"Afterimage" (Imaginea de apoi) este ultimul film al lui Andrzej Wajda, unul dintre cei mai mari maeștri din istoria cinematografiei, co-fondator al școlii poloneze de film, laureat al Premiului Oscar de Onoare. Moare pe 9 octombrie 2016, la Varșovia, la vârsta de 90 de ani, la scurtă vreme după lansarea filmului. Patru dintre filmele sale au fost nominalizate la Oscar, categoria film străin. Ultimul film realizat întregește o operă de excepție. Filmul lui Andrzej Wajda este despre integritate, libertate, demnitate și nesupunere.
În "Afterimage" (2016) aflăm povestea unui artist de avangardă sufocat de socialismul stalinist în obsedantul deceniu. Un artist care nu capitulează în fața unei ideologii impuse. Un artist vizionar, aflat înaintea timpurilor prin gândire, inspirație, manifestare. Władysław Strzemiński (21 noiembrie 1893, Minsk - 28 decembrie 1952, Lodz), interpretat excepțional de către Bogusław Linda, este cel mai important artist polonez al secolului 20, profesor, conferențiar de Istoria Artei. A înființat primul muzeu de artă modernă din Polonia, al doilea din Europa. A scris o carte care a revoluționat lumea artei, intitulată "Teoria viziunii".
Imaginea unui pictor fără o mână și fără un picior este nu doar tulburătoare, marcant răscolitoare și înduioșătoare, dar mai ales dătătoare de forță. Aparenta fragilitate a artei vine și din acest trup care, deși incomplet, desi sfârtecat într-un război din care – iată – ieșise viu, are puterea de a lupta și de a supraviețui cu demnitate într-un nou război, al dezumanizării profunde, în numele unei ideologii autoproclamată superioară.
Filmul urmărește destinul unui artist în anii de sovietizare a Poloniei (1949-1952), o perioadă întunecată nu doar pentru poporul polonez, ci pentru toate statele ocupate agresiv și transformate grotesc într-un lagăr comunist.
Imaginile de început ale filmului sunt singurele care situează acțiunea într-o atmosferă idilică, luminoasă, amplă, de deschidere a spiritului. Un deal înverzit, profesorul și studenții într-o tabără de creație. Discursul pe care profesorul îl susține în fața tinerilor îl aşază pe artist într-un teritoriu vizionar, al ideilor avangardiste: "Când privim îndelung un obiect, obținem reflexia lui în memoria ochiului. Când încetăm să-l mai privim și ne mutăm privirea altundeva, o imagine remanentă a acelui obiect se păstrează în ochi. O urmă a obiectului, cu aceeași formă, dar de culoare opusă. O imagine care rămâne. Imaginile remanente... se formează din culorile dinăuntrul ochiului care a privit obiectul. Și asta deoarece fiecare vede doar ceea ce poate conștientiza", le spune Władysław Strzemiński studenților aflați în tabăra de creație. Idei cărora regizorul le opune în film o scenă de o tulburătoare semnificație: scena pânzei albe, crude, umede, de care se apropie pensonul pictorului, pânză care se scufundă într-un aer roșu pentru că, afară, o imensă pânză cu Stalin tocmai se montează pe bloc. Pictorul taie pânza din interior, spre a-și elibera spațiul de lucru, dar este ridicat imediat de doi milițieni și dus la interogatoriu.
În fața Securității, Strzemiński este la fel de demn, păstrând mai degrabă un rol de observator. La discursul securistului: "Știi foarte bine că țara noastră merge spre o nouă direcție. Iar dvs. vă opuneți. În Rusia țaristă vă făceau pachet și vă expediau imediat în Siberia pentru așa ceva. Noi nu putem face asta. Din păcate, noi trebuie să vă educăm", pictorul răspunde cu o detașare care impune (și dispune) o altă atitudine decât cel din fața sa: "Nu am nimic împotriva dvs. Doar că am alte puncte de vedere în privința artei".
Fără îndoială, a avea alte puncte de vedere - în privința a orice – decât noii stăpînitori era mai mult decât o declarație de război: era o condamnare la moarte. "De ce nu doriți să vă alăturați noilor schimbări care au loc, în loc de a sabota linia noastră ideologică? Vă aflați la o răscruce de drumuri și nu veți putea rămâne acolo multă vreme. Dar calea pe care o veți alege vă va influența cu siguranță soarta". Cuvintele reprezentantului Securității deschid ușa unei noi epoci: cea a terorii.
Filmul nu lasă la întâmplare imaginea artistului. Regizorul își urcă personajul pe piedestalul pe care îl merită și creează scene memorabile, precum cea din Amfiteatru, care este, de fapt, ultimul curs pe care profesorul îl susține în fața studenților săi: "A privi nu înseamnă un act singular, indefinit sau abstract, ci o acțiune concretă, un proces de examinare într-un anume moment. Natura are propriile ei centre de interese, care îți atrag mai mult atenția. O examinăm, în timp ce ne mutăm atenția de la un punct de interes la altul. Când privim un peisaj de Van Gogh, observăm porțiuni identice și care se repetă. Dar cum să privim natura pentru a o vedea așa cum a fost pictată de Van Gogh? Dar oare el o vedea cu o privire normală și naturală fiziologic? Cu o privire la fel ca a noastră? Răspunsul vine dacă ne-am proiecta privirile peste peisajul pictat. Patru fascicole ale privirii de-a lungul orizontului, fiecare concentrate pe centre de interes. Deci porțiuni repetate identic și prezentate în pictură, nu pentru că formalistul Van Gogh așa dorea din motive subiective necunoscute, ci fiindcă el nu făcea decât să reproduceă cu acuratețe procesul vederii acelui peisaj cu patru fascicole ale privirii direcționate secvențial. Acesta e, așadar, realismul lui Van Gogh. Realismul unui om viu, care nu privește în abstract, ci prin intermediul omului în care pulsează viața și e perfect normal fiziologic. Nu o percepție de natură spirituală, ci una pus fiziologică".
Cursul este întrerupt, de altfel, chiar de anunțul că urmează o vizită foarte importantă, cea a ministrului Culturii. În fapt, ministrul este instrumentul sovietizat al noii stăpâniri, iar mesajul este cât se poate de clar: "Națiunea are tot dreptul de a pune anumite condiții artiștilor. Iar una dintre cele mai importante cerințe este ca în cele mai profunde straturi ale unei opere de artă, scopurile sale, intențiile sale, trebuie să coincidă nevoilor oamenilor muncii, a oamenilor din popor. Să nu le producă dubii, îndoieli, câtă vreme ei au nevoie de entuziasm, de credința în victoria finală. Să nu facă apoteoza unor stări depresive, căci oamenii vor să trăiască și să muncească".
Așadar, realism socialist în artă. Partidul apără Realismul Socialist. "E nevoie să ne opunem artei formale și cinice, căreia îi lipsește ideologia. Arta care proclamă lipsa de ideologie este dușmanul oamenilor muncii".
Este, poate, scena cea mai importantă din întreaga desfășurare a filmului. Este momentul în care cârjele frământate pe podeaua sălii anunță un discurs menit să reașeze arta în afara oricărei ideologii. Profesorul Strzemiński nu abdică de la principiile sale, nu acceptă compromisul. "Domnule ministru, în artă, singurii care contează sunt cei care deschid căi spre noi forme. Noua artă trebuie să impună respect nu pentru utilitatea sa, ci pentru superioritatea sa. Dar văd că dvs. încercați să faceți să se piardă hotarul dintre artă și politică, și ceea ce e mai rău e că arta trebuie folosită în interesul unui grup".
Este exclus din universitate, este marginalizat, tracasat, amenințat, chinuit, flămânzit, umilit. Cu toate acestea, are puterea de a-i îndemna pe studenți să nu părăsească studiile, să nu renunțe la artă: "Ce se întâmplă acum e doar un vânt în istorie".
Studenții sunt singurii care îi rămân alături, singurii care păstrează față de Strzemiński căldura și bucuria împărtășirii actului artistic liber și necompromis. "În artă, ca și în dragoste, puteți da doar ce aveți!", îi avertizează profesorul. Cuvinte care se izbesc, prin vocea unuia dintre studenți, de mesajul Partidului din presa sovietizată: "Așteptăm ca picturile artiștilor să fie profund realiste, înfățișând lumea într-un mod revoluționar, în spiritul cerințelor socialismului. Arta care proclamă lipsa unei idei sau e indiferentă problemelor sociale, este de fapt o artă cu o ideologie ostilă progresului".
"Și eu obișnuiam să cred că singurul scop al artei era să producă o schimbare socială", se aude ecoul stins al gândurilor lui Strzemiński.
"Afterimage" este povestea unui pictor celebru care moare în mizerie. Singura lui vină este aceea de a nu face compromisul cu regimul stalinist.
Un film zguduitor. Nu doar pentru că ne arată fața reală a comunismului, ci și pentru că vorbește despre libertatea gândirii, despre asumarea acestei libertăți. Un film despre condiția artistului. Despre decăderea trupească și înălțarea spirituală. Despre un timp al profundei dezumanizări, dar și al prefacerilor interioare. Despre rezistență și supraviețuire.
O tulburatoare invitatie la film. Multumim!
RăspundețiȘtergere