Constantin Arcu: ”Mă bucur nespus să constat că inima mea nu vrea sub nici un chip să îmbătrânească”

Născut la 24 februarie 1956, la Flămânzi, în județul Botoșani, Constantin Arcu trăiește și scrie, de o vreme, în București.

Magistrat pe drumul sinuos, dar adânc, al dreptei și, deseori, imprevizibilei Justiții, Constantin Arcu a străbătut hotărât și a urcat asemenea scara ierarhică, ajungând, de la conducerea Curții de Apel Suceava, până la Consiliul Superior al Magistraturii, de unde anii l-au întors îndărăt, spre liniștea scriiturii, a dăruirii întru cuvânt. Mai târziu, în paralel cu activitatea din magistratură, Constantin Arcu a poposit câțiva ani și în amfiteatrele studențești, fiind șef de catedră la Facultatea de Știinte Economice și Administrație Publică, Universitatea Ștefan cel Mare Suceava.

Dincolo de succesele profesionale, scrisul pare să-l fi împlinit și să-i fi oferit satisfacțiile cele mai mari. A debutat editorial în 1995, cu un volum de povestiri, Cenusa zilei, urmat de romanul Omul și fiara (1996). În 1981 a publicat, în Opinia studențească, povestirea Iluzia. În 2001, scriitorul a publicat romanul Faima de dincolo de moarte, carte foarte bine primită de critică. În 2005 a publicat Ceremonial de despărțire. În 2011 apare, la Editura Paralela 45, Cocteil în cranii mici,  în același an, la aceeași editură, apărând ediția a doua a volumului Faima de dincolo. Romanul Măștile exilului, apare în 2014, la Editura Cartea Românească.
  Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala de Proză București, și al Societății Scriitorilor Bucovineni. A fost redactor-șef adjunct la revista „Bucovina literară“ (iulie 1999 - decembrie 2006), redactor la revista de cultură „Timpul”, Iași (ianuarie 2009 - februarie 2014), dar și președinte al Societății Scriitorilor Bucovineni (8 mai 2010 - 8 mai 2012) și redactor șef al revistei "Bucovina literară" (august 2010 - iunie 2012). Este Cetățean de Onoare al orașului Flămânzi.
  Distins cu Premiul Societății Scriitorilor Bucovineni – acordat pentru volumul Cenușa zilei; Premiul Fundației Culturale a Bucovinei – acordat pentru romanul Omul și fiara; Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iași – acordat pentru romanul Faima de dincolo de moarte. Primește distincția Crucea de Aur a Sfântului Ștefan cel Mare, acordată de Societatea culturală "Ștefan cel Mare" - Bucovina, pentru romanul Cocteil în cranii mici, dar și Premiul de Excelență acordat de Filiala Iași a USR – pentru întreaga activitate literară.
Constantin Arcu face parte dintre puținii scriitori romani care și-au folosit talentul și în alt scop, fiind chiar premiat pentru volumele Protectia minorilor în dreptul internațional, privat; Dreptul civil. Obligatiile; Adoptia internaționala. Este, de altfel, doctor în drept internațional (2000).

L-am provocat pe Constantin Arcu la o vorbire despre vârste și maturitatea scrisului, despre locul și rolul intelectualului în societate. Mai presus de toate, vă invităm la o clipă de meditație, pe marginea unor teme care și-au făcut cărare către oamenii Cetății.

"Inocența subzistă de-a lungul anilor în personalitatea oricărui scriitor și stilul fiecăruia dă seamă de aceasta"

  -Vârstele omului. Cum vă regăsiți în propriile vârste?

 Constantin Arcu: Despre vîrstele omului s-a vorbit și s-a scris mult și bine. Filosofi, teologi, scriitori celebri etc. s-au referit la vîrstele omului, încercînd să le identifice la modul general într-o viață. Circulă pe internet o conferință savuroasă și plină de învățăminte susținută de Andrei Pleșu exact pe acest subiect. În esență, se disting trei vîrste - tinerețea, maturitatea și bătrînețea, deși delimitarea rigidă implică și destul arbitrariu. Unii oameni își mențin spiritul tînăr pînă la adînci bătrînețe, în vreme ce alții se acresc și devin nefrecventabili înainte de maturitatea deplină. În ceea ce mă privește, mă bucur nespus să constat că inima mea nu vrea sub nici un chip să îmbătrînească. E în stare de tot felul de năzbîtii, încît o suspectez uneori de frivolitate.

 - Vârstele iubirii. De la inocență la Taină. Există credință în afara Iubirii?

 - Lăsînd la o parte speculațiile care pot fi făcute, iubirea poate fi detectată în toate vîrstele omului, iar înfățișările sub care se manifestă sînt felurite. Nu reușesc să realizez conexiuni între iubire și inocență, dar dacă inocența înseamnă nevinovăție, naivitate ori chiar ignoranță, mi se pare că drumul spre Taină este larg deschis inocenților. Fericiți cei săraci cu duhul...

 Credința implică, în doze diferite, abandon, devotament și speranță. Nu are nevoie de dovezi care să probeze acea convingere. Eu însă am întîmpinat unele dificultăți. Deși dintotdeauna i-am admirat pe marii mistici și i-am considerat cei mai de invidiat oameni, din păcate, n-am reușit să mă cufund necondiționat în credința religioasă. Tot timpul eram bîntuit de îndoieli și nu izbuteam să simt în suflet nici urmă de fior mistic. Nu mă întrebam dacă există Dumnezeu sau nu. Chestiunea nu prezenta însemnătate. Eu speram să-mi liniștesc sufletul prin credință. Numai că nu reușeam să mă scufund în smerenie și cucernicie. Zadarnic mă rugam să mi se înmoaie cîinoșenia din suflet. Nimic, inima mea rămînea împietrită. Iar dacă rugăciunea (adevărată, pînă la abandonul de sine) în fața Domnului este o taină, mă văd silit să recunosc că n-am avut acces la acest miracol. E greu de închipuit o fire mai îndărătnică. Cred în Dumnezeu, dar cu măsură. Numai că adevărata credință e altceva. Iar credința nu se reduce la credința religioasă.

 Totuși, nu confund credința cu iubirea. De iubit, am iubit mult și asta a fost/este/va fi probabil salvarea mea. Dar poate mă înșel și acum. Dacă iubire însemnă, cum scria Albert Camus, să dărui, să sacrifici totul fără speranță de răsplată, atunci nu știu ce să cred. Mă consolez spunîndu-mi că iubirea a fost definită în fel și chip (însuși Camus a articulat cîteva enunțuri diferite), și deci poate căpăta înfățișări variate.

Oricum, cea mai teribilă definiție a iubirii o dă Einstein în scrisoarea către fiica sa, Lieserl. Pe scurt, Einstein scrie că iubirea este cea mai puternică forță din univers, deoarece explică totul și dă sens vieții. El propune faimoasa sa ecuație E=mc2, substituind unul din termeni. Astfel, ecuația devine E (energia lumii, cea mai puternică forță) = Iubirea X viteza luminii la pătrat, în care „iubirea e Dumnezeu și Dumnezeu este iubire”. Nu pot garanta pentru autenticitatea acelei scrisori descoperită pe Internet, însă nu m-aș mira să fi fost scrisă de acel om genial.

 - Vârstele scrisului. Inocență? Maturitate?

 - Există părerea că tinerețea este înaripată și predispune spre poezie, iar maturitatea presupune experiență de viață și ar fi propice prozei. E o regulă cu foarte multe excepții, deși în ultima vreme poeții români se reciclează spre bătrînețe și trec la roman. Unii autori și-au încheiat opera la vîrste tinere (Nicolae Labiș, Serghei Esenin, Arthur Rimbaud etc.), în vreme ce alții au creat pînă la adînci bătrînețe (Homer, Hesiod, Goethe, Tolstoi etc.). Care ar fi deci vîrstele scrisului? E greu de spus. Însă inocența subzistă de-a lungul anilor în personalitatea oricărui scriitor și stilul fiecăruia dă seamă de aceasta.

 - Film, carte, teatru. Ce le-ați recomanda tinerilor de astăzi?

 - Nu știu ce să recomand. La acest capitol sînt deficitar. Eu citesc zilnic și merg frecvent la teatru. Locuiesc în București și am teatre la alegere. Dar cum să recomanzi teatru unui tînăr dintr-un orășel sau din mediul rural? Din păcate, la cinematograf n-am mai fost de-un secol. Ultimul film văzut la un cinematograf (în Suceava, pe la începutul anilor 2000) a fost „Pisica albă, pisica neagră”, o comedie dulce-amară regizată de Emir Kusturica. Însă acum există și alte posibilități de a vedea filme (pe Internet, DVD-uri etc.). De la un timp văd filme pe Netflix și uneori descopăr seriale bune.

 - Cât din opera unui scriitor se "extrage" direct din viață? Mai exact: până unde duce imaginația, în absența unei experiențe, a unor surse biografice?

 - Se spune că scriitorul se scrie pe sine. E un truism repetat de mulți. Să nu uităm de celebra sintagmă a lui Gustave Flaubert - „Madame Bovary c’est moi”, devenită maximă. După cum spune Barthes, pentru Flaubert a scrie și a trăi este același lucru, dar cred că afirmația este valabilă pentru toți scriitorii adevărați. Asta nu înseamnă că imaginația nu-și are rolul ei, însă de obicei chiar fantezia se grefează pe o anumită experiență de viață. Se poate replica aducîndu-se drept argument exemplul lui Karl May, un tip plin de fantezie, care a descris atît de seducător viața indienilor apași și figura lui Winnetou (Legenda lui Old-Shatterhand), deși n-a pus piciorul în America de Nord. Nu știu la ce experiență și surse biografice ne-am putea referi, cînd Karl May a avut ani în șir probleme cu poliția germană și a fost condamnat pentru vagabondaj, furturi și înșelăciuni. Cît din opera lui May s-a „extras” din viața sa? Ca de obicei, lucrurile sînt mai complicate decît par la prima vedere.

 - Unde mai este locul intelectualului în societatea actuală? Dar cel al creatorului?

 - Conform DEX, intelectualul este o persoană care posedă o pregătire culturală temeinică și desfășoară o activitate spirituală în domeniul artei, științei, tehnicii. Mie mi se pare că noțiunea de intelectual implică și altceva. Mă refer la impactul pe care îl are activitatea intelectualului asupra celorlalți indivizi și în viața publică. Dacă pot să admit fără șovăială că Andrei Pleșu, Ioan-Aurel Pop, Liviu Antonesei, Gellu Dorian, Lucian Boia etc. sînt intelectuali în adevăratul sens al cuvîntului, nu același lucru îl pot spune despre profesorul care își ține cursul de tehnologie a materialelor sau a informației, bunăoară, după care se retrage între pereții casei sale. Dintotdeauna intelectualul s-a amestecat în viața cetății, iar Păunescu rămîne un exemplu strălucit pentru vremuri recente. Acesta ar fi locul intelectualului în general și al creatorului, în particular. Dacă în perioada interbelică au existat intelectuali de marcă (Iorga, Rebreanu, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Lucian Blaga, Henri Coandă, Victor Babeș, Nicolae Paulescu, George Enescu, Dinu Lipatti etc.), în zilele noastre numărul și influența lor în societate au scăzut considerabil.

Astăzi sînt promovați în funcții înalte secături care habar n-au de nimic, analfabeți și curve de trei parale, pe baza unor criterii halucinante (apartenența la gașca politică de la putere, sumele de bani plătite în campanii electorale și altele de acest fel). Trăim vremuri ostile pentru intelectual și asta se vede de la mare distanță. Din păcate, nu văd nici o soluție pentru remedierea dezastrului în care ne aflăm. Rămîne speranța unei minuni care, abătîndu-se peste pămîntul românesc, să separe grîul de neghină și să stîrpească avalanșa de buruieni vătămătoare ce ne sufocă. (Mai există o soluție laică și eficientă: dictatura). E nevoie de o mînă forte care să bage în pușcării toți hoții înghesuiți în fruntea țării, indiferent de culoarea politică. Politrucii au produs numai rău țării în ultimele trei decenii. E greu de spus ce se va întîmpla. Vedem însă că, din păcate, estimp, intelectualii se mulțumesc să cîrtească pe la colțuri. Și cam atît.

Monica Pillat, nepoata poetului Ion Pillat: "Pentru mine, Miorcanii sunt o rană vie!"

Miorcanii familiei Pillat continuă să doară, scriam în urmă cu câțiva ani, după ce am trăit tulburătoarea experienţă a unei vizite pe moşia din Nord. "Pentru mine, Miorcanii sunt o rană vie", ne spune astăzi Monica Pillat, nepoata poetului Ion Pillat şi fiica scriitorului Dinu Pillat.

Fie că este vorba despre Eminescu sau despre Enescu, fie că rostim Onicescu sau Luchian, numele geniilor au devenit monedă de schimb a perfidiei politice. Miorcanii lui Pillat sângerează. Acei Miorcani care odată adunau elita scriitorimii româneşti, acel conac - devenit apoi spital şi care alina boala şi sărăcia ţăranilor după război şi multă vreme din comunism - se află astăzi într-o stare deplorabilă. În urmă cu niște ani fotografiam pereţii serpuiţi de crăpăturile timpului, străbătând cu uimire încăperile care adăposteau o masă de ping-pong, un atelier de tâmplărie sau, pur şi simplu, devenite depozit de lemne. O clădire monument istoric, abandonată şi doborâtă de ignoranţa omului.
Reluăm semnalul de alarmă, de această dată într-un mod mult mai direct decât în urmă cu doi ani: am invitat-o pe Doamna Monica Pillat, nepoata scriitorului Ion Pillat, să rostească răspicat adevărurile pe care prea mulţi le ignoră. Adevărul despre Miorcani!

"Părinţii m-au avertizat să nu spun la şcoală că familia noastră se înrudeşte cu Brătienii"

-Doamnă Monica Pillat, sunteţi vlăstar al uneia dintre cele mai încercate familii din istoria secolului XX. Pornind de la I.C.Brătianu şi fiica sa, Maria, căsătorită cu Nicolae Pillat (străbunicii dumneavoastră), Ion Pillat, fiul lor (şi bunicul dumneavoastră), căsătorit cu Maria, şi ai lor copii: Pia şi Dinu. Apoi Dinu şi Cornelia Pillat, părinţii dumneavoastră. Alăturând şi "contribuţia" pe care mama, Cornelia Pillat, o adaugă prin istoria propriei familii, destinul lui Gheorghe Ene Filipescu (mort în închisoare şi aruncat în groapa comună). Vă amintiţi când aţi înţeles, copil fiind, că aparţineţi unei familii aparte, cu apăsat destin istoric?

-De foarte timpuriu, părinţii m-au avertizat să nu spun la şcoală că familia noastră se înrudeşte cu Brătienii al căror nume de atunci căpătase rezonanţe înfricoşătoare pentru mine. Nu mi-au dat nici o explicaţie deoarece cred că eram prea mică să înţeleg de ce mi-era interzis să pomenesc acel nume. Apoi, după arestarea tatălui meu, în primăvara anului 1959, nu împlinisem încă 12 ani, mama mi-a dat o lecţie de viaţă pe care n-am putut s-o uit niciodată: "să ştii că familia noastră e pe o listă neagră şi modul în care poţi să te aperi este să treci neobservată şi tot ce poţi spera este să fii tolerată în această lume". Îmi mai atrăsese atenţia că singurul meu atu era să învăţ bine şi să mă port ireproşabil în societate. "Să trăieşti de dimineaţă până seara, bucurându-te de fiecare clipă, fără să te gândeşti sau să îţi faci planuri pentru a doua zi, căci s-ar putea ca pentru tine acel "mâine" să nu existe", mi-a mai spus şi aşa am făcut de atunci şi până azi. Aceste sfaturi au dat existenţei mele o intensitate aparte şi, neaşteptând nimic de la viaţă, am căpătat totul, în chip miraculos: şi durerea şi bucuria care umplu de sens şi de frumuseţe trăirea.

-Pentru Botoşani şi botoşăneni, numele Pillat se aşază strălucitor în destinul Miorcanilor din Nord. Un destin cu rezonanţe brătiene, cu poveşti şi mărturii impresionante, asupra cărora vom reveni. Pentru dvs. ce au însemnat Miorcanii şi cum vă poartă gândul de astăzi către Botoşani? 

-Miorcanii reprezintă pentru mine în primul rând un loc evocat de bunicul meu în poeme ca "Aci sosi pe vremuri", "Scrisoare de la Miorcani" şi în multe alte creaţii lirice care au imortalizat atmosfera romanticã a parcului şi conacului de altădată. Eu am cunoscut mai întâi Miorcanii din lecturi, apoi din povestirile părinţilor mei, Dinu şi Nelli Pillat.

În casa copilăriei mele din Bucureşti mai existau două tablouri "Interior la Miorcani" (foto stânga) şi "Ion Pillat la Miorcani", pictate de bunica mea, artista Maria Pillat-Brateş, soţia poetului. În aceste tablouri mi-era drag să intru, închipuindu-mi că mă pot plimba imaginar într-o lume necunoscută şi totuşi atât de familiară mie. Mult mai târziu, în 1970, am avut ocazia să îl însoţesc pe tatăl meu la o sărbătorire organizată la Miorcani de reprezentanţi ai centrului de cultură din Botoşani. Atunci am fost găzduiţi de poetul Lucian Valea, mare iubitor al poemelor lui Ion Pillat şi prieten cu părintele meu. Când am ajuns pe înnoptate, la Miorcani, ne aştepta o mare de oameni care veniseră să îl întâmpine pe fiul poetului. Din anii 80 până în 90 s-au organizat sărbătoriri anuale ale bunicului meu la Botoşani şi Miorcani, iar în acel interval, mama mea, Cornelia Pillat şi cu mine am adus cărţi, fotografii, mobile, tablouri ale Mariei Pillat-Brates, covoare pentru alcătuirea unui muzeu al familiei Pillat în casa administraţiei de la conac. Pe atunci, conacul fusese transformat în casă de naşteri pentru sătenii din Miorcani.


"Pentru mine, Miorcanii sunt o rană vie"

-V-aţi întors la Miorcani şi după 1990?

-În primăvara anului 1990, când am fost invitate din nou pentru o comemorare a poetului, mama şi cu mine am fost primite cu oarecare ostilitate de către autoritãţile locale, care se temeau ca nu cumva să revendicăm proprietatea. Nici prin cap nu ne trecuse un asemenea gând. De atunci nu s-a mai făcut nici o sărbătorire a poetului Ion Pillat, ba mai mult, după cum aţi aflat, în 2002, într-o noapte, muzeul a fost vandalizat, covoarele şi perdelele au fost furate, cărţile au fost împrăştiate pe câmp. Poliţia, care nu a descoperit nici până azi vinovaţii, a reuşit să recupereze doar o piesă de mobilier, câteva tablouri şi fotografii care se află într-un depozit al Muzeului din Botoşani. Îngrozite de acest fapt, mama mea şi cu mine am hotărât să donăm conacul şi parcul Mitropoliei Moldovei, nădăjduind că Biserica va apăra şi proteja proprietatea, dându-i, conform clauzelor donaţiei, o destinaţie cultural-pastorală.

-O destinaţie care rămâne la fel de îndepărtată astăzi ca în urmă cu 10 ani…

-Din păcate, lucrurile nu s-au petrecut aşa cum speram. Conacul e într-o continuă degradare, ploaia pătrunde prin acoperiş, iar înăuntru, preotul satului a îngăduit deschiderea unui atelier de tâmplărie care agravează stabilitatea fizică a clădirii, declarată monument istoric. Pe un perete scorojit, vizitatorii pot vedea câteva poze ale familiei Pillat (foto dreapta). Atât şi nimic mai mult. La insistenţele mele, IPS Mitropolitul Teofan a înaintat Centrului de investiţii din Bucureşti o solicitare de fonduri pentru repararea conacului, solicitare care deocamdată nu a primit nici un răspuns. Pentru mine, Miorcanii sunt o rană vie.

-O imagine ce pare desprinsă din Pateric: Maria Pillat, din neamul Brătienilor, alături de ţăranii din Miorcani. Scrisoarea Piei, mătuşa dumneavoastră, către Cornelia Pillat, este una nu doar puternic şi copleşitor creştină, cât mai ales reprezentativă pentru ceea ce a însemnat această familie pentru Moldova în special. Şi-au amintit oamenii din Miorcani de acest christic sacrificiu? 

-Pia, sora tatălui meu, mi-a vorbit despre schimbările dramatice prin care au trecut Miorcanii, de la atmosfera idilic-pastorală, desprinsă parcă dintr-un roman de Turgheniev, la transformarea parţială, după Primul Război Mondial, a locului în infirmerie pentru bolnavii satului, sub îngrijirea Mariei Pillat, născută Brãtianu. Apoi părinţii mei mi-au povestit despre rechiziţionarea conacului şi a parcului, după cel de al Doilea Război Mondial, după venirea comuniştilor, despre arderea în curte a cărţilor din biblioteca poetului Ion Pillat, focul fiind aprins pentru pârjolirea porcilor. A trecut mult timp de atunci, nu ştiu dacă oamenii satului Miorcani îşi mai amintesc de vremurile trecute. Ar trebui să fie foarte bătrâni acum cei care au fost martorii schimbărilor survenite. 

- În volumul de memorii "Ofrande", mama dumneavoastră aminteşte despre "deosebirea dintre copilăria şi adolescenţa lui Dinu şi acelea ale tatălui". Ce rol au avut Miorcanii în viaţa bunicului, poetul Ion Pillat, şi, mai târziu, în cea a tatălui, Dinu Pillat?

-Ion Pillat mărturisea, în paginile "Unui jurnal de vară" din 1942, că Miorcanii îi dădeau sentimentul statorniciei, împăcându-l cu veşnicia. Impresia lui era întărită de frumuseţea arborilor seculari care îi străjuiau parcul, de liniştea senină a locului unde familia sa şi înaintea lui, bunicii, îşi găsiseră reazemul sufletesc. La Miorcani, Ion Pillat îşi aducea prietenii poeţi, citeau şi scriau, stimulându-se reciproc, în casă se afla o superbă bibliotecă. Proprietarul ei ştia locul fiecărei cărţi pe raft şi în arhiva familiei s-a păstrat lista volumelor din acea bibliotecă, unde se preciza şi poziţia lor. Senzaţia de imuabil, de stabilitate şi dăinuire s-a risipit cu totul în anii războiului şi după, când arborii au fost tăiaţi, biblioteca distrusã, obiectele şi mobilierul – furate. Tatăl meu a cunoscut în copilărie şi adolescenţă farmecul Miorcanilor, al proprietăţii parcă desprinse din timp, care în romanul lui, "Aşteptând ceasul de apoi", apare ca o aşezare fantomaticã. El a trăit drama pierderii şi a distrugerii locului care lui Ion Pillat i se păruse nemuritor.

-Cunoaştem şi recunoaştem Miorcanii, astăzi, şi din picturile bunicii dvs., Maria Pillat-Brateş, soţia poetului Ion Pillat. Un destin la fel de dureros, la fel de chinuitor ca al tuturor celor din familia Pillat. A fost arestată şi întemniţată, apoi obligată la domiciliu forţat. Cum aţi evoca-o pe Maria Pillat-Brateş în faţa unei tinere generaţii pentru care istoria veacului trecut se reduce la cele câteva rânduri (discutabile şi ele!) din manualele de şcoală? 

-Bunica mea a fost ocrotită de pasiunea ei pentru frumuseţe pe care a descoperit-o în natură, în artă, în oameni, dar şi în cele mai umile locuri unde a dus-o viaţa. Talentul cu care a dăruit-o Dumnezeu i-a dat curajul şi puterea să reţină farmecul unor chipuri, peisaje sau flori în tablouri de neuitat. Între pictura ei şi lirica lui Ion Pillat s-a creat în timp o armonie aparte, mărturii rămânând volumele de poeme "Balcic" şi "Povestea Maicii Domnului", pe care artista le-a ilustrat cu inspirată fineţe.


"...nimănui, astăzi, nu-i mai pasă de moştenirile culturale ale trecutului nostru!"

-Scrie mama dumneavoastră, Cornelia Pillat, în volumul de memorii: "…ca să ajungă la credinţa în absolut şi în eternitatea eliberatoare, Dinu avea să urce trepte, coborând mai întâi în prăpastia suferinţei". Adâncă prăpastia, cutremurătoare înălţimea, am zice astăzi! Închisoarea a fost, pentru Dinu Pillat şi pentru ceilalţi intelectuali ai vremi, Calea prin care a aflat Adevărul. Care este cea mai frumoasă lecţie pe care aţi învăţat-o de la tatăl dvs.? 

-De la tata am învăţat bunătatea, credinţa şi iubirea. De la el am aflat că suferinţa nu este o pedeapsă, ci o treaptă de unde, odată ajunşi, vedem cum ni se deschide mai amplu orizontul înţelegerii, al compasiunii şi al menirii noastre spirituale. Am mai învăţat că iubirea poate înfrunta şi birui moartea.

-"La Grande faim", de Johan Bojer, cartea care l-a impresionat pe Dinu Pillat. Eroul cărţii (care trăieşte drama pierderii fiului său, omorât de câinii asmuţiţi de vecin) se trezeşte într-o dimineaţă, merge şi ară ţarina vecinului: "Pentru ca Dumnezeu să existe". Aici, Cornelia Pillat aşază în faţa istoriei o scenă cel puţin la fel de revelatoare: "La câteva zile după ce a ieşit din închisoare, Dinu (…) s-a întâlnit cu anchetatorul său care, în cursul a cincizeci de interogatorii, l-a chinuit moral şi fizic şi i-a inoculat, perfid, sentimentul vinovăţiei. Dinu l-a salutat şi l-a oprit pentru a-i spune că l-a iertat". Vi s-a întâmplat să rostiţi în timp, precum eroul acelei cărţi, "afin que Dieu existe"? 

-Din fericire, eu nu am cunoscut abisurile răului, aşa cum le-a trăit familia mea şi în mod special tata. Însă avându-l ca model pe părintele meu, nu mi-a fost greu să vreau să fac bine celor aflaţi în mari restrişti şi cumpene. Când întindem mâna cuiva în suferinţă ori la capătul puterilor, devenim instrumente prin care Dumnezeu alină lumea.

-Destinul familiei Pillat, de la străbunicii Maria şi Nicolae Pillat până la Cornelia Pillat, scrie istoria unui întreg secol românesc. Există astăzi un loc - cu valoare de muzeu, o bibliotecă poate - care tezaurizează însemnele literare, biografice ale familiei? 

-Şi părinţii mei şi eu am donat în timp Bibliotecii Academiei Române, Bibliotecii Centrale Universitare şi Muzeului Naţional al Literaturii Române manuscrise şi documente din arhiva familiei. De asemenea, o parte din acuarelele şi desenele Mariei Pillat-Brateş se păstrează la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti, o altă parte se află în Arhiva Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Române, iar câteva desene se păstrează la Muzeul de Artă din Constanţa. Sper că cel puţin trei-patru tablouri se mai află în depozitul Muzeului din Botoşani. În anul 2009, cu sprijinul şefului de secţie de atunci, domnul Corneliu Lupeş, Colecţia familiei Pillat (cuprinzând manuscrise, cãrţi, piese de mobilier, picturi şi desene de Maria Pillat-Brateş, vase de ceramicã, fotografii, obiecte personale etc., donate de mine Muzeului Naţional al Literaturii Române) a fost găzduită temporar într-o cameră dezafectată a Casei memoriale Liviu şi Fanny Rebreanu, din Bucureşti. În acest spaţiu, de la înfiinţare şi până în prezent, s-au organizat mai multe simpozioane şi şezători literare dedicate memoriei familiei Pillat.

-Aţi simţit, după 1989, vreun semn de reparaţie morală din partea statului român pentru cruntele încercări? 

-Nu am primit nici un ajutor din partea statului, după 1989. Până şi muzeul amenajat de mama şi de mine la Miorcani, în casa administraţiei, a fost vandalizat şi jefuit, iar proprietatea donată de noi în 2003 Mitropoliei Moldovei, aşa cum am spus la început, este într-o gravă stare de deteriorare. Dacă aş fi avut bani, aş fi reparat-o singură, fără să cer ajutorul nimănui, şi aş fi făcut acolo un centru cultural "Ion Pillat". Dar se pare că nimănui, astăzi, nu-i mai pasă de moştenirile culturale ale trecutului nostru!

"Scurtcircuit" - Viața în România se calculează în economii, statistici, corupție, legi ignorate, instruiri doar pe hârtie

 "O tragedie nu trebuie neapărat să includă sânge şi moarte; este de ajuns să fie străbătută de acea tristeţe maiestoasă care este esenţa tragediei", spune Jean Racine.

În filmul lui Cătălin Saizescu moartea sfâșie fără să se vadă, durerea urlă fără să plângă. Și totuși, tristețea este cea care bântuie fiecare cadru, tristețea produce spaima că, dincolo de moarte, în oamenii vii își va face culcuș pustiul. 

"Scurtcircuit" este despre tristețea de dincolo de moartea tragică a unor prunci "abia vii", prunci născuți prematur și ținuți în incubatoare, într-o maternitate din România. Povestea are la bază tragedia de la Maternitatea Giulești, unde în 16 august 2010 a izbucnit un incendiu în urma căruia au murit mai mulți copii. O tragedie prezentată îndelung, la vremea respectivă, pe toate canalele media.

Dar dincolo de tragedia de la televizor există întotdeauna oameni, cu poveștile lor. Dincolo de moarte există durere care nu se poate descrie. Și totuși, filmul lui Cătălin Saizescu vine să ne extragă din acea nepăsare tragică în care plutim fără a face nimic. Povestea din "Scurtcircuit" îți spune că e timpul să te ridici din fața televizorului și să devii un om care acționează, nu doar privește.

Cătălin Saizescu aduce în prim-plan povestea a doi adolescenți, elevi la un liceu de artă, colegi de clasă. Melania rămâne însărcinată, iar mamele celor doi îndrăgostiți reușesc să îi despartă, punând la cale o tranzacție ilegală pentru a vinde copilul, spre a evita astfel greoaia procedură a unei adopții.

O iubire curată, cu emoție și trăiri adolescentine, o dramă care poate fi foarte bine să intre în seria antologică Romeo și Julieta. Apar în film intrigile adulților, ușor recognoscibile în societatea actuală. Funcționarii corupți, mamele din înalta societate care nu au nici un scrupul atunci când trebuie să își salveze progeniturile, cuplul de români parveniți, cu bani și fără o minimă cultură a vieții.

În februarie 2018, filmul a rulat și la Cinematograful Unirea. Sute de tineri au trăit emoția teribilă, tineri pentru care iubirea a căpătat chip. Mesajul filmului nu a fost așezat pe soclul unei tragedii umane. Dimpotrivă. Viața are cursul ei și, mai presus de toate, își are propriii eroi. Există tragedii care mănâncă vieți, așa cum există dureri care strâng oamenii laolaltă. Doi copii de 15-16 ani își pierd într-un teribil incendiu primul lor copil. O durere care îi maturizează. Împreună este ultima replică din film.

Însă, dincolo de povestea cu aer shakespearian, filmul lui Saizescu este despre responsabilizare și despre asumare.

"Încercăm să producem o scurtcircuitare la nivel mental. Să nu mai aruncăm vina unii pe alții, pentru că problema este a noastră, a fiecăruia. Un alt mesaj al filmului ar fi cel de solidaritate, după cum este și ultima replică din film: Împreună. Cred că numai împreună putem schimba în mai bine societatea. Fiecare poate fi mai responsabil, chiar dacă e vorba de un sistem", spunea regizorul Cătălin Saizescu, atrăgând totodată atenția că în filmul său nu este vorba despre politică. 

"E vorba de un mesaj pe persoană fizică. Dacă vrei să schimbi lumea trebuie să începi cu tine. Noi ne-am asumat, iar cei dintre dvs. care au plătit bilet trebuie să știe că tot profitul din biletele noastre de cinema va fi folosit pentru achiziția de incubatoare care vor ajunge în maternitățile din țară. Pentru că vrem să dăm un semn că ne pasă. Nu vrem să revoluționăm nimic, dar măcar mișcăm o rotiță".

Este un film împotriva uitării. Un film despre prietenie, despre iubire și consecințele ei. Iubirea naște prunci. Dar tot iubirea naște și monștri.

"În 2015 filmam la Scurtcircuit, și la două luni a urmat Colectivul, unde ne-am pierdut și un membru din echipă. Daniel Ciobanu. Cu regret spun că la momentul respectiv nu se înțelesese nimic, pe urmă au început să se mai schimbe lucruri. Dar nu trebuie să uităm, să vedem ce învățăminte se pot trage și cum să prevenim", spunea cu voce strânsă regizorul.

Speranța este fragilă. Este asemenea unui fluture, pe care Cătălin Saizescu l-a adus înaintea publicului, chiar pe afiș.

"Fluturele e o metaforă referitor și la efemeritatea vieții, la viața acelor copii care nu au trăit, unii, decât două ore. Au fost cinci supraviețuitori, care au trăit și datorită medicilor fantastici, care au luat niște decizii în urma cărora copiii au supraviețuit. A fost o minune. Și da, am încercat să vedem și partea pozitivă, pentru că filmul nostru este despre speranță, care chiar trebuie să fie ultima care moare".

Filmul lui Cătălin Saizescu trebuie să ruleze în fiecare minister din România, nu doar în cel al Sănătății. Pentru că este vorba despre un lucru pe care România nu l-a învățat: să respecte Viața.

În România, VIAȚA este ieftină: prizele proaste, detectoarele de fum prea scumpe, personalul subdimensionat pentru că resursa umană costă prea mult, medicii puțini pentru că posturile sunt blocate. Viața în România se calculează în economii, statistici, corupție, legi ignorate, instruiri doar pe hârtie. Și, mai ales, VIAȚA în România înseamnă multe lecții neînvățate...

Scurtcircuit (2017)
Regia Cătălin Saizescu
Cu Oana Ştefănescu, Magda Catone, Georgiana Saizescu, Valentin Popescu, Nicodim Ungureanu, Maia Morgenstern, Maruca Baiasu