Radu ILIESCU: "Avem nevoie de repere, dar noi ne înconjurăm de bariere şi ziduri şi ne simţim bine în confuzia asta:

Citit, Radu Iliescu pare un explorator pe nesfârșite ape. Fie că ne arată cărți și autori pe care a doua zi te trezești că îi cauți prin librării sau pe site-urile de pe net, fie că frământă în cuvinte teme de toți cunoscute, dar ale căror perspective uimesc prin neașteptate rotunjimi, la care nu te-ai fi gândit niciodată până atunci, Radu Iliescu este un om care își asumă trăirea și se bucură de viața fiecărei clipe (în)cuvântate.
Când îl iei la întrebări, însă, adică la interviu, domnul Iliescu este un râu, cu toate ale sale. Limpede și liniștit, pentru ca apoi să lovească brusc în stânca muntelui, hotărât să nu ocolească nicio piatră ce-i iese în cale. Chiar dacă se face mai mare și mai puternic pe zi ce trece, va duce după sine dorul de izvorul care l-a trimis în lume. Pentru că de acolo se adapă și el, cu energia acelor locuri străbate și fânețele, dar și pustiurile aride.
I-am propus profesorului Radu Iliescu trei teme: Botoșani, Carte și Educație (de fapt, reforma în învățământ). A interveni în vreun fel în discursul dumnealui este ca și cum am încerca să construim punți și poduri acolo unde râul vă îmbie, simplu, să vă răcoriți talpa. Trebuie doar să îndrăzniți să faceți împreună călătoria!


B O T O Ș A N I

Botoșaniul lui Radu Iliescu emoționează. Pentru că este în-dor-urat și atât de frumos în amintirile copilăriei, dar atât de trist în privirea omului care lasă în urmă casă și copac, oameni și morminte.


 "Am părăsit Botoşaniul în 2000 împotriva voinţei mele..."

- Întotdeauna m-am gândit la mine ca la un om fără nostalgii şi doruri. Poate şi pentru că, exceptând unele episoade în care viaţa s-a străduit să-mi amintească de puterea ei, am citit mai mult decât am trăit. Am oroare până la blocaj de efuziunile sentimentale în public şi de discursurile festiviste, găsindu-le în egală măsură ridicole, fără să le acord nici măcar scuza sincerităţii. Dar chiar şi în forul intim, nostalgia este un ingredient care poate tulbura pe termen lung liniştea sufletului şi, la rigoare, claritatea minţii.
Am părăsit Botoşaniul în 2000 împotriva voinţei mele, dar gândindu-mă că Ardealul este tot pământul lui Dumnezeu. Aveam să experimentez pentru multă vreme statutul imigrantului în propria ţară, lucru pe care Făt-Frumos trebuie să-l fi ştiut odinioară, pentru că în vechime ţara era bucăţica de pământ pe care o cuprindeai cu privirea, şi nu o entitate abstractă însufleţită de un duh naţionalist. Iar limba română din nordul Moldovei încă mai păstrează inflexiunea asta în construcţia "la ţară", care vizează vatra unui sat, 1000-2000 de hectare cu casele îngrămădite la mijloc. Pentru mine ţara a fost Botoşaniul, cu parcurile, biblioteca şi bisericile lui, de unde am plecat cu cei mai mulţi din generaţia mea, care în Canada, care în State, care în Bucureşti. Eu am imigrat la Cluj.

"Lăsasem în urmă oraşul cel mai împădurit din România"

- În două rânduri dorul a răbufnit în sufletul meu şi mi-a luat vreme să-l pricep. Prima dată foarte repede, sub forma răului de pietre. Unii au rău de mare, alţii au rău de înălţime, eu am avut de la centrul Clujului rău de pietre. Lăsasem în urmă oraşul cel mai împădurit din România, cu copaci seculari, încă mai erau în picioare plopii din Grădina Publică de acasă, şi începusem să descopăr un spaţiu în care predomina mineralul. Imaginea catedralelor clujene care n-au pic de vegetaţie în jur îmi dădea ameţeli fizice, pentru că Vovidenia, Trei Ierarhii şi Sfântul Gheorghe de acasă sunt înconjurate de grădini tainice. Cârciumile în spaţii închise sau după ziduri cu porţi înalte contrastau cu boiereştile terase de lângă Liceul Ştefan Luchian. Strada Horea a fost probabil cea mai neprietenoasă întâlnire, cu excepţia cedrilor din curtea Facultăţii de Litere, şi a grădinii interioare pe care am descoperit-o mai târziu, în timpul unei reluări de studii. Există în Moldova o generozitate a spaţiilor pe care n-o întâlneşti în Ardeal, unde totul te întâmpină cu spatele, punându-te să-ţi cultivi ardeleneşte răbdarea.

Vreo zece ani mai târziu, am pecetluit viaţa mea în Ardeal cumpărând câteva hectare de pământ pe care am început să plantez pomi fructiferi şi arbori de pădure, iar undeva la vreo 70 de metri de drum am construit, ajutat de prieteni, o casă din pământ ca în urmă cu o sută de ani. Am umblat vreo un an şi jumătate sat cu sat în jurul Turzii, am făcut cu piciorul sute de kilometri mângâind cu privirea piatră cu piatră, om cu om, am respirat aerul fiecărui loc, până am zis: aici este. N-am ştiut de ce până când o prietenă  mi-a deschis ochii: "Ai căutat şi-ai găsit un colţişor al cărui relief seamănă cu dealurile Moldovei". Dorul, dorul la care nu mă gândesc pentru a nu fi surprins în delict de autotrandreţe, dorul de ţară m-a purtat acolo unde vrea el, făcându-mă să-i confund chemarea cu o căutare. Într-un anume sens, un sat depopulat din Ardeal a zâmbit minţii mele iar muta mea nostalgie i-a spus: "Acasă". În pământul acela am prins eu rădăcini, şi-n vorba fetiţei mele care mi-a zis într-o după-amiază de vară: "Aşa suntem noi, ardeleni...", nu contează cum anume, ci revelaţia faptului că pentru ea şi fraţii ei vatra nu-s Ipoteştii, nici Mitocul de unde se vede Basarabia cu ochii, nici Uspenia în care am fost botezat, ci lumea în care trăiesc acum.

"Tata s-a-ngropat în copilăria mea"

- Vin în Botoşani măcar de două ori pe an, de Paşte şi de Crăciun. N-am petrecut decât de vreo trei ori Paştele în Ardeal, dar niciodată Naşterea Domnului. O familie formidabilă, foarte numeroasă şi cu disponibilităţi fantastice, familia soţiei, de care copiii sunt foarte legaţi. Fratele meu şi ai lui, îmboierit cuviincios în Iaşi, prin Agronomie. Morţii, toţi, de la Pacea şi de la Eternitatea. A treia oară când voi prinde rădăcini în Ardeal va fi atunci când am să îngrop un neam, până atunci sunt condamnat să alunec superficial pe acolo. Tata e îngropat în Botoşani, într-un loc unde, pe vremea când cimitirul nu dădea ca azi, pe dinafară, m-am jucat cu un câine lup, am fumat prima ţigară şi-am sărutat o fată. Tata s-a-ngropat în copilăria mea, lăsându-mă să-mi amintesc de el în fiecare zi a vieţii mele care mi-a rămas.

Poate cel mai rău lucru care s-a întâmplat cu Botoşaniul meu este faptul că prin 2000 am plecat o grămadă de prieteni şi ne-am risipit în lume. E rău când te "vezi" cu lumea pe facebook. Neamurile mele botoşănene s-au dus şi ele în mare parte în străinătate, n-ai cui să faci vizite. Dacă n-ar fi soţia, să mă ancoreze de pământ şi de oameni în carne şi oase, probabil că aş pluti printr-un oraş spectral, în care mi-e cu neputinţă să mai recunosc chipuri şi râsete de oameni. Toate astea au făcut ca pentru mine Botoşaniul să fie mai ales un loc al copacilor, ştiu foarte multă vegetaţie de acolo. Părculeţul de lângă Şcoala 13 mi-l amintesc încă din perioada în care cei mai înalţi pini nu treceau de 3-4 metri. Rândul de chiparoşi din faţa Liceului Eminescu dăinuie în mintea mea ca o barieră vegetală care ascundea pudic arhitectura comunistă deloc inspirată. Brazii argintii din faţa Casei Sindicatelor şi spaţiul verde din faţa Casei Tineretului – încă mai văd colţurile acelea pline de soare. Undeva pe strada Luna este un teişor pe care l-am plantat când aveam 9 ani. Acum e respectabil, o plăcere să-l văd de fiecare dată când trec prin preajma primei locuinţe a părinţilor mei de la care am amintiri.

Astăzi văd oraşul natal şi din perpectiva ardeleanului din Turda. Micul burg ardelean unde nu se întâmplă nimic (presa locală are mai multe ştiri despre sport decât orice altceva) e unul din locurile pe care lunga noastră tranziţie spre nimic l-a epuizat: aproape jumătate din populaţie a fost pierdută, cinematograful stă să se năruie, casa de cultură începută în perioada comunistă, aflată la douăzeci de metri de primărie, e în continuare la roşu. Dacă ar fi să aleg, oportunităţile sau oamenii, aş spune de departe că plecarea oamenilor este cea mai mare tragedie la care asist în fiecare zi. Prin comparaţie, Botoşaniul mi s-a părut agitat, sufocat, nervos, grăbit, apoplectic, hipersensibil. Aproape că m-ar încărca cu încredere optimistă în capitalismul glorios, dacă n-aş vedea la fiecare cincizeci de metri câte o casă de amanet plină de obiecte (mai ales bijuterii) de vânzare, şi o mulţime de birouri de traduceri. Comunismul nu s-a putut instaura fără victime, se pare că nici capitalismul nu poate funcţiona fără să zdrobească familii şi oameni. Casele de amanet trăiesc de pe urma celor care se despart de lucruri dragi ca să mai poată supravieţui o vreme. Birourile de traduceri trăiesc de pe urma actelor trimise de românii din străinătate. Ar trebui să adăugăm noi sensuri în dicţionar cuvântului "cioclu", după vremurile noi.



C A R T E A

Mai presus de orice altceva, profesorul Radu Iliescu este un consecvent și - aș spune - pretențios consumator de carte, în sensul înalt al cuvântului. Aș adăuga și generozitatea cu care împărtășește această aventură. Pentru că suntem în preajma Zilei Naționale a Culturii, l-am invitat la o discuție pe marginea cărții. Mai avem cărțile publicate înainte de 1989 în România și care rezistă astăzi în bibliotecile noastre? Există criterii după care își alege cărțile din noianul de apariții și multitudinea de oferte ale editurilor în ultimele două decenii, de exemplu?


- Îmi aleg cărţile în funcţie de modul în care vizionez filmele: în funcţie de recomandări. De fapt, asta cred că a funcţionat cândva, astăzi sunt îngropat în bibliografii pe care nu le voi termina niciodată. Prin facultate, un coleg mi-a transmis un principiu de lectură pe care am început să-l pun în practică încă de atunci: nu sunt prea mulţi autori care să merite efortul de aceea, dacă dai de vreunul, citeşte tot. Atunci i-am vânat pe Boris Vian, Mario Vargas Llosa, Georges Bernanos, Jerome K. Jerome...  Uneori recomandările se ţes una de la alta. Un lector universitar cu care mă întâlneam prin studenţie mi-a spus că văd în basme ceea ce vedea Vasile Lovinescu. L-am luat şi l-am citit aproape tot. De la el am aflat despre René Guénon. Domnia cantităţii... a fost pentru mine o imensă întâlnire, am citit-o şi am avut senzaţia că încep în sfârşit să văd. Am recitit-o de atunci de două ori şi am regăsit acelaşi text dens şi coerent. De la el am continuat cu Julius Evola şi cu Frithjof Schuon, cu Titus Burckhart şi cu Leo Schaya. Uneori citesc din curiozitate, mai ales autorii care adună antipatii, cum ar fi Lucian Boia. Cunoscând lumea în care trăim, antipatia este cel mai adesea semn bun.

Am pretenţia că nu e nevoie de mai mult de câteva pagini ca să mă lămuresc dacă un om merită citit sau nu. Faima în sine nu înseamnă mare lucru, adesea nu reprezintă decât gradul de conformism al unui autor la aerul timpului: un André Gide eşafodează o operă pur luciferică, ilustrare a unor sfidări metafizice care trec insesizabile pentru cititorul nededat acestor subtilităţi, în vreme ce inovatorul Luis-Ferdinand Céline, cu o stilistică neaşteptată, un torturat psihologic prin care trece toată durerea veacului, este trecut sub tăcere din cauza adeziunii pentru nazism. Lev Nicolaevici Tolstoi şi Feodor Mihailovici Dostoievski se bucură de o egală preţuire, dar totuşi ce imensă diferenţă între primul, superficial, sesizând cu sensibilitate doar etica, şi cel de-al doilea, profund, mistic. Literatura lăsată de capul ei nu poate face diferenţa între un creştinism electiv (hairesis) şi un creştinism care îmbrățişează totul, şi cele grele, şi cele uşoare, şi cele înţelese, şi cele neînţelese. Dacă este să ne mărginim la literatură, ne trezim într-o pădure fără lumină, pentru că imperativul noului cu orice preţ şi stilistica sunt tautologice, incapabile să ne lămurească.

"Se simte o epuizare a tuturor filoanelor autenticului"

- Refuz să citesc cărţi despre cărţi despre cărţi. Suferim de o asemenea încărcătură livrescă, în termeni de civilizaţie, încât nu mai ajungem la textele prime, şi asta e nepractic şi la rigoare idiot. Ştim o mulţime de lucruri despre Platon fără să-l fi citit fie şi într-o traducere. Serios acum, câţi oameni care l-au citit pe Jean-Jacques Rousseau cunoaşteţi? Avem, în schimb, o mulţime de cititori ai comentariilor despre. Cei mai mulţi dintre intelectualii noştri sunt hrăniţi cu piure de bănănică cu lăptic, dar ne vorbesc doct despre miel haiducesc şi mistreţ la proţap. Convenabili, ditirambici, encomiastici, aplaudă pavlovian şi trec sub tăcere ipocrit, după cum le dictează epoca. Cea mai mare năpastă pentru o cultură sunt cursurile universitare, colecţii comode de banalităti pentru necititorii de mâine.

Încerc să-mi disciplinez lecturile în egală măsură în care mă străduiesc să-mi strunesc viaţa, conştient fiind că sunt un risipitor şi-un încremenit în proiect. Refuz mondenităţile, oricât de generoase şi de nobile s-ar prezenta, la fel cum evit coteriile literare şi ultimele apariţii. De altfel, sunt conştient că literatura sfârşitului de secol XX s-a refugiat într-o indefinită trecere în revistă a psihologismelor egoului de buzunar, un soi de idolatrizare a proteicului care a îndepărtat-o de esenţe. Se simte o epuizare a tuturor filoanelor autenticului, puţinele baloane de oxigen pe care le-am avut la dispoziţie ca civilizaţie s-au fâsâit şi acum suntem în plină apnee albastră. Spun asta cu tristeţe şi seriozitate, concepând interesul pentru literatură ca parte din demersul pentru cunoaşterea holistică a vieţii. Nu cred în artă pentru artă cum nu cred în neutralitate, în inteligenţa celor care-şi proiectează activitatea artistică într-o fâşie confortabilă din care Fiinţa ar fi izgonită, în care conexiunea dintre cauză şi efect ar fi suspendată iar nevinovăţia paradisiacă a celor "aleşi" ar fi implicită şi eternă. E o nebunie cu ştaif pe care o poartă pe umeri arta modernă, iar genul acesta de literatură îmi repugnă atât ca prostie apăsată cât şi pentru timpul pe care pretinde să-l vampirizeze.

"Nu avem voie cu niciun chip să ne abandonăm clasicii!"

- Câtă literatură ar trebui să cunoască un om pentru a accede la ceea ce e mai sus decât literatura? Nu fac niciun secret din faptul că văd în textul literar doar o pregătire pentru textul sacru şi exegeza acestuia, în aceeaşi măsură cu geometria, gramatica şi retorica, cititorul care rămâne la literatură fie nu poate mai mult, fie trişează complăcându-se în facil. Aleister Crowley, întrebat care sunt textele care ar trebui să jaloneze pregătirea unui tânăr, a afirmat că Shakespeare şi Biblia conţin absolut toată antropologia de care un om are nevoie în lume. Crowley a evocat aici textul sacru doar ca text literar, frescă a suflării umane în istorie şi înainte de ea. Trebuie să fii critic literar ca să desparţi literatura de lume, să te pierzi în procedee stilistice uitând că citim, dintotdeauna, pentru a zări în text lucirea adevărului. Textele vechi ale omenirii sunt atât de lămuritoare încât ar trebui să le citim în genunchi, Epopeea lui Ghilgameş este dovada recitabilă a faptului că sufletul omenesc este profund acelaşi, ros de ignoranţa şi tehnologia epocii, dar neschimbat. Prin şcoală un profesor mi-a spus că de la Biblie încoace n-a mai apărut niciun sentiment nou. Ce poate fi mai grăitor decât asta? Pentru mine e dovada vie că nu avem voie cu niciun chip să ne abandonăm clasicii.

Şi nu mă refer doar la cultura naţională. Fără să repet reproşurile lui Cioran izvorâte din complexele unei culturi minore, nu cred în cultura naţională pentru că nu cred în naţionalism. Românii fac parte din aria culturală euro-americană în mod firesc, iar în cadrul acesteia împart coloratura balcanică şi cu sârbii, şi cu grecii, şi cu bulgarii şi cu ţiganii. Singura scuză pe care o găsesc naţionalismului este aceea de mândrie a bunului gospodar în ograda proprie, dar noi nici pretenţia asta nu mai are sens să ne-o asumăm după jaful şi distrugerea din ţara noastră. În rest, naţionalismul cu orice preţ în cultură este o închidere păguboasă şi o scuză ieftină ca să evităm învăţarea limbilor străine. E musai să-ţi pricepi poporul, şi asta în cazul nostru nu se poate fără Eminescu, Noica şi Brâncuşi, dar trebuie să completezi cu resursele universalităţii, altfel nu mai eşti om, eşti doar român, şi-un român care nu are acces la umanitate e o dihanie spectrală, o himeră.

Ce ne-am face fără Gustave Flaubert? E profetic de la un capăt la altul al operei, la el şi numerotarea paginii este profetică. Prin anii ’60 recruţii din armata română, majoritar din mediul rural, aveau probleme serioase să asimileze la 18 ani convenţiile "dreapta" şi "stânga". Se poate face armata şi fără asta, dar dacă eşti cap de coloană e dramatic să nu poţi acţiona cu viteza unui robot la comandă. După cum se ştie, bătaia nu e drumul cel mai eficace spre abstract, plus că orice căprar mai şi oboseşte. Într-o zi, un isteţ căruia istoria i-a trecut numele cu vederea a avut ideea de a lega de piciorul soldăţesc stâng un şomoiog de paie, iar de piciorul soldăţesc drept un şomoiog cu fân. Lucrurile s-au simplificat, căprarul striga "ăl cu paie" şi plutonul tropăia mecanic la stânga, "ăl cu fân" şi era dreapta. Au trecut două generaţii de atunci şi progresul ne-a adus unde suntem azi: toată lumea ştie care e stânga şi care e dreapta. În schimb, cu excepţia copiilor binecuvântaţi care-şi mai petrec vacanţele la bunici, nimeni nu mai e capabil să facă deosebirea între paie şi fân, nu mai spun de paiele hrănitoare şi cele care-s bune doar de aşternut. Romanul flaubertian Bouvard et Pécuchet este despre traseul oamenilor de la concrept spre abstract şi despre imposibilitatea regăsirii concretului atunci când abstractul te-a cuprins în ghiarele lui. Avem aşa ceva în literatura română? Postfactum, probabil că da. Dar nicio anticipare.

"Nici capitalismul, nici dictatura, nici democraţia nu decid în privinţa talentului şi a caracterului"

- Nu cred într-o literatură naţională pentru că asta ar însemna să punem graniţe culturii. Nu cred într-o literatură care suferă în comunism pentru că sunt prea convins că trăim într-o vale a plângerii ca să-mi concentrez atenţia pe un aspect şi să le neglijez pe toate celelalte. Literatura lumii noastre este implicit una a suferinţei. 1989 a fost anul schimbării, dar nu al unei eliberări: am schimbat dictatura aspră a comunismului pe o dictatură moale dar mai toxică, cea a consumismului. Cred că de prea multe sute de ani literatura se naşte şi trăieşte în această vale a plângerii ca să mai fie serioasă îngrijorarea noastră pentru soarta ei într-o perioadă anume. Mihail Bulgakov, Ilf şi Petrov ne-au lăsat opere magnifice scrise în plin stalinism. La noi, Cronica de familie a lui Petru Dumitriu este o nepermis de lungă infecţie. E vina comunismului? Mă îndoiesc. Nici capitalismul, nici dictatura, nici democraţia nu decid în privinţa talentului şi a caracterului. Nu cred că vreo piesă de teatru bună sau proastă se justifică în vreun fel sau altul pornind de la decor. Comunismul şi românismul sunt decoruri. Nu zic că nu trebuie ţinut cont de ele, dar din perspectiva amplă, singura corectă, sunt mărunţişuri.

Nu sunt, fireşte, nici avocatul unei dizolvări culturale în irelevant. Cred cu tărie în universalii, în ideile perene, în autenticul pe care ni-l poate garanta doar spiritualitatea revelată. Cred că putem fi noi înşine fără să uităm să cultivăm virtutea, deci fără să ne considerăm nişte ultimatumuri antropologice imposibil de depăşit. Cred că putem fi români fără crispare, eleganţi cu desăvârşire, deasupra oricăror tentaţii ideologice ieftine. Cred că putem fi ortodocşi fără să ne drapăm în hainele grele ale adevărului absolut, şi n-aş vrea să se interpreteze că neg cumva existenţa adevărului absolut. O ortodoxie lipsită de generozitate e doar un club anost şi fără relevanţă. În mod cert, avem nevoie de repere, dar noi ne înconjurăm de bariere şi ziduri şi ne simţim bine în confuzia asta.




R E F O R M A în învățământ

Radu Iliescu este profesor de franceză la un liceu din Ardeal. Cunoaște bine sistemul de învățământ și așa-zisele reforme din ultimele două decenii. Dacă ar fi solicitat să se implice într-o adevărată reformă (deși cuvântul și-a pierdut, bietul, forța de altădată), care ar fi liniile urgente pe care le-ar trasa?


"Caracterul, cultura, echilibrul şi fericirea copilului nu ne privesc"

- Din punctul meu de vedere, reforma învăţământului a avut loc o singură dată, s-a încheiat demult şi a fost un adevărat succes. Am în vedere renunţarea la trivium şi quadrivium care s-a făcut atunci când birocraţia statului şi maşinile industrializării au dat comandă să se producă buni hârţogari şi buni muncitori la banda de montaj. Din curriculum de altădată, retorica nu se mai studiază decât în umbra textului literar, ceea ce e o limitare, gramatica se face pe fugă, iar logica este probabil cea mai detestată disciplină din liceu. Muzica, aritmetica şi geometria sunt rupte de sacru, iar astronomia medievală, mai bine n-am vorbi despre ea, pentru că era o paradigmă complexă la care participau şi antropologia, şi o ignorată astăzi ştiinţă a simbolurilor, şi teologia înaltă, şi metafizica, încât singurul lucru pe care îl are în comun cu astronomia de astăzi este probabil numele. Desigur, noi ne-am pierdut entuziasmul şi credinţa că am putea forma, în şcoală, oameni capabili să caute, să recunoască şi să formuleze adevărul, cu tot ce implică asta la nivel de intelect şi caracter.

Noi nu mai pregătim oameni cu discernământ şi repere intelectuale indiscutabile. De fapt, în circumstanţele noului analfabetism sub presiunea tehnologiilor de ultimă generaţie, şcoala este mai mult un loc în care sunt închişi tinerii pentru a-i feri de delincvenţa juvenilă (nu întotdeauna) decât un spaţiu al formării lor. Nici măcar nu are rost să regretăm cele şapte arte medievale, orice moment anterior din istoria învăţământului ne poate şi trebuie să ne umple de nostalgie. Nici nu are rost să ne îndreptăm privirea spre învăţământul interbelic, pentru noi şi seriozitatea şcolii comuniste e un obiect al admiraţiei. Tot ce putem să ne propunem este să nu ne mai ascundem după degete, şcoala publică este o anexă a capitalului care pregăteşte, pe banii publici, marfa numită resursă umană. Nici pedagogii, nici economiştii nu vor să vorbească despre asta, dintr-o pudoare de amantă ieftină. Primii se complac în pseudo-dileme educaţionale, a doua categorie crede cu tărie că pe muncitori i-a adus barza.

E timpul să ne asumăm cinismul igienic al prostituatei de pe centură: şcoala produce materia primă pe care o consumă economia în procesul de producere a plusvalorii care va intra în buzunarul capitalistului. Caracterul, cultura, echilibrul şi fericirea copilului nu ne privesc. Ar putea fi chiar surse neaşteptate de indisciplină. Tot ceea ce capitalul aşteaptă de la noi este să producem piese de schimb înlocuibile pe banii comunităţii. Roboţii sunt spectaculoşi dar foarte scumpi, pentru că uzina trebuie să şi-i producă ea însăşi. Câtă vreme costurile ei sunt externalizate, forţa de muncă rămâne ieftină şi uşor de înlocuit. Şi noi chiar asta facem, iar cea mai bună carte de vizită a învăţământului românesc este exportul de forţă de muncă din toată gama de calificare. Avem şi căpşunari, avem şi instalatori, şi zidari, şi medici, în funcţie de cerinţele temporare ale maşinii de tocat oameni. Nici nu ştiu de ce mai vorbim despre reforma învăţământului, suntem perfecţi.

"Ducem o lipsă acută de tabere de dezintoxicare digitală!"

- Cam aşa stau lucrurile în ansamblu, iar în ansamblu aşa vor continua să fie, pentru că elefanţii din minister, hipopotamii din inspectorate şi rinocerii din sălile profesorale nu vor decât să se adapteze, ceea ce le-a reuşit de minune până acum. Miniştrii noştri sunt ca nişte ţărani care nu înţeleg că viteza căruţei este proporţională cu gradul de îngrijire al cailor, nu cu culoarea biciului. Nu poţi obţine lapte de la nişte vaci famelice, dar facem învăţământ cu nişte oameni care nu-şi pot acoperi din salariu costul vieţii. Dacă i-am pune să organizeze o gospodărie ţărănească, miniştrii învăţământului ar fi recunoscuţi  fără excepţie ca proştii satului. Cât priveşte profesorimea, e formată în principal din tonomate care-şi spun lecţia şi atât. Nu au curiozităţi intelectuale, flacăra lor s-a stins, a rămas numai cenuşa. Dacă-i scoţi din materia lor devin brusc inadecvaţi şi ridicoli. Mă gândesc cu groază că peste un an una dintre colegele mele, profesoară de matematică, va ieşi la pensie. Este pasionată de literatură, religie, psihologie, este unul din ultimii mohicani care mai crede că învăţământul trebuie să facă şi educaţie, nu doar să şcolarizeze. Cei ca ea au plecat demult, e rândul ei să intre în legendă. În rest, un bun prieten inspector mi-a spus într-o zi: "Am izbutit să învăţ destul de mulţi copii destul de multe lucruri, am putut să-i învăţ pe unii adulţi câte ceva, dar niciodată n-am reuşit să învăţ un profesor nimic". Această butadă nu este o vorbă de duh, este un epitaf.

O să-mi spuneţi că visez la minunăţii medievale, că sunt un paseist, că mă ţin de păşunisme. Eu văd cum se pierd vocaţiile într-o şcoală de tip abataj, în care elevii vin masificaţi gata de spectacol şi tehnologie, pasivi şi dezinteresaţi, sceptici şi lipsiţi de voinţă. Au deja toate defectele adulţilor: absenţa de proiecte pe termen lung, cultul banilor (pe care tot noi îl insuflăm atunci când condiţionăm reforma de un anume procent din PIB), credinţa că scopul scuză mijloacele şi că în numele eficienţei totul este permis, parte de acasă, parte lucrate aici, la şcoală. Putem face exerciţii de reformă la nesfârşit, într-o societate bolnavă nu poţi avea o şcoală sănătoasă decât prin memorii şi cărţi de istorie. Suntem chiar condamnaţi să reformăm ad nauseam, de aici un pic, acolo mai mult, vom face reformă de dragul reformei după modelul cercetării de dragul cercetării, fără ţintă, doar agitaţie sterilă. Undeva, prin creierul nostru reptilian e pitită certitudinea că ne jucăm de-a ceva ce nu ştim dar ne prefacem docţi că stăpânim situaţia, manierismul nu este doar în pictură, maimuţăreala priceperii a invadat toată lumea, cum ar fi putut tocmai şcoala să se sustragă? Eternizarea reformei este modul profesorilor de a continua să trăiască în absenţa unei soluţii.

Soluții?

- Trebuie schimbate complet datele problemei pentru a obţine altceva. Şcoli private, scoase de sub “controlul” structurilor publice, controlate de comunităţi vii, deci de religie, pentru că singurul lucru care poate lega (religare) oamenii este credinţa, nu interesele trecătoare sau conjunctura de moment. O grădină de legume sau un instrument muzical sunt mai educative decât orice lecţie de dirigenţie, oricât de reuşită. Învăţarea unei limbi străine solicită mai mult caracterul decât inteligenţa, suntem cu toţii capabili să învăţăm trei-patru limbi diferite de cea maternă. O oră de sport intens zilnic sau două ore ceva mai relaxate s-ar putea să facă diferenţa între o bătrâneţe lucidă şi utilă sau starea de epavă după trei-patru decenii de viaţă. Un copil închis într-o bibliotecă în care nu există computer sau televizor sfârşeşte prin a descoperi plăcerea lecturii. Realitatea e că ducem o lipsă acută de tabere de dezintoxicare digitală. Lucrurile acestea pot fi făcute, şi chiar se fac în şcoli româneşti aflate de facto în afara sistemului, fără nesfârşite discuţii despre reformă care constituie ocupaţia predilectă a specialiştilor în nimic, de care sunt pline "structurile". Soluţii locale, chiar parohiale, oricum soluţiile globale n-au fost niciodată decât prilejuri de a cheltui sume impresionante fără rost.


Finalul călătoriei. Râul nu mai este râu, apele s-au revărsat unele în altele. Ești în larg și explorezi viața mai departe. Doar cu ceva perspective în plus, la care acum o oră poate nu te-ai fi gândit. Mulțumim, domnule Profesor!


(ianuarie 2017)

Oriunde ai întoarce pagina, Mihaela NISTORICĂ începe o poveste...

...despre teatru și copilării, despre cutii mari și mici în care a depozitat ani de viață, despre oameni și iubiri. Chiar dacă nu mai locuiește în Botoșani, păstrează și poartă prin lume poveștile-tezaur. Între veniri și plecări pe drumul Botoșani-Brașov, am oprit-o într-o zi și am provocat-o la un taifas de primăvară târzie. 
A copilărit în cartierele târgului și, dacă o întrebi astăzi despre Botoșanii anilor 70-80, înșiră fără să respire toate jocurile care ocupau, în vremea comunismului, fiecare alee, stradă, ascunziș. Se dărâmau case și în locul lor râdeau în soare macarale, se construiau blocuri noi, muncitorești. Pe Unirii se ridica Cinematograful. Peste drum, casa preotului se clătina de isprăvile copiilor din cartier. Noaptea, părinții pândeau cozile pentru lapte, carne, unt. Purtau după ei taburetele mai ceva ca buletinul! Ziua se mutau, cu tot cu taburete, la soare. În curtea lui Moșu’.
"La casa lui Moșu’, din fața Cinematografului Unirii, făceam cu copiii spectacole de teatru. Invitam vecinii de la blocuri, veneau cu taburetul. Erau învățați, pentru că pe aceleași taburete stăteau la rând la lapte, tot pe Unirii. Veneau vecinii să vadă spectacolul organizat de toți copiii din cartier. Făceam spectacole și cu păpuși, și fără păpuși. Apoi, când se construia Cinematograful Unirii… Era șantier, iar noi eram căutătorii de obiecte vechi. Voiam să facem un muzeu, căutam monede, cioburi de la cine știe ce ulcică, ne imaginam tot felul de aventuri ale istoriei. Plănuiam să le expunem pe catifea roșie,  ca la muzeu. Bine, mai furam și din tuburile de plastic de pe șantier și jucam hoții și vardiștii...", povestește Mihaela Nistorică și mai că te aștepți să sară din fotoliu și să pornească într-o nouă aventură a jocului de demult.
Din copilăria în anii comunismului rămân și memorabilele defilări de la 23 august. Da, a bătut străzile cu steagul în mână. A salutat tribuna oficială și a învățat despre stema țării, cu grânele bogate și steaua roșie strălucitoare. Și cine ar putea uita, de pildă, țiganii care vindeau semințe cu cănițele acelea foarte, foarte mici?  "Să nu uităm nici Cântarea României! Eu eram copil, mama era profesoară la Școala Populară de Artă și avea clasă de teatru, de actorie. Erau oameni în toată firea - și azi mă întâlnesc cu ei  -care aveau serviciu, dar veneau și la Școala Populară să facă teatru. Se monta câte un spectacol. Jucam și eu, mergeam și la festivaluri, la Piatra Neamț, București. Nu exista aspectul de competiție la sânge, toată lumea cânta România…" (râde).

Primul rol pe scena mare: Băiețelul Bob!

Avea 7 ani când a urcat pe scena profesionistă a Teatrului de păpuși "Vasilache". În 1975. Primul rol a fost un băiețel, Bob, în "Aventurile unei vrăjitoare", regia lui Petru Valter, de la Bacău. "Un spectacol foarte interesant. Noi azi vedem peste tot mascote, capete mari, supradimensionate. În 75 era greu de văzut așa ceva. Eu eram băiețel, dar nu jucam cu fața mea, aveam pe cap un bostan din burete, cu ochi, gură… Păpușile celelalte, Vrăjitoarea și Vulpea, toate erau cu capetele foarte mari, din burete. Bostanul meu avea o băscuță de pionier. Și tot reparau la băscuță, dar au uitat că eu sunt sub mască și au început să bată cuie la băscuță".
Se repeta mereu, dimineață, după-amiază. Noaptea se făceau înregistrări, pentru că era liniște și nu erau studiouri de înregistrări antifonice, ca astăzi. Dar oamenii erau creativi, inteligenți, găseau soluții pentru orice. "Îmi aduc aminte de un spectacol realizat de Dan Frăticiu, de la Sibiu, Luceafărul. Luminile spectacolului le-a făcut din beculețe mici de frigider băgate în cutii de tablă de la conserve sau de ness. Și pe vremea aceea era foarte greu să găsești ness. A făcut luminile într-un mod inedit".
Revenirea pe scenă!
Cu Bob a fost la Sinaia, la un festival, unde a luat premiu cu spectacolul. Nu prea știa pe atunci ce înseamnă un premiu, dar a păstrat mulți ani în suflet acele clipe. "Apoi am mers la școală și nu mai puteam lipsi, deci nu am mai jucat. Dar la școală am jucat  în toate trupele. Mai ales la brigadă eram cea mai bună, pentru că aveam vocea cea mai puternică. "Tare, Nistorică, tare! Replica asta i-o dăm lui Nistorică!", auzeam mereu Într-o brigadă aveam despre fratele meu o strofă: Gușu și cu Nistorică/ Dau cu gura fără frică".
A revenit în teatru când a terminat liceul, dar nu din pricină că ar fi avut timp liber, ci pentru că atunci a fost chemată din nou. "M-am gândit mult la acel moment al revenirii mele la teatru. Dar nimic nu e întâmplător. Era un spectacol montat de Liviu Steiciuc, de la Brașov. O colegă de la Teatrul Vasilache, Mihaela Ștempel, plecase cu fetița la un tratament. Rămăseseră fără un actor. I-au spus mamei să mă cheme repede, să se poată scoate premiera. Am intrat ușor în rol, tocmai pentru că jucasem până atunci în trupele școlare. Am jucat în acel spectacol, Păcălici și Tândăleț. Era 1987, iar rolul meu era de șoricel și alte mici personaje".
Din 1987 a rămas în teatru până în 2011, cu o perioadă care include și activitate de manager. "Cât am fost director adjunct am fost și pe scenă. Intram în spectacole, mergeam la repetiții. Apoi, când ieșeam din scenă mergeam la semnat hârtii".
Ani de scenă, roluri, oameni, întâmplări. Ce ar alege din poveștile trecutului? "Îmi place mult Motanul încălțat, ca rol, în regia Gabrielei Nistorică. Era un spectacol de marionete, cu fire, o montare prețioasă, complicată, chinuitoare chiar. Marioneta e foarte complexă îm mișcări. Dacă și regizorul cere foarte mult, ești solicitat, dar ești și creativ și automat îți pui toți neuronii la încercare. La marionetă e important locul unde pui firul,  ca să îți dea mișcarea. Dacă tu, ca actor, nu știi să pui firul, unde pui ața ca să ridici genunchiul, sau să ridici piciorul la spate... Asta îți cerea ore întregi, după repetiții, ca să găsești locul potrivit. Noi marionete am învățat să construim de la celebra Dorina Tănăsescu, de la București, care a făcut stagiu de pregătire cu noi, la Botoșani".
Cum era Gabriela Nistorică, mama, ca regizor? "Foarte dură și foarte greu de suportat (râde). Cerea foarte mult, era foarte exigentă. Dar rezultatele… spectacole reușite, recunoscute. Cu Motanul încălțat am luat premiu de interpretare la Galați, și ea a luat premiu pentru regie".

"Tu, ca actor, faci parte din creația regizorului"

Un actor își slujește publicul, dar este mai întâi în slujba regizorului care are nevoie de un anume personaj, de un anume joc, de o interpretare care să se potrivească viziunii sale. Ce înseamnă asta pentru actor, cum se adaptează, cum reușește să se lase modelat de atâția și atâția vizionari-regizori?
"Fiecare spectacol montat cu un alt regizor este o lecție de dezvoltare personală, este o lecție de descoperire de sine. Pentru că regizorul este cel care îți cere să îți depășești niște limite de care tu nu ești mereu conștient că le ai. De asta vine el, regizorul. Te observă, îți vede potențialul. Fiecare regizor, cu posibilitățile lui, te scoate din tine și scoate un rol pe care tu nu credeai că ești capabil să îl faci. Desigur, tu, ca actor, studiezi conceptul, cine este personajul, ce face, cum reacționează. Tu faci într-un fel, dar regizorul vrea altfel, pentru că intervine viziunea lui. Spectacolul este viziunea lui, tu faci parte din creația regizorului. Dacă te-a distribuit înseamnă că el a văzut că tu poți face personajul așa cum așteaptă el. Lupta dintre ceea ce vrei sau vezi tu și ceea ce îți cere el. E fantastic momentul în care ieși în afară, în care reușești să faci ce îți spune, să ai încredere în regizor. Apoi spui: Eu sunt, eu am făcut așa ceva?!".
Însă compensația actorului vine din sală. Energia publicului. "La teatru eu sunt pe scenă, tu ești în sală, respirăm unul spre altul, avem contact vizual de multe ori. Se face schimbul de energie. Pe mine asta m-a fascinat. Iar pe copil nu îl păcălești, el trăiește acolo, în fața ta, cu adevărat".
Termini un spectacol, apoi o iei de la zero. Te dezvolți în viziunea altui regizor, a altui rol. "E altă experiență, da. Vine un alt regizor cu alt stil de lucru, cu alte metode. Cu alt gen de montare scenică. Unul vrea cu marionete cu fire, altul cu păpuși wayang, unul cu păpuși pe masă, altul măști. Sau pe viu. Textul pornește de la o poveste, regizorul vede apoi spectacolul, așază piesele. Oamenii înainte erau mai răbdători. Țin minte cum stăteau noaptea să facă niște lumini superbe pentru orizont… Făceau apusul, răsăritul, tunetul, fulgerul… Un orizont albastru colorat. Nu erau filtre atunci, dar oamenii inventau. Noi nu aveam tehnologia altor țări, dar făceam lucruri extraordinare".
În povestea cu teatrul de păpuși, publicul face parte din spectacol. Cu greu poți să delimitezi, să tragi o linie între scenă și sală. Publicul interacționează, are reacții rapide și spontane… Desigur, nu a fost mereu așa. "Când eram eu mică, spectacolul se juca la paravan. Acțiunea se petrecea de la paravan în sus, adică deasupra capului meu, ca actor. Păpușile își făceau mișcarea lor, se petrecea povestea. Copiii reacționau: țipau, se bucurau, se speriau, se bucurau, aplaudau, țineau cu un personaj sau cu celălalt. Dar nu puteau veni din sală, erau păpușile foarte sus. Ei nici nu își imaginau că acele păpuși sunt mânuite de cineva. Pentru mine, când eram mică și mergeam la teatru, acele păpuși erau adevărate, eu nu vedeam omul din spate. Astăzi vedeam și actorul pe scenă, cumva s-a dat jos bariera aceasta dintre public și scenă. La sfârșit, când ieșeau actorii în fața paravanului și făceau reverența la public, te uitai de unde au ieșit acești oameni și de ce au venit ei în față, că nu ne interesează prezența lor. Dar la unele spectacole ieșeau actorii cu păpușile în mână. Și atunci era interesant. Pentru că ieșeau niște oameni mari care se jucau cu niște păpuși mici. Apăreau la paravan și făceau reverența. Da, uneori se termina și magia".
Alt fapt extraordinar, la teatrul pentru copii, este că se împrospătează la 3-4 ani publicul. Copiii din 1987 erau foarte diferiți de cei din 2000, de pildă. "În anii 90 eu eram mamă, copilul meu era în sală. Eu am crescut făcând spectacole pentru copilul meu. Copiii erau mai timizi atunci. Atât aveau, teatrul de păpuși, nu prea erau desene animate – abia-abia. Nu vorbim de tablete, de spații de joacă amenajate ca acum. Dar aveau alte mijloace de creație. Ca public de teatru, erau foarte interesați, doriți, des veneau la teatru. Veneau organizat, cu școala. Dar nu prea mai veneau cu părinții. Școala și grădinița făceau toată treaba. Organizau grupurile și vreneau în timpul săptămânii. La spectacolele libere, de duminică, nu veneau". 
O altă generație: tanti Gabi, actriță, o perioadă scurtă director, Mihaela Nistorică, actriță și apoi director adjunct. Este și asta o poveste a generațiilor.
Astăzi, însă, părinții vin duminica la teatru cu copiii lor. Pentru ca acest lucru să se schimbe a fost nevoie de implicare, de proiecte anume concentrate pe aceste aspecte ale organizării. "Da, a fost proiectul meu, mi l-am dorit mult, am luptat pentru el și mă bucur că funcționează și azi. Și anume părinții și copiii să vină împreună la teatru. Să stea părintele cu copilul și să îi vadă reacțiile, dacă îi este frică, dacă se bucură. E un moment unic, se întâmplă în acum, este legătura dintre părinte și copil… Să discute, să vorbească, să schimbe păreri. Mama mea a prins generații care veneau la teatru, o vedeau pe tanti Gabi pe scenă, apoi au crescut și au venit cu copiii lor la spectacol". 
Din anii de la Teatrul Vasilache rămân amintiri frumoase, momente unice pentru orice actor. "Îmi aduc aminte cum am lucrat cu Ion Sapdaru, cu Vica Bucun, cu Ion Mânzatu, Liviu Steiciuc, Valentin Dobrescu".

Când atingi marginile cutiei...

Povestea care încheie acest drum despre teatru este o poveste despre nevoia de a depăși marginile cutiei. Despre nevoia de a sparge granițele și de a ieși din sistem. După Teatrul Vasilache a urmat un spectacol în "regie" proprie: La Nistorică.
"La Nistorică a început când am terminat ce aveam de făcut la teatru. Ajunsesem la o limită. Mi-am dat seama că acolo nu e jucăria mea, că oricât aș iubi-o și oricât mi-aș dori să fac, nu era jucăria mea. Atât este sistemul, ca orice sistem din România. Atâta este programul de lucru, atâta este salarizarea, acestea sunt atribuțiile din fișa postului. Și rezultă o cutie cu marginile ei: poți să faci doar atât. Sigur, poți să faci mai puțin, dar poți să și atingi marginile cutiei. Iar eu când am ajuns marginile cutiei, când am simțit că repet niște lucruri și mai mult nu se mai poate face, solicitam prea mult și financiar… Cauți altă cutie. Am luat cutiuța din spate de la Tratoria, două magazine, am spart peretele dintre ele, am făcut o sală cu scenă, cu scaune, și mi-am făcut scena mea. După mult timp am pus și cortină, reflectoare, am cumpărat microfoane, stație, boxe. Și am început să fac bani din talent. Nu a fost ușor. La Nistorică este o poveste care a durat șase ani".
6 ani a durat viața în cutia "La Nistorică". Pentru că a atins și marginile ei. Ce nu a mai încăput acolo? "Ceea ce fac acum, asta nu a încăput în cutia La Nistorică. Dezvoltare personală pentru copii. Asta sună poate prea mult sau ciudat sau neasemănător cu ce am făcut până acum. Dar veneau copiii la cursurile de teatru și se transformau, se schimbau vizibil. Își depășeau limitele. Încet, am început să am copii care veneau la cursurile de teatru tocmai pentru că asta îi determina să își depășească limitele, să iasă din propriile cutii și să devină mai creativi, mai conștienți de ei înșiși".  

Oriunde ai întoarce pagina, Mihaela Nistorică începe o poveste. Despre teatru și copilării, despre cutii mari și mici în care a depozitat ani de viață, despre oameni și iubiri.

(mai 2017, Botoşani)

Evgheni Vodolazkin - LAUR. "Calea ta e grea, căci istoria dragostei tale abia începe"

"Laur" poate fi deopotrivă cartea vindecătorilor și a celor vindecați. "Laur" poate fi, asemenea, cartea inițierii. Î...