"Afacerea Est" sau cum să faci din film un pod de flori peste Prut!

Noul film al regizorului Igor Cobileanski aduce în cinematografe o undă de umor pur românesc, "Afacerea Est" fiind o fericită întâlnire între actorii de o parte şi de alta a Prutului, cei mai mulţi dintre ei debutanţi ai marelui ecran. "Un pod de flori" peste Prut, după cum s-ar fi exprimat actorul Ion Sapdaru.

Condiţia primă în alegerea distribuţiei a fost "dulcele grai" basarabean, dar şi capacitatea fiecărui actor de a se adapta unui stil cât mai natural, dar care să accentueze şi să scoată la suprafaţă absurdul situaţiilor, comicul dialogurilor, pe alocuri chiar puritatea sau duplicitatea unor personaje.
Şi s-ar părea că, pentru Igor Cobileanski, lozul câştigător în acest proiect a fost Constantin Puşcaşu (interpretul rolului Marian, un profesor din provincie hotărât să facă orice pentru a-şi împlini visul de a se căsători cu Veronica). Actor al Teatrului Naţional din Iaşi, Constantin Puşcaşu conduce în "Afacerea Est" un fir uman, previzibil, parcurgând cu un firesc aproape înduioşător drumul de la inocenţă la asumarea hoţiei, de la dragoste la orgoliu, de la moralitate la corupţie. Însă marele rol al lui Constantin Puşcaşu a fost, pe de altă parte, acela de a-l face să strălucească pe Ion Sapdaru. Personaje aparent antagonice, Marian şi Petro (interpretat de Ion Sapdaru) se completează fericit, regizorul reuşind în acest fel un cuplu fără de care filmul nu ar fi fost la fel de închegat, la fel de bine aşezat în pagina de umor.

Ion Sapdaru şi Constantin Puşcaşu creează la un moment dat un singur personaj, cel al eroului lui Creangă pornit în lume decis să nu se întoarcă până nu va găsi proşti mai mari decât ce vedea în fiecare zi. Dacă în povestea lui Creangă eroul se minunează de ţăranul care voia să urce nucile cu furca în pod, de cel care căra lumina în casă cu oborocul, actorii lui Cobileanski sunt în căutarea acestor personaje ca să îşi poată duce la îndeplinire un vis. Călătoria din "Afacerea Est" nu este nici pe departe una iniţiatică, eroii nu sunt supuşi la încercări, nu parcurg etapele descoperirii de sine, nici nu se aburcă pe marea scară a înţelepciunii. Însă absurdul situaţiilor, credibilitatea şi comicul acestui absurd se situează evident în nota atât de specifică poveştilor lui Creangă. Un intelectual timid, dar care va călca apăsat pe drumul corupţiilor şi al "găinăriilor" mult-şi-degrabă-aducătoare-de-bani (Marian), şi un "descurcăreţ" fără scrupule (Petro) sunt cele două personaje cu care Igor Cobileanski construieşte o poveste în care recunoaştem din plin întâmplări ale societăţii actuale, de o parte şi de alta a Prutului.    
În "Afacerea Est", Ion Sapdaru dispune nu doar de un tonus actoricesc de excepţie, el adaugă talentului discursiv şi acea prezenţă de spirit care face dintr-un actor un personaj. Pentru că, pe întreaga desfăşurare a acţiunii, Ion Sapdaru reuşeşte şi o interpretare corporală, un limbaj gestual bine integrat în secvenţele cinematografice pe care scenariul le impune. Cuplului Puşcaşu-Sapdaru i se adaugă pe traseu un alt actor, Daniel Busuioc, interpretul lui Vasile, şoferul de camion care devine complice la marea "găinărie". Daniel Busuioc, actor, director artistic al Teatrului Naţional ieşean, devine în film personajul care adaugă nu doar umor, dar aduce propria contribuţie la "prostia omenească". Scena dormitului în maşină, lângă izvor, în care le cere drumeţilor să împingă maşina până la benzinărie (pentru că astfel poliţia nu ar avea motiv să îi verifice alcoolemia) este fără îndoială printre cele mai reuşite din întregul film.

O altă notă aparte a filmului o conferă numeroasele ziceri "din popor", care trimit din nou către lumea lui Creangă. Spontaneitatea replicilor, modul în care regizorul alege să transmită spectatorului absurdul situaţiilor, păstrând însă nealterat umorul şi chiar accentuând comicul poveştii, fac din pelicula lui Cobileanski una cu atât mai preţioasă.  Însăşi povestea cu vagonul plin de potcoave pare să îşi aibă rădăcinile în substratul poveştilor româneşti, în care întâlnim "goana după potcoave de cai morţi", dar şi "puricele cu 99 de potcoave" ce saltă până în înaltul cerului.
"Afacerea Est" ne aşază în faţă, cu umor şi cu generoasa contribuţie a actorilor, o întâmplare cu personaje a căror "asemănare cu realitatea" nu este deloc întâmplătoare. Oportunistul care prin înşelare, trădare şi lipsă de scrupule ajunge politician, femeia care îşi joacă propria carte şi, din Barcelona-cea-iubitoare-de-fotbalişti, devine Veronica-inocenta care îl seduce pe intelectualul timid, profesorul îndrăgostit şi cu principii morale dar care, pentru a-şi urma visul, calcă asumat pe drumul corupţiei, directorul de fermă care face matrapazlâcuri sub protecţia poliţiei, şoferul care, sătul să tot urmeze iţele încurcate ale statului, admite să fie parte din marea "găinărie" ce se va numi gripa aviară...

Filmul lui Igor Cobileanski a mizat pe actorii din teatre de pe ambele maluri ale Prutului. Astfel, îi regăsim în film pe Marius Rusu, Bogdan Muncaciu, Mihai Donțu, Gheorghe Frunză și Ioan Crețescu din Botoșani, pe Cătălin Cucu, Doru Aftanasiu, Ada Lupu, Radu Ghilaș și Adrian Marele, din Iași, Ion Mocanu și Igor Mitreanu, din Chișinău, Nicolae Poghirc, din Craiova, Ruslan Bîrlea, din Cluj, Florin Mircea, din Piatra Neamț, George Sobolevschi, Lucian Arhire și Alexandru Savu, din Bârlad și alții. De la București au urcat spre Moldova Valeriu Andriuță, Sergiu Costache şi Marius Damian.

Bunica ţărancă şi miracolul culorii pure

Născută pe 30 octombrie 1936, la Hăneşti, judeţul Botoşani, Elena Zbanţ – sau bunica ţărancă – aşa cum îi place să i se spună, este astăzi un tezaur viu al acestui neam tot mai bulversat şi tot mai contorsionat în propriile-i angoase culturale. Tocmai de aceea, arta Elenei Zbanţ este o insulă de puritate.

Trăieşte de ani buni în Iaşi, însă destinul îi este legat de Hăneşti, satul pe care îl regăsim astăzi în toate tablourile ce îi poartă semnătura. Pentru micuţa Elena (Lenuţa, cum o strigau părinţii acasă), copilăria la Hăneşti a coincis cu una dintre cele mai grele perioade din întreg secolul XX: frământările politice dinainte de război, declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, foametea de după, cu chinurile şi cu ostracizările impuse de comuniştii care prindeau tot mai mare şi mai apăsătoare putere.

La 11 ani, Elena rămâne orfană de tată, şi cumplit trebuie să fi fost pentru o familie cu şase copii care, în acele timpuri, depindea de rodul pământului şi de destoinicia unui bărbat în ogradă. Colectivizarea înfigea şi ea colţii în bruma de avere a ţăranilor. Elena nu merge la studii, în afara celor patru clase din sat, însă la vârsta de 35 de ani are puterea să părăsească pământul natal şi munceşte la o fabrică de cărămidă, apoi într-o fabrică de confecţii, de unde se va pensiona, în Iaşul mult mai ofertant din punct de vedere cultural.

Odată cu pensionarea, în suflet îşi face loc visul de demult al copilăriei: pictura. Are prima expoziţie personală la vârsta de 70 de ani, "Obiceiuri de iarnă în sat".

Naivitatea şi inocenţa, forme de manifestare artistică!

Arta naivă impresionează nu prin complexitatea tehnicilor, nici prin subversivitatea mesajelor sau inovaţii în formă sau culoare. Mai mult decât orice, arta naivă se situează dincolo de ipocrizii, în afara convenţiilor şi a dictaturilor culturale de orice fel. Excepţional caracterizează Victor Ernest Masek Insula Artei Naive, vorbind despre "evadarea dintr-o realitate sfâşiată de contradicţii, deziluzii şi cruzime într-o lume fără dezbinări, fără monştri reali, fără violenţă".

Chiar cu cele patru clase urmate în satul natal, Elena Zbanţ a înţeles că, mai mult decât în oricare alt registru artistic, în arta naivă este nevoie de sinceritatea trăirii. Aici nu poţi mima, nu poţi imita autenticul. Un pictor naiv va trăi întocmai realitatea, pentru că un artist naiv aşază pe pânză doar ceea ce cunoaşte. De aceea se spune că arta naivă nu poate fi copiată, ea este "rezultatul unei atitudini morale şi al unei viziuni particulare asupra lumii" (acelaşi Victor Ernest Masek).

Viziunea particulară asupra lumii ţine de spiritul artistului, de propriile percepţii asupra realităţii, de capacitatea de a acumula, de a ilustra pe pânză întreg depozitarul memoriei afective. Asta a reuşit Elena Zbanţ să facă la o vârsta la care mulţi dintre noi aproape că, în viaţă fiind, renunţâm să mai trăim.

Elena Zbanţ nu ne face demonstraţii de talent, nici de erudiţie!

Arta naivă nu poate fi concepută în afara spiritului. Ea nu este o artă "populară", aşa cum nu o aşezăm nici în linia artei instinctuale, întrucât nu avem de-a face cu o manifestare infantilă sau fantastică. Arta naivă comunică o realitate care trece, este adevărat, prin sensibilitatea artistului, dar păstrează autenticul, prospeţimea, adevărul prim. Păstrează spiritul. Or, fără îndoială, asta o scoate din zona artei de divertisment. Şi nu e deloc întâmplător pentru că, citindu-l la Kant, aflăm că arta cu spirit ne cultivă convingerea într-un sens mai înalt al vieţii, are o finalitate transcendentă. Arta cu spirit, mai spune Kant, este finalitate fără scop, este în ultimă instanţă Frumosul.

Frumosul care locuieşte în tablourile pictoriţei din Hăneşti! Elena Zbanţ nu ne face demonstraţii de talent, nici de erudiţie. Dar ne înalţă, ne înfioară, ne răscoleşte. Este plăsmuitoarea artei cu spirit tocmai pentru că ea poartă un mesaj care transcende, răscoleşte lăuntric şi reconstruieşte spiritual. Picturile naive ale Elenei Zbanţ sunt candide, sunt multicolore, mergând până la a demasca o realitate pe care nu o mai cunoaştem decât prin sticla televizorului. Este lumea satului, cu obiceiurile şi cu tradiţiile nealterate.

Desigur, Elena Zbanţ nu deţine titluri academice, singura ei "avere", după cum aminteam, fiind cele patru clase primare urmate în satul natal, în crunta perioadă de după război. Însă bunica ţărancă dispune de o excepţională capacitate de a aşeza în armonie intenţia artistică cu mijloacele tehnice pe care le are la dispoziţie, ceea ce face ca ea să depăşească diletantismul. O condiţie importantă care poate reduce distanţa, spune Masek, dintre un pictor naiv şi un profesionist cu ample studii de specialitate.

Or, în arta naivă, autenticitatea devine una atât de atrăgătoare artistic, atât de spiritual-modelatoare, încât de-a lungul vremii numeroşi artişti profesionişti i-au preluat elementele, producând însă lucrări în care primează esteticul, construcţia vizibilă a elementelor, ajungându-se astfel la ceea ce cunoscutul istoric al artei naive, Oto Bihalji-Merin, numea "naivitate conştientă". Fără îndoială, oricât de spectaculoase ar părea rezultatele, aceste manifestări "profesioniste" nu sunt decât imitaţii "spontane" ale autenticităţii naive. Fapt, de altfel, punctat şi de alţi observatori ai fenomenului: "oriunde începe să se practice naivitatea ca o formulă conştientă, voit, ea se autosubminează. Copil nu redevii doar imitând copiii" (Ion Frunzetti).

Revenind la Elena Zbanţ, găsim în ea elementul primordial al spiritului, manifestarea naivităţii ca formă de exteriorizare a lăuntricului. Nu este întâmplător că în familia sa vlăstare mai tinere au ales pictura, au urmat cursuri superioare şi au profesat în domenii conexe (arhitect, pictor decorator, profesor pictură, pictor restaurator). Cultivând talentul, în absenţa erudiţiei, Elena Zbanţ a dovedit că, chiar şi la 70 sau la 80 de ani, arta este la fel de vie, precum un vulcan care, după un semn de sute de ani, poate năvăli în afară la fel de strălucitor şi de spectaculos ca oricare altul.

Valentin Ciucă: "A fi pictor naiv înseamnă a mai crede încă în poveşti"

Dureros, desigur, este că prima expoziţie personală a artistei din Hăneşti s-a petrecut la Iaşi, şi nu la Botoşani, în decembrie 2006. "Obiceiuri de iarnă în sat", sub patronajul Societăţii Culturale Junimea din Iaşi, din cadrul Muzeului Literaturii Române, lucrările au fost prezentate la acea vreme de către criticul de artă Valentin Ciucă, cel care a consemnat entuzist despre acest eveniment: "Elena  Zbanţ ştie, instinctiv, să facă din fiecare compoziţie picturală un comentariu aplicat pe suprafaţa unei realităţi apuse şi o reînvie cu acurateţea unui lucid interesat de atmosfera locului, de viaţa care a palpitat şi continuă să palpite într-o comunitate care se luptă spre a-şi păstra rostul. Credincioasă ca orice bun creştin (...), se smereşte în faţa icoanelor şi zămisleşte, la rându-i, alte icoane. O face cu sentimentul că nimic din ceea ce a fost cândva nu trebuie uitat, ci transmis nealterat urmaşilor direcţi sau urmaşilor urmaşilor aceastora, ca o misiune nobilă şi nestinsă. (...) Văd în acest debut imprevizibil un semn de vitalitate al artei noastre populare. A fi pictor naiv înseamnă a mai crede încă în poveşti".

Nici a doua expoziţie personală nu are loc la Botoşani. În aprilie 2008, o nouă expoziţie personală a Elenei Zbanţ este organizată tot la Iaşi, sub egida Muzeului Literaturii Române.

La Botoşani, Elena Zbanţ a avut lucrări în Salonul Naţional de Artă Naivă "Gheorghe Sturza", în noiembrie 2015, pe simezele Galeriilor de Artă Ştefan Luchian.

Despre artista din Hăneşti, Lucian Manole (el însuşi hăneştean născut în martie 1981) a alcătuit volumul "Elena Zbanţ. Un pictor al inimii sacre", cu o prefaţă semnată de Calinic Botoşăneanul, Episcop-Vicar al Episcopiei Iaşilor.