Un bibliotecar

Ieromonah Hrisostom Filipescu, bibliotecarul Manastirii Secu.

SCUT. Un poem de Emil Botta

Iubirea ma apara,

de aceea port
fruntea sus, in exil printre oameni.
Cand ziua decade si cand, spre apus,
Cumpana linistita se-nclina,
o, atuncea, de sus,
primesc o tristete senina.

Ochii mei in extaz ratacesc
spre adancul fantanii unde stelele scapara.
O, de al stelelor dor ma topesc
si m-as duce la ele,
dar Iubirea ma apara.

Cu graiuri nebune ma cheama,
in lunci, cantatoare Undine.
Si cand sa le ajung, Piaza Rea
ma trage la dansa : la mine, la mine !
Dar ma insoteste acel Cineva,
Iubirea, pururi cu mine.

(“Pe-o gura de rai “, 1943)

Suferinta ca dor

Ca şi fericirea, suferinţa este egoistă sau împărtăşită. O fericire trăită în inchiderea inimii este aceeaşi cu o suferinţă intimă, ascunsă, măcinătoare de suflet. O suferinţă împărtăşită, recunoscută, mărturisită, devine una cu aproapele, are sens.
E grea şi tămăduitoare suferinţa. Dar trăită în duh poate deveni o şansă de urcuş, de înălţare spirituală. Starea limită a suferinţei ne ajută să conştientizăm condiţia noastră umană.

Suferinţa trupească este, din păcate, o formă avansată a răului sufletesc, o alungire a suferinţei inimii. Dar dacă cele două forme se unesc, se întregesc şi se tămăduiesc reciproc înseamnă că dăm sens durerii.

"Să luptăm cu arme omeneşti, dar putem da sens suferinţei noastre. Atunci când am înţeles acest lucru, anii de închisoare au trecut ca o singură zi", mărturiseşte parintele Calciu Dumitreasa.

E extraordinar cum suferinţa, odată trecută în trup, deschide taina dragostei. Minunea creştinismului nu constă în îndepărtarea durerii, ci în tămăduirea prin suferinţă. Ne place să identificăm iubirea cu suferinţa dacă ea, iubirea, nu ne e împărtăşită. De câte ori avem curajul de a da suferinţei nume de fericire, de iubire, de dor?