”Un bărbat pe nume Ove”, duioșia colțuroasă a unui om cu inima atât de mare încât nu poate să moară

Un om cu inima prea mare. Așa a sunat diagnosticul medicului, când Ove s-a prăbușit în zăpadă și a trebuit să fie operat pe muchie de viață și de moarte. O chestiune medicală (cardiomegalie în termeni de dicționar) să fie oare cauza unui comportament atât de strident și de duios în același timp?

”Un bărbat pe nume Ove” se citește fără contenire de câțiva ani. Mai exact de vreo 4 la noi, dacă ținem cont că a apărut în 2017 în România,  cu o traducere din limba suedeză de Andreea Caleman; dar scrisă de Fredrik Backman în 2012.

Fredrik Backman a debutat în lumea literară cu această carte, care l-a și propulsat în rândul celor mai populari scriitori contemporani, fiind editată în peste 35 de limbi.

S-a tot spus că este o carte ce nu poate sta în bibliotecă alături de cărțile mari, de la Murakami la Hesse. Probabil că nu. E lipsită de prețiozitățile literare, de înălțimile stilistice, de profunzimile umane pe care un autor de Nobel, să zicem, le rostogolește cu atâta ușurință.

Însă ”Un bărbat pe nume Ove” are altceva: place unei categorii uriașe de public, aceea a cititorului care „pune suflet”. Există în lume cărți, autori și cititori. Uneori aceștia toți se întâlnesc, alteori nu. Ove are acest dar, de a aduna laolaltă multă lume.

Și, culmea, asta reușește un bărbat pe nume Ove: cel mai morocănos, mai ursuz, mai mizantrop, chiar nesuferit om din câți există în univers. Un bărbat al cărui singur scop este acela de a muri, dar căruia viața îi mai dă mereu ceva de treabă.

”Timpul e un lucru de mirare. Cei mai mulți dintre noi ne gândim doar la ceea ce ne așteaptă peste câteva zile, săptămâni sau ani. Unul dintre cele mai dureroase momente din viața unui om este cel în care își dă seama că are mai mult timp în urmă decât înaintea sa. Iar când nu mai ai prea mult timp, trebuie să găsești lucruri pentru care să merite să trăiești”.

”Un bărbat pe nume Ove” este scrisă simplu, dar acea complexă și studiată simplitate care te face să ignori șiragul de perle doar pentru că, la femeia din fața ta, te impresionează strălucirea din privire.  Fredrik Backman nu te vânează pe tine, ca cititor, cu construcții lingvistice de mare efect, însă îi recunoști în fiecare rând inteligența și măsura cuvântului. Are umor, pe care îl dezvăluie ori prin vocea personajelor, ori prin jocul de situații. Are ironie, dar fără sarcasmul tăios al multor autori contemporani.

Însă cel mai mult impresionează la această poveste modul ingenios prin care Fredrik Backman își construiește personajul principal. Ove este o ceapă care își desprinde unul câte unul învelișurile, și o face în modul cel mai clasic cu putință: te face să plângi, te emoționează, ții în mână cuțitul cu care mai îndepărtezi un strat, dar pui lacrimile pe seama usturimii ochilor. Ove însuși ți-ar da aceeași explicație, căci pentru nimic în lume nu ar recunoaște că… are o inimă mare.

Nu voi povesti mai mult din carte, aș știrbi din experiența personală a fiecăruia. O experiență care nu se sfârșește odată cu ultima pagină citită. Ove continuă să trăiască alături de tine. Îți pune întrebări. Îți nesocotete răspunsurile. Te intrigă și te uimește în aceeași măsură. Începi să îi recunoști gesturile în oamenii din jurul tău. Tu însuți devii Ove, vorbești ca Ove, trăiești ca Ove. Un om cu inima prea mare, atât de mare că inima pornește singură în căutarea semenilor aflați în nevoie.

Ove iubește simplu și clădește în același timp eșafod iubirii. Vrea să moară pentru că viața devine formalitate stingheră într-o lume în care ”nu se mai fac oameni ca Ove”. Cu toate acestea, viața continuă să-i dea de treabă. Și se naște întrebarea: cine este vinovat că un om cu inima prea mare nu mai vrea să trăiască?  

430 de pagini ne-a dăruit Fredrik Backman. Și cea mai frumoasă poveste de dragoste citită în ultimii ani. Și, credeți-mă, nu e ușor să fii nici Ove, nici Sonja. Dar câtă duioșie, câtă tandrețe, ce neașteptată metamorfozare în niște ființe atât de diferite, și totuși atât de complementare în esență.

”A iubi pe cineva e ca și cum te-ai muta într-o casă nouă, obișnuia Sonja să zică. La început ești îndrăgostit de tot ce-i nou, te minunezi în fiecare dimineață că-i casa ta, ca și cum te temi că, în orice clipă poate să năvălească altcineva pe ușă și să spună că totu-i o mare greșeală și că, de fapt, nu ți se cuvine un loc atât de frumos. Apoi anii trec, fațada se scorojește, lemnul crapă pe ici pe colo, și ajungi să iubești casa nu pentru cât de perfectă e, ci pentru imperfecțiunile ei. Îi știi toate unghiurile și ungherele. Știi cum să faci să nu se înțepenească cheia în yală când e ger. Știi care scânduri din podea se miscă atunci când pășești pe ele și cum să deschizi ușile dulapului ca să nu scârțâie. Știi toate micile secrete care o fac căminul tău”.

”O muscă la Sfântul Munte” - O carte de psihologie creștină savuroasă și provocatoare

M-au fascinat întotdeauna cărțile care îmi fac și mie, cititorul, loc printre rânduri. Cărțile în care protagoniștii îți îngăduie să le stai alături de la început până la final, să te identifici cu trăirile, cu experiențele, cu situațiile din jurul lor. 

Cel mai puternic am simțit astă binefacere la Irvin Yalom, unul dintre cei mai mari psihiatri ai lumii contemporane, când am citit "Soluția Schopenhauer" (Editura Vellant, traducere Ciprian Șiulea), cu titlul original "The Schopenhauer Cure". Autor-terapeut, profesor emerit de psihiatrie și somitate internațională, Irvin Yalom se așază – chiar în propria carte – în postura de observator, dar conducând cu finețe tăvălugul care altfel ar fi strivit cu nemilă totul în jur. 

Nu întâmplător aduc aici cartea lui Yalom, care este de la un capăt la altul un spectacol al Vieții care înfruntă Moartea. Și la Yalom, prin suferință și asumare, prin cunoaștere/descoperire de sine, personajele învață lecție după lecție, dezvelesc straturi și substraturi sub care stau pitite vinovății, spaime, furii, angoase, iubiri sau trădări. Iar dacă veți citi cartea, veți află că secretul terapiei lui Yalom este ascuns în fiecare dintre noi, dar noi în raport cu ceilalți. Singurătatea creează genii, e adevărat, dar spulberă emoția și empatia. Or asta ne definește, asta ne împlinește ca oameni.

Vasilis G. Frangopulos m-a surprins. ”O muscă la Sfântul Munte” (traducere Constantin-Emanuel Dumitru) este, așa cum citim chiar pe coperta întâi, ”o poveste tulburătoare despre descoperirea credinței”. 

Autorul, născut în orașul Nikea, în anul 1969, a studiat iconografie (alipirea de creștinism), dar și asistență medicală de urgență prespitalicească (fără îndoială că a experimentat iubirea de semeni în toate formele ei). Astăzi este paramedic în cadrul serviciului de ambulanță. 

”O muscă la Sfântul Munte” ar putea sta, în fișierul unei biblioteci, la categoria carte religioasă. Deși conținutul pare să se afle mai degrabă în ograda beletristicii. Dacă ar fi să îi aplic o etichetă în colecția personală de carte, aș scrie ”psihologie creștină”. 

Pentru că povestea este, înainte de toate, una de căutare personală, tratând credința (în speță și ateismul) prin prisma in/certitudinilor umane. 

Iorgos suntem fiecare dintre noi. Și cum, vorba poetului, „în orice om o lume îşi face încercarea”, suntem și noi propriii judecători, suntem puși la încercare și, recunoaștem, cerem cu mefiență minunile care să ne ofere pe tavă credința. 

”Cu Crucea în mână nu poți să mergi înainte!”, spune Iorgos, ca și cum blocajul ar fi mereu în afara noastră, nu înăuntru. ”Înainte nu mergi, asta în parte e adevărat, dar mergi în sus, și asta contează mai mult!”, este răspunsul care schimbă întreaga paradigmă a cărții.

Adevărat, cartea nu oferă întotdeauna răspunsuri, dar întrebările clasice sunt provocatoare tocmai prin lumile care se deschid înainte. 

”Toți stâlpii societății sunt putrezi! Adevărul este amestecat cu minciuna! Toate modelele, niște marionete! (...) Singurul adevăr este cel pe care îl caută fiecare, de unul singur. Într-o lume care se scufundă mi-am făcut propria bărcuță și am urcat în ea”, explică Iorgos, oferind astfel un tablou al cotidianului din care se retrage – fără voie la început – și căruia reușește, la final, să îi găsească imperfecţiunile. 

Iorgos trece de la aprigul contestatar al pustniciei la pacea lăuntrică. Însă nu reuşeşte fără ajutor, iar aici este şi punctul culminant al cărţii. Cere o minune, un ajutor, deși nu recunoaşte miracolul decât atunci când i se descifrează în fața ochilor. 

”Viața mai întâi o trăiești și apoi citești despre ea”. La fel și pe Dumnezeu. Iar calea nu este deloc simplă. Cel puțin nu de la început. 

”Primele trei trepte sunt mai dificile. Prima treaptă este cunoașterea de sine. Să-ți simți starea de păcătoșenie. Aceasta presupune să te cerți și să judeci fără cruțare persoana care-ți este cea mai dragă, cea pe care ai așezat-o pe cel mai înalt soclu. Pe tine însuți! (...)

A doua treaptă este pocăința. Să te pocăiești pentru murdăria ta, să ți se facă silă de ea și, mai ales, să ți se facă silă de sinele tău vechi. Să nu vrei să mai fii vreodată murdar. (...)

A treia treaptă este Spovedania. (...)

Ți-am spus că primele trei sunt cele mai grele. Știi de ce? Fiindcă apoi te poartă Hristos în spate!”

Cartea lui Vasilis G. Frangopulos nu este un tratat despre creștinism, deși ar putea fi. ”O muscă la Sfântul Munte” este toiagul ce te însoțește de-a lungul călătoriei către miracolul personal. Este preschimbarea sinelui din muscă în albină. 

”Un sfânt sârb a spus că cineva ne pare bun fiindcă trecem cu vederea părțile sale rele și, de asemenea, cineva ne pare a fi rău fiindcă ignorăm părțile sale bune. Așadar, ceea ce ne întunecă discernământul este prejudecata sau necunoașterea noastră”. 

Nu vă speriați, nu veți traversa un râu plasat doar în geografia biblică. Dimpotrivă. Povestea decurge fascinant, este istorisită cu un talent scriitoricesc aparte, cu umor și sensibilitate, în registrul căutărilor lăuntricului lumesc, pentru ca apoi să cotească spre duhovnicia sufletului. 

Ultima pagină a cărții te descătușează lăuntric. O terapie a inimii al cărei efect îl simți abia acolo, în final. Este miracolul care se întâmplă în fața ochilor tăi. Trebuie să citești ca să îl simți. Și îl simți!

”– Ascultă, deci, un cuvânt care nu e rod al înțelepciunii mele, ci al unui bătrân foarte luminat: „Dacă vezi lucrurile cu ochii unei albine, pe toate le vei vedea ca mierea. Dacă însă le vezi cu ochi de muscă, pe toate le vei vedea murdare.”

Zicând aceste cuvinte, starețul se ridică, socotind discuția încheiată. Iorgos s‑a ridicat și el și s‑a îndreptat spre ușă. Înainte să iasă, s‑a oprit și, întorcându‑se, a zis:

– Dacă pui o albină într‑un grajd, o să plece, fiindcă nu va găsi nimic de folos. Dacă pui o muscă în stup, albinele or s‑o omoare. Se va vedea ce sunt după felul în care voi pleca de aici și când voi pleca.

Când a rămas singur, bătrânul cu părul alb s‑a așezat înaintea icoanei Maicii Domnului și cu voce frântă șopti: „Împărăteasa tuturor, o muscă a intrat în Grădina ta. Tu, care alergi grabnic înaintea oricui te cheamă și împărtășești durerea noastră, a tuturor, mijlocește la Fiul tău să îl miluiască! A pierdut calea, să nu‑și piardă și sufletul!”

Viitorul fantasic al unui prezent tot mai incert: ”Nu puteau întoarce timpul înapoi, așa că s-au lăsat întorși de timp în direcții diferite”

”Ultimii copii din Tokyo” este una dintre cele mai bizare scrieri, dar o bizarerie construită pe calapodul unui prezent care face fantasticul previzibil.

Descriind un viitor catastrofal al omenirii, derulată aproape cadru cu cadru, într-o dinamică cinematografică, cartea japonezei Yoko Tawada sfârșește prin a deveni un tablou al lumii actuale, un prezent care, dacă nu își devorează cititorul, măcar îl închide într-un prezent claustrofob.

Scriitura lui Yoko Tawada, ”Ultimii copii din Tokyo” (cu titlul în japoneză ”Kentoshi”, în engleză ”The Emissary” - Emisarul, în germană ”Sendbo-o-te” - Mesagerul), citită în urmă cu doi ani, de pildă, s-ar fi așezat cuminte într-un soi de fantastic menit să ne sucească mintea și să ne vulnerabilizeze, într-o mică măsură poate, (ne)încrederea într-un viitor deteriorat, deci oarecum așteptat. Însă, în 2020, te trezești citind cartea lui Yoko Tawada cu viitorul pe urmele tale. Și simți cum începi să îți suspicionezi propria dimensiune, cum te retragi în varianta ta intimă, ascunsă, nepregătită pentru ce urmează să se petreacă.  

Cartea spune povestea lui Yoshiro și a strănepotului său, Mumei. Acțiunea se petrece în Japonia, după un dezastru pe care nu îl identificăm decât prin consecințe, dar bănuim un cutremur mare combinat cu o catastrofă ecologică produsă de om.

Asta pentru că doar înțelegem din scriitura japonezei că lumea s-a schimbat după un dezastru. Nu știm cu adevărat ce s-a întâmplat. Dar devine tot mai evident că nici măcar cuvintele nu mai pot descrie noua lume, că limba e depășită, că nu mai existau modalități de a exprima realitatea de zi cu zi. Este o altă realitate, în fapt, care a reprogramat codurile genetice și lingvistice.

Omenirea însăși intră într-un proces de degradare ireversibilă, dar odată cu ea se naște o altă perspectivă nu doar asupra viului, ci și a tot ce susține și hrănește acest viu firav.

Mutațiile apar nu doar în câmpul genetic, ci și în cel relațional, familial, chiar lingvistic. Așa aflăm, de pildă, că există cuvinte care își modifică înțelesul, altele care se dezintegrează. Sau că „termenul de valabilitate al cuvintelor” este ”tot mai scurt”. Cuvinte precum ”plimbare” sunt atât de învechite încât oamenii se gândesc mult până să îi prindă sensul. 

Cuvintele cu influențe străine declanșează adevărate isterii publice. Trebuie eliminate cu orice preț, de aceea sunt înlocuite rapid cu variante cât mai aproape de limba japoneză.

Consecința cea mai spectaculoasă a acestor dezastre este aceea că bătrânii devin nemuritori, în timp ce copiii și tinerii tot mai fragili, se deformează și depind de scaune cu rotile, iar durata de viață scade tot mai mult. Însă, foarte important, dacă bătrânii primesc suplimentar forță și tărie trupească, cei mici devin din ce în ce mai empatici, mai sensibili.

Mumei înseamnă ”fără nume”. Ar putea însemna deopotrivă și ”inocență”, ”puritate”, dar și ”forță”.

”Mumei părea înzestrat din naștere cu o înțelepciune aparte. Un tip nou de inteligență, ce le lipsea cu desăvârșire copiilor pe care Yoshiro îi văzuse până atunci”.

În noua realitate, așadar, bătrânii nu puteau muri. Darul vieții veșnice îi împovăra însă cu o durere teribilă, aceea de a-și vedea copiii, nepoții și chiar strănepoții murind.

Și asta pentru că, ”dacă ar muri copiii, adulții ar trăi mai departe, dar dacă ar muri oamenii mari, copiii nu ar supraviețui. (…) Ei, bătrânii binecuvântați cu un corp ce nu putea să moară, erau nevoiți să accepte sarcina teribilă de a veghea moartea propriilor strănepoți”.

Astfel apar expresii precum ”tânăr în vârstă” și ”bătrân tânăr”.

Nu ni se oferă explicații, argumente sau un șir logic a ceea ce se petrece. La fel cum viziunea asupra problemelor din societate este una restrânsă, mai degrabă simbolică. Simboluri care, surprinzător sau nu, par să fie singurele legături certe cu lumea de azi.

”Fiecare țară are probleme serioase, așa că pentru a împiedica răspândirea acestor probleme în întreaga lume, au decis că fiecare țară ar trebui să își rezolve singure problemele”.

Argumentul este unul rezonabil: ”Îți amintești când te-am dus la Muzeul Showa-Heisei? Toate camerele erau separate de uși de oțel, așa că, dacă un foc începe într-o cameră, nu se poate răspândi în următoarea”.

Nu putem crede că autoarea ar fi anticipat în vreun fel criza pe care astăzi o înfruntăm, însă cuvintele par din nou premonitorii.

„Nu știu dacă este mai bine sau nu. Dar cel puțin astfel există un pericol mai mic ca companiile japoneze să câștige bani de la oamenii săraci care trăiesc în alte țări. Și sunt probabil mai puține șanse ca companiile străine să câștige bani din criza pe care o avem și aici în Japonia”.

În lumea lui Mumei nu mai există mașini, băncile dau faliment, casele și terenurile din zonele centrale sunt abandonate, oamenii se retrag în singurătăți autoimpuse, încercând să se adapteze unei eternități care avea alte reguli decât tot ce trăiseră până atunci.  

Yoshiro își imagina că, ”de fapt, nu era ”bătrân”, ci aparținea unei noi specii de om care făcea primii pași de la granița ce marca depășirea a 100 de ani de viață”.

Țările se închid. Oamenii viețuiesc într-un carusel al timpului, dar timpul se dimensionează în funcție de nevoile lor.

”S-a decis ca fiecare țară să-și rezolve problemele între propriile granițe, pentru a evita răspândirea unei situații de criză în întreaga lume”

Erau atât de multe zile libere acum, încât nimeni ”nu reușea să le mai țină socoteala”. În schimb denumirile se schimbă continuu, pentru a nu răni pe nimeni.

Ziua Bătrânilor și Ziua Copiilor își schimbă numele în Ziua Tot Înainte, Bătrâni și Ziua În Care Le Cerem Iertare Copiilor. Ziua Mulțumirii Pentru Munca Prestată devine Ziua Este Suficient Doar Să Trăim, pentru a nu-i răni pe tinerii care nu puteau munci, deși doreau s-o facă. Apare Ziua Pernelor, pentru a încuraja relațiile sexuale, ieșite complet din uz. Ziua Offline comemorează dispariția internetului.

Dispar mașinile de spălat, aspiratorul, televizoarele, aparatele de aer condiționat

”În copilărie fusese convins să ultimul scop al medicinei era crearea unui corp nemuritor, dar nu se gândise niciodată la agonia de a nu putea muri”.

”Ultimii copii din Tokyo” atinge câteva probleme-cheie, de la îmbătrânirea populației și naționalismul care izolează până la problemele mediului.

Însă anul 2020 așază romanul japonezei Yoko Tawada într-o paradigmă nouă. Dacă nu ar fi forțat, am spune că romanul se rescrie cu fiecare citire, cu fiecare perspectivă asupra lumii pe care o aduce astăzi fiecare om al planetei. O planetă la un pas de implozie, pentru că pericolul nu mai stă închis într-un viitor, ci se desfășoară în prezent.

”Nu puteau întoarce timpul înapoi, așa că s-au lăsat întorși de timp în direcții diferite”.

”Ultimii copii din Tokio„ (Editura Polirom, 2020)

Traducere din limba japoneză de Monica Tamaş

Yoko Tawada (n. 1960, Tokio), una dintre cele mai cunoscute scriitoare japoneze contemporane, a studiat literatura rusă la Universitatea Waseda, mutîndu-se în Germania la vîrsta de douăzeci şi doi de ani. A debutat în 1991, cu nuvela „Călcîie pierdute”, distinsă cu Premiul Gunzo, şi a început în scurt timp să publice şi în germană. Operele sale investighează adesea inadecvarea la sistemele culturale, legitimitatea ideologiilor politice şi a sistemelor sociale, dar şi posibilităţile creatoare ale intersecţiilor lingvistice. A primit unele dintre cele mai importante premii literare din Japonia şi Germania, precum Premiul Akutagawa (1992), Premiul Tanizaki (2003), Medalia Goethe (2005) şi Premiul Kleist (2016).