Când trecutul nu mai poate fi un pretext!

Atunci când structurile superioare au fost un real pericol, societatea şi-a creat propriii eroi. Însă pușcăriile comuniste, cu Experimentul Piteşti (noiembrie 1949 - decembrie 1951), au reușit distrugerea fizică şi morală, anihilarea viitoarei elite intelectuale a României.

Am trăit timp de jumătate de secol ca nişte orfani. Cu o elită decapitată sau înfometată şi torturată în puşcării, cu un sistem opresiv şi o educaţie atent monitorizată, în spiritul omului nou al socialismului, am fost şi noi componente ale aceluiaşi Experiment Piteşti, doar că nu am văzut gratiile temniţelor.

După 1989 am devenit un popor de revoltaţi, dar fără a construi nimic în schimb. Societatea de azi este asemenea unei librării publice din centrul orașului. Important este să învățăm să luăm de pe raft doar ceea ce ne îmbunătăţeşte. Şi cu cât noi vom fi mai numeroşi, cu atât cărţile mediocre se vor împuţina! Până la urmă, nu ne-a promis nimeni o lume perfectă, curată, lipsită de ispite şi de provocări. În fapt, într-o astfel de lume, care ar mai fi fericirea noastră dacă nu chiar bucuria de a căuta - şi găsi - frumuseţea? Excepțional ne învăța, în vremea viețuirii sale pământești, academicianul Solomon Marcus. Știu, spunea Domnia-Sa, că vrei să afli multe de la mine. Vino și caută! Căutarea și efortul sunt trepte ale devenirii. Unul dintre cele mai iubite jocuri ale copiilor, spunea ilustrul matematician, este de-a v-ați ascunselea. Căutarea și efortul. Câți dintre noi mai suntem dispuși, însă, la efort și la căutare?

Societatea de astăzi este imaginea noastră în oglindă, fie că ne place sau nu. Haosul se naşte și din neacceptarea celuilalt, fiecare cu eu-l sau dominator, deseori distructiv. Atitudinea societăţii de astăzi este și răspunsul celorlalţi la faptele şi gândurile mele. Proiecţiile se extind de la mine la ceilalţi şi de la ceilalţi la mine. E uşor să iubești în casa ta, în familia ta, dar în acelaşi timp să îţi blestemi ţara, să te frigid în propriul pământ...

Ce trăim astăzi ca popor, dar și la nivel de comunitate, familie, individ, este și consecinţa răului trăit în anii de comunism, ani în care, conștient sau nu, în absența elitelor care populau pușcăriile comuniste, fiecare dintre noi a contribuit la dezordinea şi la haosul universal. Individual, şi apoi colectiv, am cultivat şi dezvoltat necugetat o formă de iresponsabilitate pe care acum o negăm, transferând-o asupra structurilor superioare – stat, autoritate, şef.

Dar, la trei decenii de la momentul 1989, trecutul nu mai poate fi un pretext!

 E de ajuns să îi privim pe cei care ne conduc astăzi şi ne recunoaştem în fiecare gest, acţiune, plâns, zâmbet. Am ignorat spiritul şi am devenit o societate bazată pe inteligenţă, pe pragmatic, pe informaţie. Dacă am fi destul de lucizi am întelege că, de fapt, cineva ne forţează să privim în sus – spre cei care ne conduc - și să luăm atitudine. 

Eminescu spunea că cei de sus trebuie ca, în primul rând, să merite poziția în care se află. Și că elita poate fi judecată în raport cu neamul său. Adică, spunea Eminescu, atunci când devine vizibilă o detașare între elite și popor apar conflicte în interiorul societății, iar aceste conflicte ne îndepărtează de modernizare, de progres. Dar unde este granița dintre ceea ce ni se cuvine şi ceea ce merităm? Un om vrea ceea ce i se cuvine, deşi societatea deseori îi oferă ceea ce merită. El nu vrea asta, pentru că se hrăneşte din agresivitatea lui "mi se cuvine", nu din blândeţea lui "merit atât". Orgoliul nu te lasă să meriţi, mândria te împiedică să aştepţi pentru că da, ţi se cuvine, vrei ceea ce tu consideri că meriţi. Eşti prea mare, prea important, prea deştept, prea "tu"-ul lumii de azi.

Rolul elitelor este să tragă societatea după ele, spune în cadrul emisiunii "Credință și Cultură azi", de la Trinitas TV, Ovidiana Bulumac, sociolog, "dar ele, elitele, au fost prea complexate pentru că au pornit de la premisa că spațiul românesc trebuie modernizat pentru că tot ce este aici este rău, inferior Occidentului". Așa am ajuns să avem în societatea românească un corp al elitelor negative. Ce înseamnă asta? Chiar dacă vor un bine pentru societate, ele nu reușesc nimic pentru că imaginea lor despre spațiul românesc este alta.

"Elita trebuie să cumuleze două calități: să aibă o răspundere socială supremă față de o comunitate pe care o reprezintă. Apoi ei înșiși să fie competenți, adică să ocupe locul respectiv în virtutea competenței, nu prin consumarea altor canale sau persoane", ne mai spune Ovidiana Bulumac.

Tot Eminescu atrăgea atenția: Nu avem nevoie de inteligențe, pentru că asta avem din plin. Ne interesează caracterul! Este adevărat că, pentru obținerea competențelor, învățământul, educația sunt esențiale. Dar omul competent are nevoie de vocație. Or prin acea vocație elitele vor influența societatea. "La noi, după 89, elitele nu fac decât să ne fure demnitatea națională, respectul de sine. Și atunci când ai de a face cu o populație căreia constant i se spune că suntem la coada clasamentelor, că Europa de abia ne-a înghițit, dar nu meritam să fim acolo, că istoria noastră națională e plină de mituri care nu prea reflectă realitatea... Acest dilematism ne-a destructurat. Și când ai de a face cu o societate care nu se mai respectă pe sine…", spune sociologul. De aceea, într-o societate fracturată, măcinată de corupție și subjugată ideologic, avem nevoie de elite care să îndrume, care să rostească adevăruri nerostite. "Am trecut de perioada comunistă, dar nu ne-am refăcut la nivelul elitelor", concluzionează Ovidiana Bulumac.

Media de astăzi promovează acele elite marcate de complexul eșecului, ceea ce în sociologie se numește fracasomanie - neîncrederea societății în a depăși sau a îmbunătăți situația în care se află la un moment dat, după cum ne explică Hirschman. Este vorba, de fapt, despre un complex de inferioritate al elitei față de Occident, dar în același timp și de superioritate față de cei pe care îi conduce. Această atitudine, revine Ovidiana Bulumac, este foarte nocivă, este o ideologizare.

Și - într-o realitate precum cea pe care o străbatem - se va întâmpla ceea ce s-a mai întâmplat. În absența elitelor, alte ideologii se vor impune în spațiul românesc. De exemplu, un soi de ideologie care făcea istorie (la propriu!) la jumătatea secolului trecut. Prezentat astăzi ca un vizionar, Antonio Gramsci este cel care a pus bazele corectitudinii politice. Pe scurt, Gramsci şi marxismul cultural pe care l-a creat înseamnă, în fapt, "eliberarea" de tot ce e vechi, de tradiţie şi de identitate. Pentru asta, în primul rând, omul trebuie să se elibereze de creştinism. Ce scria el? "Socialismul este religia care trebuie sa distrugă creștinismul, religie în sensul că tot o credință cu martiri și credincioși este; și e religie pentru că a înlocuit pe Dumnezeul transcedental al catolicilor cu credința în om și energiile lui ca singură realitate spirituală". De aceea, pentru italianul Gramsci, "partidul comunist e singura instituție care poate fi comparată în mod serios cu comunitățile religioase ale creștinismului primitiv". Era convins, după revoluţia bolşevică din 1917, că "o revoltă în manieră bolşevică nu va putea fi înfăptuită de către muncitorii occidentali din pricina religiei lor creştine" (cf. Raymond V. Raehn)

E de ajuns să studiem Fenomenul Piteşti, unde lupta cu Dumnezeu s-a purtat pe faţă, ca să înţelegem ce poate face marxismul cultural. "Planul cultural va fi mai ales negativ, de critică a trecutului, încercînd să îi facă pe oameni să-l uite și urmărind să-l distrugă", zice Gramsci, iar cei cărora le revine acest rol sunt intelectualii, care vor crea şi aşa-zisa "hegemonie culturală" (termen lansat de acelaşi Antonio Gramsci). O temă pe care cineva trebuie să o abordeze, pentru că acum are material de studiu cu duiumul, mai ales în privinţa hegemoniei culturale (temă abordată, de altfel, în cartea "Corectitudinea politică", apărută anul trecut la Editura Rost).

Dar avem nevoie de elitele care să susțină și să îndrume societatea, altfel vom redeveni sclavii ideologiilor care macină și distrug spiritul și creativitatea.