Din marginea șoselei în sus începe viaţa tumultoasă a României postcomuniste, postrevoluţionare, postceauşiste, o Românie care, după ce a trăit, colectiv, o temniţă grea a supunerii şi a terorii, parcă a intrat, de aprope 30 de ani, într-o amnezie dulce şi amăgitoare. Singurele care încearcă să îşi revină sunt sutele de mănăstiri siluite de ciuma unei mentalităţi comuniste, care acum se muncesc să refacă un monahism tradiţional, curat, rupt şi rănit de cumplitul Decret 410 din 1959, care a pustiit mănăstirile, în Moldova mai toate lăcaşurile suferind dezastre în acea perioadă. Agaftonul, Cozancea, Zosin, Guranda sunt numai câteva dintre locurile ai căror vieţuitori au pornit pe drumul caznei şi al iubirii sfâşietoare întru Hristos. „Ştiţi ce sunt toate aceste rele?”, ne întreba Părintele Justin. „Ele nu sunt altceva decât un medicament foarte bun pentru sănătatea noastră sufletească. Cu cât un popor este mai încercat, cu cât un popor este mai împilat, mai strâns şi ţinut în stările acestea de ispitire, cu atât poporul acesta va fi mai înţelept şi mai destoinic în a învinge.”
Vechea Mănăstire Zosin, comuna Băluşeni, aruncată acum aproape trei secole în raiul pădurilor ocrotitoare, a fost ridicată în 1740, la început o biserică mică, înlocuită apoi de una din nuiele, pictată în 1834 direct pe lutul care acoperea nuielele. Din 1779 se înfiripă aici o obşte de călugări. După război, mănăstirea a primit multe îmbunătăţiri, adăugiri, însă bucuria trăitorilor obştii a durat prea puţin, desfiinţarea lăcaşurilor întrerupând liniştea şi ruga călugărilor de aici.
Drumul trece, ca o sfielnică închinare, pe lângă zidurile mărețe ale lăcașului cel nou al mănăstirii, coboară pe lângă valea îmbrăcată în copacii pădurii răcoroase, aproape 400 de metri din drumul naţional care curge dinspre Botoşani spre Iaşi. Jos, în spațiul verde, biserica veche este apărată de o alta, ridicată în 1991. Prima Sfântă Liturghie de după comunismul zecilor de ani a fost săvârşită de stareţul Firmilian Ciobanu, cel care a re-ctitorit lăcaşul şi a devenit stareţ, la doar 22 de ani.
Tinereţea şi iubirea de Hristos l-au ajutat pe stareţ să zidească biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului, catapeteasma, stranele şi tâmplăria fiind lucrate de grija fratelui său. A ridicat apoi case pentru călugări, bucătărie, magazii, clopotniţa de piatră. În 1993, Î.P.S. Mitropolitul Daniel al Moldovei şi Bucovinei a oficiat slujba de sfinţire a bisericii. Peste trei ani s-a pictat biserica. În 1994, părintele Firmilian s-a înscris la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ. Însă Dumnezeu a hotărât că tânărul stareţ trebuie să primească plată pentru multa-i şi folositoarea osteneală, chemându-l la El mult înainte de vreme. La numai 29 de ani, în1997, un tragic accident rutier curmă viaţa pământească a călugărului ivit din satele Suliţei.
Din 1999, mănăstirea este păstorită de ieromonahul Teodosie Pleşca. Spaţiul din pădurea de jos a fost sfinţit pe 30 iulie 2000. Astăzi, pelerinii rar mai coboară în valea tihnită. Zidirea cea nouă a Mănăstirii, aproape de drumul asfaltat, primește în fiecare săptămână sute de creștini care participă la slujbe. Jos, dincolo de pădurice, oaza de linişte pare desprinsă din alte tărâmuri. Dealurile înşirate în jur, sprijinite domol de păduri, oferă pelerinilor sentimentul spaţiului liber de frământările veacului nou. Aici, pe lângă chilii, dădusem odată de un călugăr cu aer dostoievskian. Plutea într-o bătrânețe lumească, dar scuturat de o isteață vioiciune. Se ocupa, atunci, de magazinul de obiecte bisericeşti. Deschis la vorbă şi hâtru, deşi aspru în judecăţi. Avea aerul că de aici, din valea aceasta creştină, ştie rosturile lumii întregi. Spunea atunci – să tot fi trecut 10-12 ani, că vor veni vremuri grele, numai Dumnezeu ştie cum vom trece peste toate încercările Lui. „În vreme de prigoană, spunea bătrânul călugăr din Zosin, biserica nu a pierdut niciodată. A câştigat”. „Mata ai mâncat pâine pe cartelă, că nu prea ştiu ce vârstă ai?”, mă întreba. Da. Jumătate din pâinea neagră, mică, rotundă de pe vremea ultimilor ani ai comunismului. „Ei, să ştii mata, cartela aceea, atunci, era teoretică. Pâinea, jumătatea ceea de atunci, te îndestula. Nu simţeai foamea. Acum câte pâini cumperi şi tot crezi că eşti flămând?”. Citea foarte mult, ştia toate închisorile şi toţi martirii creştini. Povestea despre lagărele trecutului, despre Sfântul Serafim de Sarov. Prindea cu palmele câte o carte şi tot aşa, ca într-o rugăciune continuă, fiecare carte este pentru el o mărturisire a unor vremuri ce nu se vor întoarce nicicând pentru biserica noastră.
Drumul greu, urcușul, penitenţa le simți la plecarea de la mănăstirea cea veche. Dealul înalt, chinuit de canicula miezului de zi, poartă în sine un aer de Golgotă. Întoarcerea în lume este urmărită de imaginea de demult a unui călugăr bătrân, el însuşi parcă scăpat din paginile unor cărţi de credinţă veche. De mușcatele din cerdac. Și, mai ales, de chipul rarefiat de timp al unui jertfelnic de călugăr înmormântat în acasa inimii lui: biserica pe care i-a dăruit-o Lui Dumnezeu.
