Născută pe 30 octombrie 1936, la Hăneşti, judeţul Botoşani, Elena
Zbanţ – sau bunica ţărancă – aşa cum îi place să i se spună, este astăzi un
tezaur viu al acestui neam tot mai bulversat şi tot mai contorsionat în
propriile-i angoase culturale. Tocmai de aceea, arta Elenei Zbanţ este o insulă
de puritate.
Trăieşte de ani buni în Iaşi, însă destinul îi este legat de
Hăneşti, satul pe care îl regăsim astăzi în toate tablourile ce îi poartă
semnătura. Pentru micuţa Elena (Lenuţa, cum o strigau părinţii acasă),
copilăria la Hăneşti a coincis cu una dintre cele mai grele perioade din întreg
secolul XX: frământările politice dinainte de război, declanşarea celui de-al
Doilea Război Mondial, foametea de după, cu chinurile şi cu ostracizările
impuse de comuniştii care prindeau tot mai mare şi mai apăsătoare putere.
La 11 ani, Elena rămâne orfană de tată, şi cumplit trebuie
să fi fost pentru o familie cu şase copii care, în acele timpuri, depindea de
rodul pământului şi de destoinicia unui bărbat în ogradă. Colectivizarea
înfigea şi ea colţii în bruma de avere a ţăranilor. Elena nu merge la studii,
în afara celor patru clase din sat, însă la vârsta de 35 de ani are puterea să
părăsească pământul natal şi munceşte la o fabrică de cărămidă, apoi într-o
fabrică de confecţii, de unde se va pensiona, în Iaşul mult mai ofertant din
punct de vedere cultural.
Odată cu pensionarea, în suflet îşi face loc visul de demult
al copilăriei: pictura. Are prima expoziţie personală la vârsta de 70 de ani,
"Obiceiuri de iarnă în sat".
Naivitatea şi inocenţa, forme de manifestare artistică!
Arta naivă impresionează nu prin complexitatea tehnicilor,
nici prin subversivitatea mesajelor sau inovaţii în formă sau culoare. Mai mult
decât orice, arta naivă se situează dincolo de ipocrizii, în afara convenţiilor
şi a dictaturilor culturale de orice fel. Excepţional caracterizează Victor
Ernest Masek Insula Artei Naive, vorbind despre "evadarea dintr-o
realitate sfâşiată de contradicţii, deziluzii şi cruzime într-o lume fără
dezbinări, fără monştri reali, fără violenţă".
Chiar cu cele patru clase urmate în satul natal, Elena Zbanţ
a înţeles că, mai mult decât în oricare alt registru artistic, în arta naivă
este nevoie de sinceritatea trăirii. Aici nu poţi mima, nu poţi imita
autenticul. Un pictor naiv va trăi întocmai realitatea, pentru că un artist
naiv aşază pe pânză doar ceea ce cunoaşte. De aceea se spune că arta naivă nu
poate fi copiată, ea este "rezultatul unei atitudini morale şi al unei
viziuni particulare asupra lumii" (acelaşi Victor Ernest Masek).
Viziunea particulară asupra lumii ţine de spiritul
artistului, de propriile percepţii asupra realităţii, de capacitatea de a
acumula, de a ilustra pe pânză întreg depozitarul memoriei afective. Asta a
reuşit Elena Zbanţ să facă la o vârsta la care mulţi dintre noi aproape că, în
viaţă fiind, renunţâm să mai trăim.
Elena Zbanţ nu ne face demonstraţii de talent, nici de
erudiţie!
Arta naivă nu poate fi concepută în afara spiritului. Ea nu
este o artă "populară", aşa cum nu o aşezăm nici în linia artei instinctuale,
întrucât nu avem de-a face cu o manifestare infantilă sau fantastică. Arta
naivă comunică o realitate care trece, este adevărat, prin sensibilitatea
artistului, dar păstrează autenticul, prospeţimea, adevărul prim. Păstrează
spiritul. Or, fără îndoială, asta o scoate din zona artei de divertisment. Şi
nu e deloc întâmplător pentru că, citindu-l la Kant, aflăm că arta cu spirit ne
cultivă convingerea într-un sens mai înalt al vieţii, are o finalitate
transcendentă. Arta cu spirit, mai spune Kant, este finalitate fără scop, este
în ultimă instanţă Frumosul.
Frumosul care locuieşte în tablourile pictoriţei din
Hăneşti! Elena Zbanţ nu ne face demonstraţii de talent, nici de erudiţie. Dar
ne înalţă, ne înfioară, ne răscoleşte. Este plăsmuitoarea artei cu spirit
tocmai pentru că ea poartă un mesaj care transcende, răscoleşte lăuntric şi
reconstruieşte spiritual. Picturile naive ale Elenei Zbanţ sunt candide, sunt
multicolore, mergând până la a demasca o realitate pe care nu o mai cunoaştem
decât prin sticla televizorului. Este lumea satului, cu obiceiurile şi cu
tradiţiile nealterate.
Desigur, Elena Zbanţ nu deţine titluri academice, singura ei
"avere", după cum aminteam, fiind cele patru clase primare urmate în
satul natal, în crunta perioadă de după război. Însă bunica ţărancă dispune de
o excepţională capacitate de a aşeza în armonie intenţia artistică cu
mijloacele tehnice pe care le are la dispoziţie, ceea ce face ca ea să
depăşească diletantismul. O condiţie importantă care poate reduce distanţa, spune
Masek, dintre un pictor naiv şi un profesionist cu ample studii de
specialitate.
Or, în arta naivă, autenticitatea devine una atât de
atrăgătoare artistic, atât de spiritual-modelatoare, încât de-a lungul vremii
numeroşi artişti profesionişti i-au preluat elementele, producând însă lucrări
în care primează esteticul, construcţia vizibilă a elementelor, ajungându-se
astfel la ceea ce cunoscutul istoric al artei naive, Oto Bihalji-Merin, numea
"naivitate conştientă". Fără îndoială, oricât de spectaculoase ar
părea rezultatele, aceste manifestări "profesioniste" nu sunt decât
imitaţii "spontane" ale autenticităţii naive. Fapt, de altfel,
punctat şi de alţi observatori ai fenomenului: "oriunde începe să se
practice naivitatea ca o formulă conştientă, voit, ea se autosubminează. Copil
nu redevii doar imitând copiii" (Ion Frunzetti).
Revenind la Elena Zbanţ, găsim în ea elementul primordial al
spiritului, manifestarea naivităţii ca formă de exteriorizare a lăuntricului.
Nu este întâmplător că în familia sa vlăstare mai tinere au ales pictura, au
urmat cursuri superioare şi au profesat în domenii conexe (arhitect, pictor
decorator, profesor pictură, pictor restaurator). Cultivând talentul, în
absenţa erudiţiei, Elena Zbanţ a dovedit că, chiar şi la 70 sau la 80 de ani,
arta este la fel de vie, precum un vulcan care, după un semn de sute de ani,
poate năvăli în afară la fel de strălucitor şi de spectaculos ca oricare altul.
Valentin Ciucă: "A fi pictor naiv înseamnă a mai crede
încă în poveşti"
Dureros, desigur, este că prima expoziţie personală a
artistei din Hăneşti s-a petrecut la Iaşi, şi nu la Botoşani, în decembrie
2006. "Obiceiuri de iarnă în sat", sub patronajul Societăţii
Culturale Junimea din Iaşi, din cadrul Muzeului Literaturii Române, lucrările
au fost prezentate la acea vreme de către criticul de artă Valentin Ciucă, cel
care a consemnat entuzist despre acest eveniment: "Elena Zbanţ ştie, instinctiv, să facă din fiecare
compoziţie picturală un comentariu aplicat pe suprafaţa unei realităţi apuse şi
o reînvie cu acurateţea unui lucid interesat de atmosfera locului, de viaţa
care a palpitat şi continuă să palpite într-o comunitate care se luptă spre
a-şi păstra rostul. Credincioasă ca orice bun creştin (...), se smereşte în
faţa icoanelor şi zămisleşte, la rându-i, alte icoane. O face cu sentimentul că
nimic din ceea ce a fost cândva nu trebuie uitat, ci transmis nealterat
urmaşilor direcţi sau urmaşilor urmaşilor aceastora, ca o misiune nobilă şi
nestinsă. (...) Văd în acest debut imprevizibil un semn de vitalitate al artei
noastre populare. A fi pictor naiv înseamnă a mai crede încă în poveşti".
Nici a doua expoziţie personală nu are loc la Botoşani. În
aprilie 2008, o nouă expoziţie personală a Elenei Zbanţ este organizată tot la
Iaşi, sub egida Muzeului Literaturii Române.
La Botoşani, Elena Zbanţ a avut lucrări în Salonul Naţional
de Artă Naivă "Gheorghe Sturza", în noiembrie 2015, pe simezele
Galeriilor de Artă Ştefan Luchian.
Despre artista din Hăneşti, Lucian Manole (el însuşi hăneştean
născut în martie 1981) a alcătuit volumul "Elena Zbanţ. Un pictor al
inimii sacre", cu o prefaţă semnată de Calinic Botoşăneanul, Episcop-Vicar
al Episcopiei Iaşilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu