Așa-i că ți se face dor?

De dragul nostalgiei, să ne amintim cu ce ne umpleam noi copilăriile, pe când nu exista telefon, tabletă, computer, mall: "Flori, fete sau băieţi, melodii sau cântăreţi", "De-a v-aţi ascunselea", "Ţară, ţară vrem ostaşi!", "Ţările", "Raţele şi vânătorii", "Împărate, împărate cât e ceasul", "Omul negru", "Şotronul", "Zăresc un prinţ călare", "Telefonul fără fir", "Călcatelea", "Sticluţa cu cerneală", "Batista parfumată", "Ursuleţul doarme", "Fazan", "Bâza", "Cireşica", "Fripta", "O, poni, poni", "Nu te supăra", "Ţomanap".  Așa-i că ni se face dor?

Priviţi copilul ca pe o minune la apariţia căreia aţi avut o contribuţie importantă: aţi fost creatori împreună cu Dumnezeu pentru ca el, copilul, să se ivească. Dar el este o făptură nouă, aparte, cu trupul şi cu sufletul său. Cu conştiinţa cu care a fost înzestrat, cu inteligenţă, cu instincte specifice sieşi. Copilul nu s-a născut pentru noi, nici pentru a ne sluji pe noi. Rostul nostru este de a-i asigura o creştere armonioasă! Pentru asta avem nevoie de apă, hrană, soare, bucurie, adevăr şi deschidere la provocări.

Vedem din ce în ce mai des copii în rol de oameni mari, copii-adulţi, copii-bătrâni. Ne tremură sufletul - la propriu! - când ascultăm o melodie cu "înalte" impecabile, cu voce susţinută aproape supraomeneşte posibil. Doar că melodia - tot la propriu! - doare. Este despre trădare, despre părăsire. Şi trăim, ascultând, drama iubirii distruse sau a pierderii dureroase. Imaginaţi-vă că aceeaşi trăire o simte şi copilul din faţa noastră. Şi facem spectacol din aceşti copii-adulţi, şi ridicăm pe un piedestal aceşti copii-bătrâni. Pentru că nu ne asumăm propriile trădări, propriile neiubiri?

Cum gestionează un copil aceste imense depozite de sentimente? Repetând experienţa de fiecare dată în faţa unui alt public, preluând încărcături imense de stări ce decurg din melodiile tragice... cum va şti copilul să se apere de propriile trăiri?

Ştim, copilul imită, copiază, se transformă zi de zi. Vrea să fie mare, încalţă pantofii cu toc ai mamei, ia pălăria tatei, vorbeşte în limbajul adolescenţilor sau al tinerilor. Dar de la joc la imitaţie nu este, totuşi, aceeaşi distanţă ca de la imitaţie la trăire adevărată şi repetată.

Pe de altă parte, suntem mult prea preocupați de confortul copilului, de frica de plictiseală, de nevoia de a-i ocupa timpul, chiar și forțat/artificial. Ce faceți când copilul umblă târşâind papucii prin casă şi mormăie, la început şoptit, apoi tot mai plângăcios: Mă plictiseeesc! Săriți fuguţa şi vă implicați, scotociți, căutați, creați, vă agitați în jurul lui căutând jocuri, preocupări, idei, propuneri. V-ați gândit vreodată că greşiți? Că îi oferiți copilului soluţia de-a gata şi că, în timp, îi distrugeți spiritul creator, inventiv, care zace latent în fiecare dintre noi?

Plictiseala îi oferă copilului întoarcerea la sinele său, conştientizarea propriei persoane, cunoaşterea intimă a propriilor percepţii. Este o interiorizare profundă, o căutare, o oprire din agitaţia zilei. Desigur, asta nu se întâmplă deodată şi, probabil, nu din prima... plictiseală! Dar se întâmplă!

Un copil plictisit, căruia i se oferă pe tavă modalităţile de a ieşi din stare, va fi un adult disciplinat, care va şti DOAR să asculte ordine, să execute, fără a-şi manifesta în vreun fel personalitatea sau creativitatea, atunci când situaţia o impune.

Studiile au arătat că cei mai mulţi dintre oamenii importanţi ai vremurilor lor, inovatori şi deschizători de drumuri, în copilărie au fost nevoiţi să îşi creeze singuri modalităţi de petrecere a timpului liber, inclusiv jucării originale, pentru a combate... plictiseala, în lipsa unor părinţi-executanţi!

Aşadar, lăsaţi copiii să se plictisească! Iar acolo unde trebuie să înveţe teatru, şah, dans, muzică... alegeţi profesorii care le oferă libertate de interpretare, de creativitate, de inovaţie. Altfel... Copilul va reproduce ceea ce el şi alţi 1000 de copii ştiu să facă, dar nu va fi niciodată un creator!

Avem copii extrem de inteligenţi. Cu o gândire puternică, dar de multe ori direcţionată haotic, pentru că societatea nu le dă răgaz să se ordoneze interior, dar nici să înţeleagă ceea ce gândurile - generate la rândul lor de mediul înconjurător - le transmit în fiecare secundă a vieţii. Fiecare stimul exterior naşte în copil milioane de stări controversate. Singurul element stabil în tot acest haos suntem noi, părinţii, şi profesorii dăruiţi lor.

Lăsaţi copiii să se joace! Îndrumaţi-i spre dans, muzică, pictură, teatru. Dar aveţi grijă ca acestea să aparţină lumii lor!

Când trecutul nu mai poate fi un pretext!

Atunci când structurile superioare au fost un real pericol, societatea şi-a creat propriii eroi. Însă pușcăriile comuniste, cu Experimentul Piteşti (noiembrie 1949 - decembrie 1951), au reușit distrugerea fizică şi morală, anihilarea viitoarei elite intelectuale a României.

Am trăit timp de jumătate de secol ca nişte orfani. Cu o elită decapitată sau înfometată şi torturată în puşcării, cu un sistem opresiv şi o educaţie atent monitorizată, în spiritul omului nou al socialismului, am fost şi noi componente ale aceluiaşi Experiment Piteşti, doar că nu am văzut gratiile temniţelor.

După 1989 am devenit un popor de revoltaţi, dar fără a construi nimic în schimb. Societatea de azi este asemenea unei librării publice din centrul orașului. Important este să învățăm să luăm de pe raft doar ceea ce ne îmbunătăţeşte. Şi cu cât noi vom fi mai numeroşi, cu atât cărţile mediocre se vor împuţina! Până la urmă, nu ne-a promis nimeni o lume perfectă, curată, lipsită de ispite şi de provocări. În fapt, într-o astfel de lume, care ar mai fi fericirea noastră dacă nu chiar bucuria de a căuta - şi găsi - frumuseţea? Excepțional ne învăța, în vremea viețuirii sale pământești, academicianul Solomon Marcus. Știu, spunea Domnia-Sa, că vrei să afli multe de la mine. Vino și caută! Căutarea și efortul sunt trepte ale devenirii. Unul dintre cele mai iubite jocuri ale copiilor, spunea ilustrul matematician, este de-a v-ați ascunselea. Căutarea și efortul. Câți dintre noi mai suntem dispuși, însă, la efort și la căutare?

Societatea de astăzi este imaginea noastră în oglindă, fie că ne place sau nu. Haosul se naşte și din neacceptarea celuilalt, fiecare cu eu-l sau dominator, deseori distructiv. Atitudinea societăţii de astăzi este și răspunsul celorlalţi la faptele şi gândurile mele. Proiecţiile se extind de la mine la ceilalţi şi de la ceilalţi la mine. E uşor să iubești în casa ta, în familia ta, dar în acelaşi timp să îţi blestemi ţara, să te frigid în propriul pământ...

Ce trăim astăzi ca popor, dar și la nivel de comunitate, familie, individ, este și consecinţa răului trăit în anii de comunism, ani în care, conștient sau nu, în absența elitelor care populau pușcăriile comuniste, fiecare dintre noi a contribuit la dezordinea şi la haosul universal. Individual, şi apoi colectiv, am cultivat şi dezvoltat necugetat o formă de iresponsabilitate pe care acum o negăm, transferând-o asupra structurilor superioare – stat, autoritate, şef.

Dar, la trei decenii de la momentul 1989, trecutul nu mai poate fi un pretext!

 E de ajuns să îi privim pe cei care ne conduc astăzi şi ne recunoaştem în fiecare gest, acţiune, plâns, zâmbet. Am ignorat spiritul şi am devenit o societate bazată pe inteligenţă, pe pragmatic, pe informaţie. Dacă am fi destul de lucizi am întelege că, de fapt, cineva ne forţează să privim în sus – spre cei care ne conduc - și să luăm atitudine. 

Eminescu spunea că cei de sus trebuie ca, în primul rând, să merite poziția în care se află. Și că elita poate fi judecată în raport cu neamul său. Adică, spunea Eminescu, atunci când devine vizibilă o detașare între elite și popor apar conflicte în interiorul societății, iar aceste conflicte ne îndepărtează de modernizare, de progres. Dar unde este granița dintre ceea ce ni se cuvine şi ceea ce merităm? Un om vrea ceea ce i se cuvine, deşi societatea deseori îi oferă ceea ce merită. El nu vrea asta, pentru că se hrăneşte din agresivitatea lui "mi se cuvine", nu din blândeţea lui "merit atât". Orgoliul nu te lasă să meriţi, mândria te împiedică să aştepţi pentru că da, ţi se cuvine, vrei ceea ce tu consideri că meriţi. Eşti prea mare, prea important, prea deştept, prea "tu"-ul lumii de azi.

Rolul elitelor este să tragă societatea după ele, spune în cadrul emisiunii "Credință și Cultură azi", de la Trinitas TV, Ovidiana Bulumac, sociolog, "dar ele, elitele, au fost prea complexate pentru că au pornit de la premisa că spațiul românesc trebuie modernizat pentru că tot ce este aici este rău, inferior Occidentului". Așa am ajuns să avem în societatea românească un corp al elitelor negative. Ce înseamnă asta? Chiar dacă vor un bine pentru societate, ele nu reușesc nimic pentru că imaginea lor despre spațiul românesc este alta.

"Elita trebuie să cumuleze două calități: să aibă o răspundere socială supremă față de o comunitate pe care o reprezintă. Apoi ei înșiși să fie competenți, adică să ocupe locul respectiv în virtutea competenței, nu prin consumarea altor canale sau persoane", ne mai spune Ovidiana Bulumac.

Tot Eminescu atrăgea atenția: Nu avem nevoie de inteligențe, pentru că asta avem din plin. Ne interesează caracterul! Este adevărat că, pentru obținerea competențelor, învățământul, educația sunt esențiale. Dar omul competent are nevoie de vocație. Or prin acea vocație elitele vor influența societatea. "La noi, după 89, elitele nu fac decât să ne fure demnitatea națională, respectul de sine. Și atunci când ai de a face cu o populație căreia constant i se spune că suntem la coada clasamentelor, că Europa de abia ne-a înghițit, dar nu meritam să fim acolo, că istoria noastră națională e plină de mituri care nu prea reflectă realitatea... Acest dilematism ne-a destructurat. Și când ai de a face cu o societate care nu se mai respectă pe sine…", spune sociologul. De aceea, într-o societate fracturată, măcinată de corupție și subjugată ideologic, avem nevoie de elite care să îndrume, care să rostească adevăruri nerostite. "Am trecut de perioada comunistă, dar nu ne-am refăcut la nivelul elitelor", concluzionează Ovidiana Bulumac.

Media de astăzi promovează acele elite marcate de complexul eșecului, ceea ce în sociologie se numește fracasomanie - neîncrederea societății în a depăși sau a îmbunătăți situația în care se află la un moment dat, după cum ne explică Hirschman. Este vorba, de fapt, despre un complex de inferioritate al elitei față de Occident, dar în același timp și de superioritate față de cei pe care îi conduce. Această atitudine, revine Ovidiana Bulumac, este foarte nocivă, este o ideologizare.

Și - într-o realitate precum cea pe care o străbatem - se va întâmpla ceea ce s-a mai întâmplat. În absența elitelor, alte ideologii se vor impune în spațiul românesc. De exemplu, un soi de ideologie care făcea istorie (la propriu!) la jumătatea secolului trecut. Prezentat astăzi ca un vizionar, Antonio Gramsci este cel care a pus bazele corectitudinii politice. Pe scurt, Gramsci şi marxismul cultural pe care l-a creat înseamnă, în fapt, "eliberarea" de tot ce e vechi, de tradiţie şi de identitate. Pentru asta, în primul rând, omul trebuie să se elibereze de creştinism. Ce scria el? "Socialismul este religia care trebuie sa distrugă creștinismul, religie în sensul că tot o credință cu martiri și credincioși este; și e religie pentru că a înlocuit pe Dumnezeul transcedental al catolicilor cu credința în om și energiile lui ca singură realitate spirituală". De aceea, pentru italianul Gramsci, "partidul comunist e singura instituție care poate fi comparată în mod serios cu comunitățile religioase ale creștinismului primitiv". Era convins, după revoluţia bolşevică din 1917, că "o revoltă în manieră bolşevică nu va putea fi înfăptuită de către muncitorii occidentali din pricina religiei lor creştine" (cf. Raymond V. Raehn)

E de ajuns să studiem Fenomenul Piteşti, unde lupta cu Dumnezeu s-a purtat pe faţă, ca să înţelegem ce poate face marxismul cultural. "Planul cultural va fi mai ales negativ, de critică a trecutului, încercînd să îi facă pe oameni să-l uite și urmărind să-l distrugă", zice Gramsci, iar cei cărora le revine acest rol sunt intelectualii, care vor crea şi aşa-zisa "hegemonie culturală" (termen lansat de acelaşi Antonio Gramsci). O temă pe care cineva trebuie să o abordeze, pentru că acum are material de studiu cu duiumul, mai ales în privinţa hegemoniei culturale (temă abordată, de altfel, în cartea "Corectitudinea politică", apărută anul trecut la Editura Rost).

Dar avem nevoie de elitele care să susțină și să îndrume societatea, altfel vom redeveni sclavii ideologiilor care macină și distrug spiritul și creativitatea. 

Cât de vinovați sunt analfabeții unei țări de statutul lor de analfabeți?

Roagă-te cum poți, ca să ajungi să te rogi cum trebuie, ne îndemna bunul părinte Teofil Pârâian. Un principiu pe care, dacă l-am aplica astăzi în societate, în educație, în relațiile interpersonale, am cultiva nu doar binele, dar și toleranța, îngăduința și smerenia. Este însăși esența învățării, a perseverenței și a dezvoltării sinelui.

O distinsă poetă povestea cu mirare și sinceră admirație despre o persoană care a plecat din România în urmă cu mulți ani. Tânără- dar nu foarte, educată- dar numai în punctele esențiale (cuvântul folosit a fost, de fapt, mediocră!), neinteresată de valorile vieții și de înălțimile ființei. Ajunsă la Paris, persoana respectivă a început, mai întâi dintr-un pur snobism românesc și o declarată cochetărie feminină, să viziteze muzeele. Apoi a mai făcut un pas: a început să caute cu interes orice informație din domeniul artei, să intre în catedrală sau în sala de expoziții mult mai informată decât o făcea înainte, între timp pierzând (sau abandonând conștient!) și snobismul și cochetăria. A mers la cursurile de artă organizate pe lângă muzee. Poeta noastră mărturisea cu uimire cum, dintr-o persoană mediocră în România, a regăsit peste ani o femeie educată, stilată, cu un limbaj ales în tot ceea ce ținea de pictură și istoria artei. Marele merit i se cuvine, fără îndoială, țării care știe să își atragă cetățenii către zona spirituală, culturală, constructivă sufletește.

Un om cultivat va fi un om de o calitate superioară, indiferent de studii.

Nu întâmplător am început acest material cu un îndemn din zona ortodoxiei, alături de care am putea așeza cuvintele unui alt mare duhovnic al României, părintele Justin Pârvu: Dumneavoastră intelectualilor, mult vi s-a dat, mult vi se va cere! Cunoștem, în istorie, rolul covârșitor al intelectualității care a ridicat din genunchi mase întregi, istoria e plină de pagini memorabile pe ai căror autori astăzi i-am încadra, într-un limbaj uzual, la categoria formatori de opinie.

Analfabeții hrăniți cu mărunțișuri electorale

Trăim astăzi într-un timp al intelectualului-dirijor, al intelectualului public, al cuvântului tăietor în carne vie. Atât de multe cuvinte se rostesc în fiecare zi pe ecranele televizoarelor, atât de multe păreri, opinii, în presa tot mai radicalizată… Asta în timp ce poporul privitor ca la teatru a pierdut parcă orice simț al realității, hrănind în schimb o speranță recurentă, un soi de așteptare păguboasă, de ultra-toleranță față de aceiași politicieni pe care îi vedem de aproape trei decenii, bine proțăpiți și susținuți cu asupra de măsură de unii sau alții dintre intelectalii vremii.

Cât de vinovați sunt analfabeții unei țări de statutul lor de analfabeți? Cât s-a străduit societatea să îi educe? Ce a făcut statul pentru ei, în afară de a le arunca mărunțișul minim garantat, în fapt un laț anume inventat pentru a stăpâni și manipula o categorie socială năpăstuită?

Este interesant de amintit aici de principiile lui Malthus. Robert Thomas Malthus (1776 - 1834) atrăgea atenția asupra legilor adoptate în Anglia anilor 1800 pentru ocrotirea săracilor, legi care au avut un efect major nu doar asupra populației, ci și a economiei țării. Mai exact, legile impuneau colectarea de sume de bani pentru săraci. Efectele acestor legi nu pot avea, pe termen lung, decât două direcții: înmulțirea populației sărace și, deci, un cuantum crescut al ajutoarelor sociale, precum și diminuarea tot mai accentuată a rațiilor de alimente acordate săracilor din azile, plus dependența de ajutorul de la stat.

Alternativa pe care o vedea Malthus era una cu totul diferită, și anume un sistem de educație mult mai bine structurat, la care să aibă acces tot mai mulți săraci. Malthus aducea drept argument situația Scoției, unde un sistem de educație concentrat pe categoria socială cea mai predispusă la sărăcie a dat rezultate (a scăzut numărul de crime, a încurajat moralitatea și a îmbunătățit calitatea vieții în rândul claselor de jos). Aceste rezultate sunt extrem de importante pentru că, în absența revoltelor în rândul clasei de jos și a infracțiunilor mari consumatoare de fonduri publice (vezi cheltuielile din închisori, servicii medicale, servicii juridice etc.), guvernarea se poate canaliza mai ușor spre treburile curente ale statului.

Ce este învățarea?

Desigur, e ușor să acuzăm și să apelăm la invective de tot soiul atunci când caracterizăm o categorie socială așa-zis analfabetă și incapabilă să își depășească propria condiție.

Însă nu degeaba Malthus insista pe salvarea prin educație. Nu degeaba țări dezvoltate economic au consolidat mai întâi educația, au păstrat rigorile și au impus respect maxim față de profesor și școală.

Ce înseamnă învățarea? Spun specialiștii că totul ar porni de la acele prelunguri ale neuronilor care se ating, formând suprafețe de contact numite sinapse. Neuronii comunică între ei prin semnale electrice. Sinapsele sunt fie puternice, fie slabe. Atunci când sunt foarte slabe, nu emit nici acele semnale. Prin învățare, însă, sinapsele slabe se pot transforma în sinapse puternice. Numărul de conexiuni crește și, se știe, neuronul este capabil să dezvolte peste 10.000 de conexiuni.

Un neuron pus la lucru va dezvolta noi și noi conexiuni. Cu condiția, însă, să existe și oportunitățile de a învăța. Și cu cât sunt mai multe provocări cu atât dezvoltarea este mai rapidă și mai solidă, aflăm de la Roxana Marcu, un specialist în domeniu. Și tot Roxana Marcu ne oferă un foarte interesant parcurs al învățării pe niveluri.

Primul nivel este motivația de a învăța ceva nou. Sau ceva ce trebuie învățat ori care vine dintr-un domeniu care mă fascinează. Al doilea nivel este cel al practicii. Încerc, greșesc, o iau de la capăt. Următorul nivel este al practicii avansate, dublate de refleție. Al patrulea nivel este cel al  cunoștințelor noi, al deprinderilor noi, care îmi oferă satisfacție, care mă poartă spre succes. Al cincilea nivel este cel al cunoașterii rafinate, dublate de creativitate. Ultimul și cel mai înalt nivel este cel al măiestriei, plăcerea de a face ceva în domeniul acela, precum și știința de a-i învăța pe alții.

O călătorie în ființa umană. O scară a educației și un excelent criteriu de ierarhizare care iată, ce frumos!, se termină cu maestrul. Învățătorul!

Fără îndoială, cheia dezvoltării și a evoluției unei națiuni este educația. Un popor educat nu va avea conducători analfabeți, un om cultivat nu va putea fi manipulat, nici umilit! Pentru asta avem nevoie de intelectuali care să ne învețe să învățăm. Chiar și pornind de la atât de simplul îndemn al unui bun părinte: Roagă-te cum poți, ca să ajungi să te rogi cum trebuie!