Patriotismul real este aproape sinonim cu acceptarea martirajului

Cred că pentru români patriotismul, patriotismul real este aproape sinonim cu acceptarea martirajului. Pentru că nu există mare patriot român sau bun patriot român care să nu fi sfîrşit rău în ţara asta. În ţara asta trăiesc bine vînzătorii de ţară, cei care nu dau doi bani pe ţara asta, cei care-o terfelesc, care-şi bat joc de ea şi fac afaceri pe seama ei şi nu le pasă de nimic.
Cei care iubesc cu adevărat această ţară sînt în marginea martirajului sau aproape martirizaţi. Deci n-o iubeşti pentru că ţi-ar întoarce această iubire sau ţi-ar arăta recunoştinţă sau te-ai complini prin valorile ei, ci pe undeva împotriva, dacă vrei, realităţilor.
Aşa trebuie iubită o ţară şi aşa o iubesc şi eu, adică sînt convins că ţara românescă este o ţară foarte frumoasă în Europa, întîi prin condiţiile ei fizice, geografice, o ţară de oameni foarte talentaţi, dar din nefericire lipsiţi completamente de caracter, de ţinută morală...
Cu toate acestea o iubesc, cum o voi iubi întotdeauna, indiferent în ce situaţie ar fi, bună sau rea.

Cezar Ivănescu, 1996


Sursa: In memoriam Cezar Ivanescu




.

INTERVIURILE MELE

INTERVIU CU CLARA ARUSTEI, FIICA POETULUI CEZAR IVANESCU

INTERVIU CU SCRIITORUL VARUJAN VOSGANIAN

INTERVIU CU ACTORUL DAN PURIC

INTERVIU CU POETUL MARIUS IANUS

INTERVIU CU SCRIITORUL GELLU DORIAN

INTERVIU CU POETUL ADRIAN POPESCU

INTERVIU CU DIRIJORUL ITALIAN GIUSEPPE CARANNANTE SI PIANISTA RITA DELLA RAGIONE

INTERVIU CU VIOLONISTA MARIETA BACIU

Despre ADRIAN PAUNESCU numai de bine. Dar despre noi?!

Jigodismul românesc se hrăneşte cu suflete de morţi. O sila mai mare decât aceasta trăită în zilele înălţării la Cer a poetului Adrian Păunescu nu am simţit. Scriitori care până ieri il priveau pe Păunescu din înaltul odiosului lor orgoliu literar, care făceau spume la gură numindu-l “grohăitor” şi alte meschine vorbe, vin astăzi şi îşi plâng peniţele mizere: L-am iubit pe Păunescu!
Tot poporul îşi cinsteşte Poetul! Bună treabă. Şi creştinească, şi de bun simţ. Dar, Dumnezeule, aşa de mult mi-aş fi dorit să aud aceste poveşti spuse cu lacrimi măcar câteva luni mai devreme. Să ştiu atunci că tu, poete, artist, om mare şi om simplu, călător sau pustnic, bolnav sau bine trăitor, îl cinsteşti pe el, nebunul anilor grei, nestăpânitul în tot şi în toate. Dar aflu azi şi altele: că fosta-i soţie, delicata şi frumoasa întru poezie Constanţa Buzea scria demult, în urmă cu zeci de ani, despre greul vieţii sale cu tatăl copiilor săi, Adrian Păunescu. De când interesează ACUM zilele şi noptile a doi soţi, tineri şi orgolioşi poeţi? Urâtă treabă. Se ştie, poetul, pentru a-şi fi comod sieşi şi scrierii sale, devine incomod tuturor. Chiar groaznic de incomod. Doar timpul măsoară egoismul poetului şi încrâncenarea poeziei sale.
În urmă cu doi ani murea Cezar Ivănescu şi oficialii (aceeaşi de azi, de ieri şi de totdeauna) nu au primit trupul scriitorului în sediul Uniunii Scriitorilor, nici în Muzeul Literaturii. Motivul: aceste instituţii nu sunt capele! Atunci, printre puţinii care au scris, s-au implicat şi şi-au manifestat indignarea a fost Adrian Păunescu. La moartea lui Cezar Ivănescu televiziunile au tăcut, cu gura strâmbă de ură. Securiştii şi-au râs în barbă. Astăzi, trupul spre Cer al lui Adrian Păunescu se odihneşte la Uniunea Scriitorilor, aşa cum s-a întâmplat cu mulţi scriitori ai României şi înainte şi după Cezar Ivănescu.
Într-o generozitate înduioşătoare a mai-marilor, poporul acesta nebun de Păunescu, iubitor de cultură, dornic de poezie, are voie astăzi să îşi cinstească poetul. Este o presiune populară asupra mediei, asupra şefilor statului, pe care media şi şefii statului o manipulează fantastic. Poate că era genul de manifestare care i-ar fi plăcut poetului. În mod cert nu şi familiei sale, care a trăit într-o exemplară discreţie gloria eroului lor în viaţă şi în moarte.
Domnilor de dincolo de sticlă, de dincolo de suflet şi de deasupra tuturor, cine vă dă dreptul să ne selectaţi poeţii? Cu nimic mai mic, chiar cu mult mai mare, era Cezar Ivănescu! În literatura română, nu voi, trăncănitorii de vorbe , faceţi istoria acestei ţări, ci valoarea şi timpul care va să cearnă. Muriţi-vă egal poeţii, trăiţi-vă responsabil valorile, asumaţi-vă corect contemporanii, cu bunele şi relele lor. În rest, moartea unui om vorbeşte doar despre cei care rămân.

Despre Poet, numai de bine. Dar iubirile vin târziu, tovarăşi, prea târziu. Uneori e nevoie de tăcere.

6 august - LA MULTI ANI, MARITE CEZAR!

Cezar Ivanescu s-a nascut in ziua Schimbarii la Fata a Mantuitorului. Nascut in voia Domnului, a implinit voia Sa in Cer, dar a starnit ne-voia altora pe Pamant.
Poetul ar fi implinit astazi 69 de ani. Mult prea putini pentru maretia versului sau, viata sa s-a dovedit a fi insa prea mare pentru detractorii si manuitorii de sfori.
Cezar Ivanescu a murit in urma cu doi ani, in Vinerea Patimilor. Cat vor trai dupa el cei care l-au lipsit de zile? Cat vor respira fara el cei care i-au grabit murirea?
Greu de indraznit a scrie DUPA Cezar Ivanescu, si mai greu de tacut dupa Poet. Tacerea va fi sa ne fie grea povara daca nu vom spune curat si raspicat: Domnilor, pentru cine a trebuit sa moara Poetul? Pentru ca de trait, nu si-a ajuns nici siesi, daramite noua, celor multi si nedumeriti...

LA MULTI ANI, MARITE CEZAR!

Inca o data spun: Sa dam Lumina Cezarului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!


CEZAR IVANESCU: Acolo unde nu te-ajută nimeni

!o nouă ştiinţă o nouă gnoză înalţă sufletul
dar eu mă îndrept tot mai des
spre locuri cu totul umile
unde am fost îngenunchiat: unde nimeni
nu era lîngă mine: unde trebuia să pompeze inima
să pompeze străin era totul
ca la benzinărie... nu mi-a lipsit curajul
de-a mă duce acolo unde nu te-ajută nimeni
şi tot ce m-a lovit eu am primit în faţă
dar e celula morţii sunt acei pumni în inimă
razele reci de sticlă ale lunii
cînd cel pribeag în Ţara
Verii suspinînd se-ntoarce doar
să-ţi spună că nu e Moarte
şi aceasta nu e un lucru fericit!

"Cezar Ivanescu a fost anesteziat fiind sănătos şi a decedat fiind... prea bolnav"

Primesc de la Clara Arustei, fiica poetului Cezar Ivanescu, un semn pe care suntem datori sa il lasam sa umble prin lume. Il redau mai jos, in semn de prietenie, solidaritate si pretuire fata de Clara, din respect si admiratie fata de memoria lui Cezar Ivanescu:


Moartea poetului
Coltul condeierului - Mircea Radu IACOBAN
(in Monitorul de Suceava)

În sfârşit, după trecerea a mai bine de doi ani (!!), Colegiul Medicilor din Bacău catadicseşte să dea un răspuns memoriului înaintat de fiica adoptivă a poetului Cezar Ivănescu, Clara Aruştei. Cum cred că se mai ştie, remarcabilul poet Cezar Ivănescu, directorul Editurii Junimea din Iaşi, cavaler al celui mai înalt ordin naţional, "Steaua României", şi-a sfârşit zilele în modul cel mai absurd cu putinţă, în urma unei banale intervenţii chirurgicale, la o clinică particulară din Bacău. Se întâmpla în aprilie 2008.
Colegiul Naţional al Medicilor a dispus ca acuza de malpraxis să fie cercetată chiar de comunitatea medicală din Bacău, în interiorul căreia se petrecuse nenorocirea. A fost nevoie de doi ani pentru ticluirea încercării de muşamalizare, cu rezultate de-a dreptul ridicole şi, înainte de orice, revoltătoare.
Am intrat în posesia Hotărârii Comisiei de Disciplină a Colegiului Medicilor Bacău (din 3.06.2010), prin care acţiunea întreprinsă de rudele decedatului este respinsă întrucât "nu se întrunesc elementele de culpă medicală". Să rememorăm: Cezar se internează la clinica privată Palade din Bacău pentru o operaţie minoră: suferea de hemoroizi. Plăteşte zdravăn, în valută (paranteză: clinica nu i-a dat nici o chitanţă, bon, factură) şi... moare cu zile. Fatală i-a fost, pare-se, anestezia generală, procedură la care se apelează în urma unor investigaţii preliminare apte să ateste capacitatea bolnavului de a o suporta. S-au făcut aceste investigaţii sau nu? De aici încolo, se intră pe teritoriul absurdului, întrucât ar rezulta că poetul a fost anesteziat fiind sănătos şi a decedat fiind... prea bolnav. Colegiul Medicilor constată: "investigaţiile de laborator efectuate pe 21.04. 2008: hematologie, biochimie, examen urină, EKG, au fost în limite normale". Iată aceste "limite normale" conform raportului de necropsie al IML Bucureşti: "cardiopatie şi cardiomegalie marcată globală (hipertrofică şi dilatativă), miocardioscleroză difuză disecantă, cicatrice întinsă de infarct miocardic la peretele anterior al ventriculului stâng, tuberculoză pulmonară fibronodulară, stază pulmonară cronică, ateromatoză şi ateroscleroză sistemică, focare de pielo-nefrită cronică, pancreatită cronică incipientă şi colită cronică" (text extras din Rezoluţia nr. 5922/2008 a Parchetului Bucureşti.). De adăugat şi cardiopatia ischemică nedureroasă diagnosticată ante-operator (?) la clinica din Bacău.
Nu trebuie să fii mare specialist pentru a observa (sare în ochi de la o poştă!) faptul absolut imposibil ca la un examen EKG să nu fie detectată, alături de cardiopatia ischemică, urma unui infarct major ("cicatrice extinsă"), precum şi celelalte afecţiuni ale cordului. Ca să nu mai vorbim despre posibila detectare a tuturor celorlalte suferinţe grave. Investigaţia EKG ori n-a existat, ori a fost citită de un analfabet într-ale cardiopatologiei.
De altfel, şi-n Hotărârea Colegiului Medicilor prin care se respinge acuzaţia de malpraxis a fost lăsată imprudent aprecierea unuia dintre referenţi (Tincu Eugen, medic primar ATI), potrivit căreia "faţă de morbidităţile evidente evidenţiate de examenul necroptic, anestezia regională ar fi prezentat un pronostic de risc mai mic". Ar fi, dar n-a fost.
Cezar Ivănescu a murit cu zile şi a fost trimis desculţ la Domnul, fiindcă, la înmormântare, când i-au fost dezlegate picioarele, s-a constat că... dispăruseră pantofii mortului; a fost îngropat cu picioarele învelite în pungi de plastic. Dacă uciderile lui Eminescu, Goga, Labiş, Preda sunt mai mult sau mai puţin susţinute de probe credibile, cea a lui Cezar este neîndoielnică.
Medicii se apără între ei, scriitorii, dimpotrivă. S-ar cuveni ca, barem în cazul morţii lui Cezar, să manifestăm necesara solidaritate. Poetul Ivănescu a fost ultimul director al Junimii, sus-semnatul a fost primul. Fie şi numai pentru atât mă simt obligat să intervin, denunţând public un malpraxis evident, în curs de vinovată muşamalizare.

PARINTE, EU PANA LA PASTI VOI FI UN INGER

24 aprilie va ramane pururi Joia Patimilor. Indiferent de zi, de an, de secol, de pamantesc, lumesc, ingeresc sau stelar. In 2008, in Joia Saptamanii Patimilor, se stingea din viata Cezar Ivanescu. Ultima victima a comunistilor sau prima a stapanilor de tip nou?

Fara a-si justifica in vreun fel atacul mortal asupra scriitorului, statul roman va ramane cu o pata neagra, vesnica, pe obrazul si asa patat al unei literaturi comunistoide si schizoide, al unei autoritati literare nespalate si nebotezate in spiritul divin.

Pe 24 aprilie 2008 se implinea o viziune luminoasa a Poetului: PARINTE, EU PANA LA PASTI VOI FI UN INGER, marturisea Cezar Ivanescu intr-o scrisoare, inainte de prabusire si renuntare trupeasca. Si a devenit Inger al propriului poem.

Nimic nu e intamplator, haosul nu este decat expresia propriei noastre neputinte in a intelege rostul divin al misterelor. Poate ca destinul lui Cezar Ivanescu s-a infaptuit intocmai. Exista vinovati, exista vinovatii cumplite. Exista oameni care s-au ivit pe lume sub asta menire. Cu negura, greutate, pustiu. Oameni alesi de Dumnezeu sa implineasca, de fapt, destinul mistic, christic al Poetului. Acesti oameni, doctori, scriitori, mineri, functionari, comunisti, ziaristi si-au pecetluit pe veci si pentru multe vieti propriul destin. Mare si grea povara pe umerii lor! Mare si cumplita durere pe neamul lor.
Azi, 24 aprilie, ramane pentru mine Joia Patimilor din anul 2008, ziua in care Cezar Ivanescu  a (re)nascut intr-un inger!


CEZAR IVANESCU - Poem ascensional
Exorcism
(fragment)
Text inedit, preluare de pe http://cezar-ivanescu-poeme.blogspot.com/2009/09/poem-ascensional-exorcism-fragment.html

! ca-n veci de veci să nu rămîie,
o, Doamne-Dumnezeule,
cît aur, smirnă şi tămîie,
rogu-mă miluieşte-ne,
unduitoare-a tale grîie
cu sfînt prinos, – sufletele,
ca-n veci de veci să nu rămîie,
o, Doamne-Dumnezeule!

! ca-n veci de veci să nu rămîie,
o, Doamne-Dumnezeule,
Sufletul meu copil, mîntuie
în Suflet toate groazele,
şi mîna de copil, căţuie
arzînd şi gura, – urlete,
ca-n veci de veci să nu rămîie,
o, Doamne-Dumnezeule!

! ca-n veci de veci să nu rămîie,
o, Doamne-Dumnezeule,
decît acel ce mai întîi e
Copil Divin ca Soarele,
Copil Divin rîzînd la Soare,
cu rîsul, ardere de tot,
pe Sufletul meu fă prinsoare,
Doamne, că dintre morţi îl scot!

! ca-n veci de veci să nu rămîie,
o, Doamne-Dumnezeule,
cît cel cu galbene călcîie
călcîndu-ţi, sfinte, urmele,
mă miluieşte şi-ngăduie
şi-mboboceşte-i ranele
Copilului ce-am fost şi nu e
Cum nici Fiinţa ta nu e

dar ne întinde mînuri arse
şi urlă-n toate lumile,
privirile îi sînt întoarse
în el ca-n stele razele,
ca să se mîntuie de groază
spre dînsul Doamne, -nclină-te
şi adu-l iar la tine-acasă,
o, Doamne-Dumnezeule!

! şi carnea lui cea flagelată
de bărbat tînăr şi frumos
cu bisturiu a fost tăiată
şi curăţată pân' la os,
os alb precum albeaţa rochii
Miresei de Ierusalim,
tăiaţi şi creierii şi ochii
cu care, Doamne, te privim

carnea mea, Doamne, ca Niobe
vecinic imploratoare-n cer,
alai de surle şi de tobe,
bătut-o-au pe-arşiţi şi ger,
bătut-au carnea să nu ţîie
Sufletul cu icoana Ta,
ca-n veci de veci să nu rămîie
decît osînda cărnii, grea

de-aceea mă rog Ţie, Doamne,
carnea cu care-am sîngerat
ca strugurii striviţi ai toamnei
ca să se facă vin curat
cu mîna Ta azi mi-o mîngîie,
sărută-mi-o cu buzele
ca-n veci de veci să nu rămîie
o, Doamne-Dumnezeule,

cît mîngîierea Ta cea sfîntă
şi gura ta şoptind divin,
cu mine, Doamne, bea şi cîntă,
nu trece-acest pahar cu vin,
căci sfînt şi sfînt şi sfînt e Domnul,
e Domnul Nostru Savaot
care bea vinul cum bea Somnul
Fiinţei suspendat de tot
şi sfînt şi sfînt e robul
care-i închină Domnului
Sufletul lui curat ca bobul
de rouă Okeanului!

! ca-n veci de veci să nu rămîie,
o, Doamne-Dumnezeule,
din creştet pînă la călcîie
trupu-mi străpuns de suliţe,
nici încreţit de vîntul morţii,
nici asudat de-atît ponos,
nici îndoit de lutul torţii
nici otrăvit cel vas frumos,

plînge-l şi-l spală şi-l botează
cînd toate omenelile
s-au împlinit şi încetează
sfioasele, greşelile,
şi mă călăuzeşte-n Hăul
care atît ne-a despărţit,
şi mă desparte de tot Răul
ce-asupra mea s-a săvîrşit,

să las surîsul să alunge
aceste feţe de coşmar,
Copil Divin cu plete lunge
eu să mă-ntorc la tine iar,
nici amintirea lor, nici umbra
să nu rămîie, ci-n trecut
etern li se prefacă sumbra
lor viaţă, nemaiîncăput
în Timpul Vieţii, cel de faţă
în care Tu mă priveşti mut
Doamne şi Faţă către Faţă
vezi Răul ce mi s-a făcut,
dar lîngă Tine-i numai bine,
de-aceea-Ţi zic neprefăcut,
fie să treacă de la mine
tot răul ce mi s-a făcut!