"Domnului Petru Creția
Iubitul meu prieten,
Dacă aș fi auzit că ai fost molestat și umilit înainte de 22
decembrie 1989, aș fi fost la fel de îndurerat, dar nu la fel de consternat.
Dacă te-aș fi întâlnit prin 1961 sau ’62 sau ’63 sau ’64 la
Jilava, la Luciu-Giurgeni sau în alte locuri în care umilința și moartea erau
pâinea de zi cu zi, aș fi fost la fel de îndurerat, dar câtuși de puțin mirat.
Dacă aș fi aflat că sufletul tău s-a înălțat la ceruri odată
cu acelea ale sutelor de mii asasinați în lagăre și pușcării, împreună cu ale
celor asasinați în decembrie 1989, m-aș fi rugat, dar nu mi s-ar fi părut de
necrezut.
Dar iată că incredibilul, absurdul grotesc mă izbește ca o
măciucă în moalele capului: poetul, cărturarul, profesorul, ființa mai fragilă
decât un crin a lui Petru Creția, sub pumnii și picioarele unor bestii
dezlănțuite.
În România de după revoluția anticomunistă…
Dragul meu, am avut prieteni care au murit lângă mine în
lagăre și închisori, și am putut, mai pot supraviețui. Deși mi-am luat, am
încercat să-mi iau lumea-n cap. Dar nu-mi pot imagina scena torturării tale
fără ca gândul să-mi explodeze, și o durere imensă să mă copleșească, și un dor
de ducă, și de moarte… Un gust amar pentru poporul care poate naște și hrăni
monștri ca aceia care te-au pândit, te-au așteptat, te-au lovit… ce fel de
oameni pot să fie, cum or fi părinții, frații, femeile lor? Ce-or fi făcând în
clipa când scriu aceste rânduri?
Ce ne putem aștepta de la noi înșine când îi știm că există,
că vor exista printre noi? Vom avea tăria să-i iertăm, puterea de a nu-i disprețui
și urî, răbdarea de a-i aștepta și ajuta să evolueze de la animalitate la
umanitate?
Cum voi da ochii cu tine?
În rarele prilejuri când ne-am întâlnit, un fel de sfială mă
făcea să mă apropii și aceeași sfială, ca de îndrăgostit, mă îndepărta… Un farmec
spiritual, o vrajă inefabilă mă urmărea apoi, zile întregi.
Și iată acum o aură nouă ți s-a adăugat la vechiul har, aura
victimizării, care în cazul tău devine aceea de martiriu. Nu se va despărți
niciodată de tine: vom ști mereu că ai fost călcat în picioare de unii dintre
cei pentru care ai fost și ești încă gata, sunt sigur, să-ți dai viața.
Sfiala mea e și mai mare acum, dar infinit mai grea
dragostea. Și încredințarea că ai, că avem dreptate. Că într-o zi, poate chiar
mâine, cei care te-au lovit se vor ruga pentru iertare și vor dobândi-o,
redevenind oameni.
Mihai Ursachi, Iași"
