realitate sfâşiată de contradicţii, deziluzii şi cruzime, într-o lume fără dezbinări, fără monştri reali, fără violenţă".

I se mai spune arta prim-planului, pentru că se desprinde de orice regulă a perspectivei picturale, pentru că planul compozițional dispare, iar detaliile fascinează mai ales prin aparenta stranietate, prin surprinzătoarea poziționare în cadrul vizual. Arta naivă este, în sine, o poveste. Chiar dacă nu excelează în tehnică, ba pare să sfideze conștient canoanele impuse de-a lungul vremii prin mii de pagini de studiu pictural, arta naivă scoate la iveală percepții noi, pe care ni le prezintă într-un soi de bucurie primordială, de început de lume.

Într-o astfel de lume ne poartă regizorul Aisling Walsh, cel care a realizat filmul Maudie (2016), cu Sally Hawkins și Ethan Hawke în rolurile principale. Un film care prezintă o poveste captivantă și impresionantă în același timp. Despre fragilitatea artistului într-o lume care sfâșie fără scrupule, dar în care tot el, artistul, găsește puterea și forța de a supraviețui. O poveste din lumea oamenilor simpli, pentru care istoria, arta, geniul nu înseamnă nimic mai mult decât imboldul de a înfrumuseța bucățica de lume în care ei își cresc visul, în căldura unei povești de dragoste "ca-n filme"!

Maudie, deși bolnavă și condamnată la o viață lipsită de căldura unei familii adevărate, este o ființă puternică, o femeie hotărâtă și o artistă independentă, cu o inteligență bine camuflată în pliurile naivității afișate chiar și față de morocănosul Everett.

Deformată de boală și lipsită de orice urmă de seducție, Maudie și-a construit în timp o feminitate care înduioșează și care produce schimbări în comportamentul rece, butucănos al soțului ei. Deși se lasă stăpânită de autoritatea bărbatului, Maudie este cea mai independentă femeie tocmai pentru că adevărata libertate este cea a spiritului, a creației, a bucuriei naive. 

Bazat pe o poveste reală, filmul se încadrează scrupulos în linia biografică a artistei, dar lasă totodată firul să se deruleze și după ultimul cadru filmat. Pentru că, dincolo de strania poveste de dragoste, pelicula aduce în atenție un artist de geniu, o femeie înzestrată nu doar cu un talent nativ, dar mai ales cu o capacitate supraomenească de supraviețuire nu doar trupească, ci și spirituală.

Maud Lewis, care a trăit între anii 1903 - 1970 în Noua Soție, Canada, a fost diagnosticată timpuriu cu artrită reumatoidă juvenilă, o boală cu efecte grave asupra trupului. Cu o răbdare și o tenacitate rar întâlnite, Maud se evidențiază prin picturile sale realizate într-un mod surprinzător, de-a lungul unei vieți cu căderi sfâșietoare și cu triumfuri neașteptate.

În anii 30, artista locuia cu mătușa ei, o femeie care, sub masca unei declarate protecții, îi decide o vreme destinul și o împiedică să meargă pe drumul pe care cu disperare Maud încerca să se situeze. Planul bine chibzuit o duce pe Maud în casa unui negustor local ursuz, dezagreabil, morocănos și nu de puține ori mitocan și agresiv. Însă casa negustorului de pește avea să fie ușa către independență artistică. Viața în doi, cu asperitățile și lipsurile ei, îi unește pe cei doi imediat ce vor recunoaște unul în celălalt aceleași suferințe, aceleași dor de libertate. Everett se îndrăgostește sincer de femeia care se deforma de la un an la altul, înlăuntrul unei boli perfide și necruțătoare. Cei doi se căsătoresc. O căsătorie ce avea să dureze mai bine de trei decenii.

Destinul le intră în casă sub chipul unei femei frumoase venite de departe, cea care vede în picturile femeii simple o valoare reală. Viața tuturor se schimbă, Maude devine o artistă cunoscută, admirată, căutată.

Un film de artă care trebuie văzut nu ca un film didactic, ci ca pe o operă de artă în sine. Natura artistului, condiția geniului, posteritatea atent construită devin, odată cu vizionarea acestui film, noțiuni pur teoretice.

În fapt, arta înseamnă VIAȚĂ. Iar acolo unde ea se lasă trăită și consumată în firescul ei, arta mai înseamnă și IUBIRE.