Vioara care uneste

Îmi plac oamenii care se dezvăluie prin gesturi mici, în cuminţenia spiritelor înalte. Am mers la concertul Filarmonicii mai mult motivată de încăpăţânarea de a nu renunţa la muzica de vineri, deşi, din cauza oboselii fizice, am crezut că nu voi rezista până la final. Am rezistat.
Pe scena, alaturi de orchestră, cea mai spectaculoasă alăturare, cea mai incitantă combinaţie! Un uriaş de 40 de ani, uriaş în muzică, uriaş şi la propriu: violonistul Florin Ionescu-Galaţi. Fiul marelui violonist şi dirijor Ilarion Ionescu-Galaţi. Alaturi de el, o faptură de numai 13 ani! Micuţa violonistă din Sighetul Marmatiei, elevă în clasa a VII-a, a cântat deja pe scene mari din ţară şi străinătate. Raluca Michnea a fost aproape o nălucă alături de partenerul său, împreună cu care a interpretat Concertul pentru două viori şi orchestră în la minor, de A. Vivaldi, dar si J.S.Bach, Concertul pentru două viori şi orchestră în re minor.
De ce nălucă? Îmi imaginez un vultur zburând alături de o micuţă colibri, fără ca pasărea să fie zdrobită de vânt, dar şi fără să se îndepărteze de partenerul de zbor. Unde este, aşadar, meritul vulturului? Aici, în măreţia lui, vulturul nu mai este mare prin efort, ci prin gesturile mici faţă de micuţa colibri, fără însă a o menaja, ci tocmai ridicând-o la înălţimea cerului său. Poate e doar o metaforă, poate e doar o motivaţie în plus, dar cât de frumoasă e muzica (şi) astfel!
După Vivaldi - un început mai mult "de prezentare", de studiu reciproc, solist şi publicul său - Florin Ionescu-Galaţi a făcut un lucru rar într-un concert simfonic: a vorbit despre un Om, despre sfârşitul călătoriei sale. În urmă cu două zile, s-a stins din viaţă marele violonist Ştefan Gheorghiu, care a format generaţii întregi de alţi mari violonişti ai României. Artistul i-a dedicat fostului său profesor Concertul lui Bach. Impresionant cum consacrarea unei creaţii transformă radical percepţia, impresionant cum lacrima violonistului se umple de Bach pentru a pătrunde apoi în sufletul deschis al spectatorului!
La final, singurul buchet primit de violonist a trecut, firesc, în mâna tremurândă a micuţei colibri. La fel de firesc, vulturul a sărutat delicat mânuţa violonistei. Poate că frumuseţea e doar pe scenă, poate că nici violonistul nu e vultur şi nici micuţa colibri nu va ajunge o mare violonistă.
Nici nu mai contează... Povestea a existat, s-a consumat, s-a trăit...