DANIEL PODLOVSCHI: Sa iubesti oamenii si muzica lor!

Să susţii primul concert cu orchestra la numai 7 ani! Să treacă de atunci aproape 70 de ani şi să fii viu în spirit, înălţător în ţinută şi să ştii să iubeşti. Să cânţi 40 de minute, fără partitură, cu ochii închişi, una cu vioara, arcuş transformat în aripă. Să primeşti aplauzele cu zâmbet nepământean. Să revii la rampă şi să oferi un Bis. Mergi în culise, revii, primeşti aplauze nesfârşite. Mai oferi un Bis. Zâmbeşti din nou. La fel de nepământean. Să te inclini una cu sufletul, una cu vioara... Să te numeşti Daniel Podlovschi şi să fii uriaş: pentru că iubeşti oamenii...

Daniel Podlovschi s-a născut la Iaşi, la 20 februarie 1939. A început studiul viorii la şase ani cu tatăl său, Rudolf Podlovschi, profesor de vioară şi violonist la Filarmonica din Iaşi. Progresele lui au fost atât de rapide, încât au condus la debutul său solistic la vârsta de 7 ani cu "Concertul în la minor" de Vivaldi, pe scena Teatrului Naţional din Iaşi. În 1949 s-a mutat la Bucureşti şi a început lecţiile cu reputatul pedagog Garabet Avakian. În 1960 a absolvit Conservatorul din Bucureşti la clasa profesorului Avakian, remarcându-se printre cei mai talentaţi violonişti din generaţia sa. A făcut studii postuniversitare la Moscova cu Iuri Iankelevici; în 1969, cu recomandarea lui Isaac Stern, a obţinut o bursă la Juilliard Shool of Music din New York, la clasa legendarului pedagog american Ivan Galamian. În SUA a urmat şi clasa de măiestrie a lui Itzhak Perlman (la Detroit). În perioada studiilor de peste Ocean a predat muzica de cameră la Colegiul Sarah Lawrence (Statul New York).
La 73 de ani, este în continuare solist la Filarmonica din Iaşi şi profesor titular la Academia de Muzică din Bucureşti.

Vineri, 27 ianuarie, la Botoşani, Daniel Podlovschi a interpretat Concertul pentru vioară şi orchestră în re major, op.61 (L.van Beethoven). O lecţie de virtuozitate, tenhică perfectă. Sunet amplu, susţinut de o maiestuoasă ţinută scenică, o generoasă atitudine a unui muzician care cântă pentru publicul său, pe care îl crede capabil să primească şi să aprecieze marea muzică a sufletului său.
De remarcat şi partea a doua a concertului de vineri, Orchestra Filarmonicii Botoşani reuşind o superba interpretare a Simfoniei a VII în la major, op.92, de L. van Beethoven.

DANIEL PODLOVSCHI, batranul violonist!

Am înţeles în seara asta că voiam altceva de la ultimele două concerte. Muzica tradiţională coreeană sub bagheta lui Minseok Kang, aşteptată săptămâni în şir, a avut frumuseţea şi autenticitatea sa, dar a lipsit din concert profunzimea, mai exact înfiorarea pentru care mă pregătisem. Am reţinut însă minunatul haegeum, un instrument tradiţional asemănător viorii, dar într-o zonă arhaică. Impresionant este tocmai sunetul, un fel de sfâşiere sufletească, o reprezentare autentică a umanului atotcuprinzător, neprelucrat şi, mai ales, nedegradat. Adaug şi solista, un fel de soprană în versiune tradiţională, care poartă denumirea de pansori. Un termen care m-a fascinat prin cuprinderea sa lingvistică: pan, în limba coreeană înseamnă un loc unde se adună mai multă lume, iar sori, în aceeaşi limbă, înseamnă suflet.

Al doilea concert pe care l-am aşteptat cu sufletul la gură a fost cel al lui Tudor Gheorghe, însă, cum spuneam, nu s-a ridicat la nivelul evenimentelor anterioare sub marca Tudor Gheorghe. Prea multă abandonare în grosierul social, de la care nu mai treceai atât de uşor la poezie. Am rămas, totuşi, cu câteva momente de lăcrimată trăire.

În seara asta m-am împlinit, ca şi cum aşteptarea îndelungă a meritat. Am urmărit zeci de minute un bătrân violonist, Daniel Podlovschi. Un virtuoz al viorii. La 72 de ani, Daniel Podlovschi este probabil cel mai în vârstă violonist din România. Are ceva din eleganţa interbelică, o atitudine care aminteşte de atmosfera Austriei strălucitoare, iar retragerea în sine – a cântat mai tot timpul cu ochii închişi, nu exclude publicul, dimpotrivă, simţi cum te trage, te absoarbe, te cuprinde în lumea sa. Concertul pentru vioară şi orchestră în re minor, de Aram Haciaturian, a fost un regal. Iar aplauzele, şi ele pe măsură. Mi-a plăcut modestia, recunoştinţa cu care a mulţumit, înclinarea delicată, precum a bătrânilor arbori în faţa izmelor efemere... Mi-a plăcut că la a doua revenire în scenă, la aplauze, a oferit un bis, cu aceeaşi firească atitudine, dar cu gingaşă măreţie.

Partea a doua a concertului de astă seară... Este genul acela de întâmplări pentru care nu eşti pregătit, dar te laşi sedus, purtat, trăit... Muzica lui Haciaturian este cotropitoare prin excelenţă şi tămăduitoare prin definiţie. Suita din muzica de scenă la drama Mascarada (cu un Vals magnific!), apoi Suita din muzica baletului Spartacus. Muzica amplă, cuprinzătoare, maiestuoasă. Drama nu este numai o manifestare psihologică, ci o ilustrare în fapt, în viaţă, a sentimentelor. Iar tocmai această manifestare, exteriorizare a sentimentelor, descătuşează şi naşte muzica. În toată splendoarea ei. Finalul serii, Suita din muzica baletului Gayaneh, a completat cu acea notă de optimism necesară nu numai creatorului, ci şi interpretului şi ascultătorului. Vigoare şi graţie, forţă şi gingăşie, o îmbinare perfectă a lumilor...

Am primit nemeritat, cred, atâta minune. La final, am cules din sală un program de concert, pentru că pe al meu îl oferisem unei doamne. Acasă, m-am infiorat: pe program, în pauză probabil, violonistul Daniel Podlovshi îşi oferise autograful. Care a ajuns la mine... Nemeritat, dar câtă frumuseţe a întâmplării...

Artisti intr-un oras in care nu se intampla nimic

Bănuiam nebunia care avea să se întâmple. Există oameni care ştiu să facă bani, există alţi oameni care oferă bani, şi mai există ei, artiştii. Artiştii care traiesc veşnic nefericirea de a nu fi recunoscuţi la ei acasă.

Reţeta este un afiş îndrăzneţ şi o manipulare grosolană, la limita legalităţii. Şi succesul este garantat. Orchestra Johann Strauss Spirit, concertul Crăciun Vienez şi un repertoriu strălucitor. Cât de bine au fost folosite aceste cuvinte: orchestră, Johann Strauss, Crăciun, Viena... Bomboana de pe tort: dirijorul Daniil Zaharov, din Sankt Petersburg. Nimeni nu a auzit de el, dar sună bine, nu? Iar şampania, artificiile şi restul, tot pe afiş: On the Beautiful Blue Danube, Emperor Waltz, Wiener Blut, Tales from the, Vienna Woods, Wine, Women and Song, Radetzky March, Pizzicato Polka, The Bat.
Un spectacol plăcut, dar extrem de dezarmonizat din toate punctele de vedere, slab profesional, neplăcut ca tehnică, dezechilibrat estetic. Nimic din ceea ce un spectator aştepta citind un afiş atât de pretenţios ca informaţie. Preţul: 50 de lei.
O orchestră cu 14 instrumentişti (80% viori), un dirijor şi 10 microfoane. Un spectacol cu prea puţine momente reuşite. Un concert în care trăieşti nebunia de a asista la microfonie de... nai! Vals urmat de un moment la limita kitsch-ului, în care o membră a orchestrei, într-un mini de cabaret şi cu o pălărie ordinară, cântă jazz, simfonii cu acordeon, momente de virtuozitate... folclorică şi, culmea, aplauze! Pesonal, am mai avut parte şi de o imagine total dezagreabila: bichinii pe care ii poartă vioara I. Ghinionul meu!

De ce am scris aceste rânduri? Pentru că, acolo fiind şi tot acolo îndurerându-mă, m-am gândit că merităm ceva cam aşa: nişte oameni să facă un afiş maaare, sclipitor şi în mare măsură corect, dar răsunător. Vom plăti 100 de lei biletul pentru că, în orăşelul acesta mic, în care parcă nimic nu se întâmplă, totul se trece, nu poţi rata un asemenea afiş. Să mergem la concert, unde vom asculta – sunt absolut sigură – muzică adevărată, magică. Să aplaudăm, să aruncăm cu flori, să fim fericiţi că în orăşelul acesta mic în sfârşit s-a întâmplat ceva. Şi la final, la bis, să dăm jos măştile şi să privim cum pe scenă ne aruncă florile înapoi ei, artiştii noştri: instrumentiştii Filarmonicii Botoşani! Pe care nu vrem să îi vedem altfel pentru că nu au afiş amăgitor şi preţ de case mari. Ei, aceşti artişti ai noştri, sunt excepţionali. Dar, spre ghinionul lor, sunt artişti într-un oraş în care niciodată nu se întâmplă nimic... Au salarii mici şi o sală infectă. Uneori cântă în semi-obscur, alteori cu gâtul ingheţat. Aş vrea să ne păcălească într-o zi, să ne minunăm şi să aplaudăm şi ei să ne arunce înapoi florile şi aplauzele. E urât, e chinuitor gândul, dar cred că astă-seară mi-au dat lacrimile gândindu-mă la ei. Lacrimi de ciudă, de milă de noi. Atâta tot. Pur şi simplu trebuia să scriu aceste rânduri.

Viniciu Moroianu, Chopin si spectacolul tacut

Concert de pian si aplauze la Filarmonica. Am intrat in sala pentru ca imi era dor de magia baghetei lui Ilarion Ionescu-Galati. Nu am crezut ca voi uita asa de repede de dirijor si ca imi voi lipi sufletul de pian.
Seara a inceput cu Valsul in do diez major, de Fr. Chopin, un fel de preludiu concertistic. "Sa-i dam Cezarului ce este al Cezarului", spunea publicul, foarte numeros de data aceasta. Adica Maestrul isi face intrarea in scena. Ilarion Ionescu-Galati este un monument artistic fara soclu. Adica nefixat in timp, daruit tuturor.

A urmat pianul lui Viniciu Moroianu, Chopin, Concert pentru pian si orchestra. Mi s-a intamplat sa ma indoiesc de autenticitatea momentului. Muzica umplea mai repede auzul, ochiul nu reusea sa prinda mana pianistului. M-a speriat perfectiunea, supraomenescul. Am crezut ca nu e real.
Au umat aplauzele. Doamne, aplauzele! Miracolul aplauzelor. Aplauzele la Filarmonica au ceva magic. Sunt tacute. Atat de tacute... Artistul, indiferent de cate aplauze primeste sau cate bisuri ofera, este tacut. Se inclina. Iese, revine, canta, se inclina, iese, revine... Viniciu Moroianu este un miracol tacut. Chopin insusi a devenit tacut in "mana" pianistului. Ultimul Chopin a fost doar o stare, o boare.

Am iesit. Partea a doua, dupa pauza, era Simfonia a IV-a, P. I. Ceaikovski. Nu mergea dupa tacerea aplauzelor lui Chopin. Nu mergea si gata.

Vioara care uneste

Îmi plac oamenii care se dezvăluie prin gesturi mici, în cuminţenia spiritelor înalte. Am mers la concertul Filarmonicii mai mult motivată de încăpăţânarea de a nu renunţa la muzica de vineri, deşi, din cauza oboselii fizice, am crezut că nu voi rezista până la final. Am rezistat.
Pe scena, alaturi de orchestră, cea mai spectaculoasă alăturare, cea mai incitantă combinaţie! Un uriaş de 40 de ani, uriaş în muzică, uriaş şi la propriu: violonistul Florin Ionescu-Galaţi. Fiul marelui violonist şi dirijor Ilarion Ionescu-Galaţi. Alaturi de el, o faptură de numai 13 ani! Micuţa violonistă din Sighetul Marmatiei, elevă în clasa a VII-a, a cântat deja pe scene mari din ţară şi străinătate. Raluca Michnea a fost aproape o nălucă alături de partenerul său, împreună cu care a interpretat Concertul pentru două viori şi orchestră în la minor, de A. Vivaldi, dar si J.S.Bach, Concertul pentru două viori şi orchestră în re minor.
De ce nălucă? Îmi imaginez un vultur zburând alături de o micuţă colibri, fără ca pasărea să fie zdrobită de vânt, dar şi fără să se îndepărteze de partenerul de zbor. Unde este, aşadar, meritul vulturului? Aici, în măreţia lui, vulturul nu mai este mare prin efort, ci prin gesturile mici faţă de micuţa colibri, fără însă a o menaja, ci tocmai ridicând-o la înălţimea cerului său. Poate e doar o metaforă, poate e doar o motivaţie în plus, dar cât de frumoasă e muzica (şi) astfel!
După Vivaldi - un început mai mult "de prezentare", de studiu reciproc, solist şi publicul său - Florin Ionescu-Galaţi a făcut un lucru rar într-un concert simfonic: a vorbit despre un Om, despre sfârşitul călătoriei sale. În urmă cu două zile, s-a stins din viaţă marele violonist Ştefan Gheorghiu, care a format generaţii întregi de alţi mari violonişti ai României. Artistul i-a dedicat fostului său profesor Concertul lui Bach. Impresionant cum consacrarea unei creaţii transformă radical percepţia, impresionant cum lacrima violonistului se umple de Bach pentru a pătrunde apoi în sufletul deschis al spectatorului!
La final, singurul buchet primit de violonist a trecut, firesc, în mâna tremurândă a micuţei colibri. La fel de firesc, vulturul a sărutat delicat mânuţa violonistei. Poate că frumuseţea e doar pe scenă, poate că nici violonistul nu e vultur şi nici micuţa colibri nu va ajunge o mare violonistă.
Nici nu mai contează... Povestea a existat, s-a consumat, s-a trăit...