Fiica lui I.C.Brătianu în Miorcanii Botoşanilor

"Miorcanii, pe care Dinu şi cu mine i-am cunoscut şi care ne-au posedat (sau cel puţin pe mine m-au posedat), ţineau loc într-un fel universului tolstoian şi cred că toate acele moşii sau conacuri nord-moldoveneşti se situau într-un timp, într-o eră, într-un spaţiu scos din orice dimensiune contemporană. (...) Casa pe care am cunoscut-o prima oară, când aveam şapte-opt ani, când am mers acolo singure, Maica şi cu mine, pentru întâia dată după Primul Război Mondial, casa era vrăjită şi adormită în somnul – pe jumătate coşmar, pe jumătate uitare – care încremenise anumite locuri peste care se rostogolise istoria cu tot tragismul ei.

Maica lucra cot la cot, scărmănând lâna şi toate saltelele, spălând pe jos, frecând, vopsind, tencuind cu ţărăncile, iar eu, la fel, cu copiii din sat care-şi petreceau cu mine veacul în parcul Miorcanilor. Maica vorbea exact în acelaşi fel cu ţăranii, ţărăncile, ţiganii ca şi cu mine sau cu ceilalţi moşieri şi, sunt sigură, la fel vorbea şi cu Regina. În fiecare seară, după lucru, oricât de istovită era fiziceşte, îşi piepăna acel păr lung, des, negru, cu pieptene des, cu vată şi petrol, ca să culeagă păduchii şi ouăle lor, prinşi de la ceilalţi oameni din curte, atât de aproape de ei – cap la cap – lucrase.
Maica îngrijea pe toţi bolnavii din sat. Spitalul era inexistent atunci la Rădăuţi, era spital doar la Cernăuţi şi cine putea merge până acolo? Veneau, în schimb, la noi în curte, din zori, un şir lung de oameni care aşteptau miracolul vindecării de la Măicuţa mea. Maica avea o farmacie întreagă, multă neştiinţă medicală, dar enorm bun simţ şi intuiţie, şi, mai ales, avea darul de a inspira încredere, optimism, aducea cu ea un aer pozitiv, constructiv, vital, pe care fără să vrea, fără să ştie, îl transmitea, printr-un fel de inexplicabilă osmoză, ţăranilor bolnavi pe care, surprinzător, adesea îi vindeca. De unde faima ei de doctor! Acolo, în faţa bucătăriei şi a căsuţei administraţiei, era ca într-un tablou de Bruegel cu "La cour des miracles", toţi schilozi, gravidele, ţâncii şi copiii cu diaree şi vărsături etc., etc. Şi Maica niciodată nu a spus "vino altădată" şi niciodată nu şi-a întors privirea sau nu şi-a retras mâna de la niciun contact direct cu un nenorocit, cu un bolnav. Erau şi cu lepră printre ei. Şi cu scarlatină. Ca să nu mai vorbim de toate celelalte boli de copii sau conjunctivitele purulente sau abcesele care trebubia înjunghiate şi drenate ca să nu dea în septicemii. Niciodată nu am prins nicio boală de la ei, deşi Maica mă luase lângă ea ca s-o ajut - n-avea alt ajutor decât această fetiţă care eram eu. Nu se precupeţea pe ea, iar pe mine m-a crescut aşa, la fel, şi dacă a fost vreodată ceva de capul meu, uneori, îi datorez totul Maichii".


Din scrisoarea Piei Pillat (sora lui Dinu Pillat) către Cornelia Pillat (soţia lui Dinu), despre Maria Pillat (mama poetului Ion Pillat, bunica lui Dinu). Maria (Măriuţa, Maica) Pillat era fiica lui I.C.Brătianu.  

(Cf. Cornelia Pillat, „Ofrande. Memorii”, ed. Humanitas)