VINOVATUL, un film despre vulnerabilitate și aparența care ucide!

Un ofițer de poliție cu o istorie încurcată, un drogat care cere ajutor, un șofer tâlhărit de o prostituată, o posibilă răpire, un bebeluș sfâșiat cu cuțitul și o fetiță de nici șapte ani prinsă într-o poveste terifiantă. Mașini de poliție, ambulanțe, sirene, urmăriri, ploaie torențială, un polițist trimis să încalce reguli, replici arid/acide între colegi, instigare la mărturie mincinoasă, o tentativă de suicid și o nevoie patologică de a face dreptate în numele unei justiții personale. Tot ce am enumerat până acum nu există pe ecran decât în măsura în care tu, spectatorul, reușești să îți construiești propriul film.
Pentru că, în povestea lui Gustav Möller, întreaga acțiune a filmului se desfășoară, în fapt, printr-un fir al telefonului de la serviciul de urgență 112. O poveste care fără jocul actorului Jakob Cedergren nu ar fi fost decât un text în deșert, o desfășurare de imagini fără consistență, o sterilă și poate nici măcar cea mai reușită acțiune. În formula aleasă de regizorul danez, thrillerul "Vinovatul"/"Guilty" devine un experiment cinematografic menit să implice deopotrivă actor și privitor. 
De la un capăt la altul, filmul se derulează pe firul unor conversații telefonice, jocul actorului principal fiind în special axat pe crearea de personaje. Acele personaje invizibile pe care nimeni nu le vede altfel decât cu ochii minții. Este o libertate pe care regizorul o oferă spectatorului, o libertate pe cât de riscantă pe atât de spectaculoasă. Regizorul completează povestea apelând doar la tehnica cinematografiei. Avem unghiuri atent decupate în geometria camerei, lumină de intensitate diferită, efecte sonore mai degrabă specifice teatrului radiofonic, dar foarte bine introduse în câmpul vizual al spectatorului, toate acestea într-o conspirație care, cu fiecare minut care trece, umple tot aerul sălii de cinema.
Asger Holm (Jakob Cedergren), polițistul cu un trecut controversat, transferat temporar în secția de urgență, este personajul care, pe măsură ce acțiunea filmului se dezbracă de aparențe, transferă asupra sa sentimente pe care până atunci refuza să le asume, ba chiar le purta într-o aură a personalității superioare, a judecătorului absolut.
Filmul trădează carențele profesionale ale polițistului, chiar dacă pornite și hrănite dintr-o intenție corectă, a celui aflat în slujba binelui, dar pentru care binele înseamnă și a face dreptate în afara legii. Pe măsură ce acțiunea evoluează către un deznodământ cu totul neașteptat, spectatorul începe să preia dilemele, spaimele, întrebările polițistului: de câte ori ai judecat după aparențe, de câte ori ai dat credit propriului impuls, căzând astfel în păcatul iremediabil al judecării aproapelui? Cine și unde împarte circumstanțele atenuante și cât de des devin acestea adevăruri dureroase?
Regizorul filmului reușește să creeze momentele de maximă încordare doar prezentând spectatorului un chip care, în funcție de stadiul poveștii, se transformă în cele mai neașteptate feluri. Tensiunea maximă se derulează în ochii polițistului, pe care aparatul de filmat stă îndelung în timp ce respirația spectatorului se oprește aproape la comandă. Nu miști de teamă să nu pierzi o clipire, o scânteie cât de mică, un semn că dincolo de firul telefonului viața merge mai departe. Dintre tine și el, doar el – polițistul – este conectat la fir, depinzi de el până la ultimul apel.
La fel de apăsătoare sunt în filmul lui Gustav Möller tăcerile încremenite. Fără ca înainte sau după aceste tăceri scenariul să adauge vreun amănunt, doar frânturi la distanțe mari, piese de puzzle pe care spectatorul are să le potrivească într-un joc al minții. Pentru că, până la final, tăcerile te obligă să compui mental o poveste, să imaginezi fapte, să îți oferi propriile explicații. Care vor coincide sau nu cu dezvăluirile care vin mai târziu, care vor completa sau nu golurile – aici totul ține de imaginația spectatorului, de cât este el dispus să se implice.
Avem în film personaje (chiar dacă invizibile) de o complexitate copleșitoare. O femeie care sună la 112, dând de înțeles că este răpită de propriul soț. Un bărbat cu un trecut nu prea curat, acuzat acum că și-a ucis propriul prunc și a răpit-o pe mama copiilor lui. Un polițist pe marginea prăpastiei care, în numele prieteniei, este gata să depună mărturie mincinoasă într-un proces greu.
Voci răzlețe care adaugă poveștii amănunte dintre cele mai surpinzătoare, în fapt acele mici piese de puzzle care ajută spectactorul să lege întâmplările, în nevoia de a fi cu un pas mai în față.

Regizorul Gustav Möller riscă într-un mod care îți taie răsuflarea. Își duce personajul până la marginea conștiinței, creează tensiunea care îl determină pe polițist să ia cele mai periculoase decizii: provocarea unui accident de mașină, atacul agresiv asupra presupusului răpitor.
Căderea în hău se petrece la fel de brutal, în momentul în care polițistului i se dezvăluie adevărata realitate. Este momentul în care conștiința suferă un proces de transformare ce va duce la propria confesiune, la propria spovedanie. La celălalt fir se află o femeie pregătită să se sinucidă. Eliberarea prin spovedanie va duce la salvarea unei vieți. O răscumpărare care justifică, în fapt, întreaga acțiune a filmului. 

Până și finalul filmului este lăsat imaginației spectatorului. Ce va face Asger? Devine el prin spovedanie un polițist bun? Poate fi iertat pentru greșelile din trecut? O dilemă morală care va fi rezolvată doar așezându-ne într-o perspectivă care ne implică pe fiecare în parte.

Gustav Möller, acum în vârstă de 30 de ani, a început să scrie scenariul alături de doi colegi de facultate în 2015, când a absolvit Școala Națională de Film din Danemarca. ”Ideea filmului mi-a venit când am dat peste un apel 911 al unei femei răpite. Femeia călătorea cu mașina iar răpitorul se afla lângă ea, drept pentru care a vorbit în coduri la telefon. La început, am fost acaparat de suspansul apelului, ca oricare alt ascultător. Dar, apoi, am început să mă gândesc la motivul pentru care a fost atât de intrigant. Chiar dacă tocmai ce ascultasem o înregistrare audio, am simțit de parcă totul s-ar fi întâmplat în fața ochilor mei. Am văzut femeia, mașina în care se afla, drumul pe care mașina mergea și chiar răpitorul care stătea lângă ea. Mi-am dat seama că fiecare persoană care ar fi ascultat acea convorbire telefonică, ar fi avut imagini diferite: o altă femeie, un alt răpitor, și tot așa. Am început să mă gândesc: ce ar fi dacă aș folosi această idee de creare de imagini mentale într-un film?”, spune regizorul Gustav Möller.

Vinovatul / The Guilty a avut avanpremiera internațională la Sundance Film Festival la începutul anului 2018. Filmul a fost nominalizat și premiat în peste 30 de festivaluri din întreaga lume: Premiul Publicului, Premiul pentru Cea mai bună regie, Cel mai bun scenariu sau Cel mai bun actor în rol în rol principal sunt doar câteva dintre trofeele obținute de film.

El a scris cu dinţii, dar a trăit prin văz!

S-a născut pe 20 iulie 1940, în satul Draxini, comuna Băluşeni, judeţul Botoşani, de ziua Sfântului Ilie, şi s-a săvârşit din viaţă pe 7 ianuarie 1999, de ziua Sfântului Ioan Botezătorul. Constantin Dracsin a vieţuit în lume 59 de ani, dar a lăsat în urmă o bogăţie artistică de excepţie. A fost poet, grafician, membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Asociaţiei Artiştilor Plastici Amatori din Bucuresti.
A publicat în timpul vieţii opt volume (primul în 1981), numeroase grupaje de poeme în reviste literare ("Cronica", "Ateneu", Luceafărul", România literară"), iar desenele sale au fost expuse pe diverse simeze şi au ajuns în variate colecţii particulare.
Din copilărie nu şi-a mai folosit mâinile, scriind şi desenând cu dinţii, până la sfârşitul vieţii. O luptă căreia Constantin Dracsin i-a dat un sens, devenind unul dintre cei mai apreciaţi poeţi, dar şi un foarte bun grafician. A avut numeroase expoziţii personale în Botoşani (1985, 1987, 1988, 1989, 1992, 1999), Iaşi (1988), Bucureşti (1991), Essen, Germania (1991) şi Olanda (1993). Este prezent în colecţii particulare din ţară şi străinătate. A realizat 146 de lucrări de grafică.

"În noaptea aceea am început să desenez"

O cruntă boală, poliomielita, care secera în vremea primei jumatăţi a secolului trecut sute de copii, îl loveşte şi pe micul Constantin. În căsuţa din satul său, cu oameni simpli şi în frică de Dumnezeu, a inceput lupta pentru viaţă. Urmează ani de tratamente, spitalizări şi speranţe amestecate. La finalul acestei lupte, Constantin Dracsin rămâne cu gura născând din vârful creionului cuvinte.
Apoi, într-un ceas de cruntă chinuire sufletească, Poetul şi-a îngrămădit cuvintele până când acestea au devenit puncte, linii, copaci, oameni. "Sunt atâtea de mărime/ naturală/ încât zic că/ însăşi natura nu mai este natură –/ şi linii linii/ foarte frumoase" (Neputinţa de sub fluviu). Cuvinte devenite desen, în dorul de fratele ce tocmai sfârşise într-un cumplit accident de circulatie. "Nu m-am putut duce la înmormântarea fratelui. Nici nu aş fi putut, voiam să îl păstrez în sufletul meu aşa cum îl ştiam. Şi pentru că trebuia să rămână cineva şi acasă, nu m-am dus la înmormantare. În noaptea aceea am început să desenez", avea să mărturisească mai târziu Constantin Dracsin.

El a scris cu dinţii, dar a trăit prin văz!

Vulnerabilitatea fizică nu i-a fost slăbiciune sufletească, mâinile neputincioase nu au devenit povară nici sieşi, nici celor din jur.
Simbolistica mâinii ne trimite spre aspecte ce ţin de putere, de posesiune şi chiar posesivitate, dar şi de înţelesuri strict corporale: mâna devine deseori scut, are capacitatea de a se aşeza stavilă răului, folosind drept instrument de autoapărare. Cu toate acestea, Constantin Dracsin s-a preumblat prin lume recompunând trăindul după propriile capacităţi fizice. El a scris cu dinţii, dar a trăit prin văz! Aşa cum, pentru orbi, pipăitul este vedere, pentru Constantin  Dracsin, ochiul atinge, simte, mijloceşte, interpretează. Excelent observă Jean Chevalier, în Dicţionarul de simboluri, care face legătura dintre ochiul interior (ca viziune, talent, conştiinţă) şi creaţia literară scrisă: "Mâna este comparată cu ochiul: mâna vede". La Constantin Dracsin ochiul simte, poetul parcurge drumul până la privire cu aceeaşi tandră acceptare, lipsită de dramatismul sfâşietor al suferinzilor. "Mi-a crescut un ochi de meduză/ în palmă", scrie poetul. Un destin pe care l-a înţeles şi căruia i s-a dăruit cu înţelepciune, o subtilă, dar conştientă abandonare în poezia purificatoare, ca sens al trăirii. "Mi-am asumat umbletul/ şi dinţii şi/ caligrafia altui trup" (Avântare în fire).
Umbletul, scrâșnirea din dinți, privitul și contemplarea în şi despre sine au căpătat, în timp, inedite înțelesuri, poemele lui Constantin Dracsin codificând, în fapt, un nou manual de viețuire. Suferința este o formă a trecerii pe care poetul o transpune în sentimente, dovedind o dezinvoltură imaginativă excepțională. "Mâinile seamănă/ cu sărbătorile bunicii/ de la o noapte la alta -/ frumoase mai sunt/ numai la asfinţitul soarelui" (Traducere din cifrele înscrise pe retină).

Picioare-Aripi, mâna-Cuvânt!

Poetizarea durerii nu anulează durerea în sine, dar o rafinează, îi conferă un statut elegiac, nostalgic, trist."Rareori mâinile înlocuiesc eternitatea/ în suferinţa unui învingător" (Vederea drumului rotund), spune poetul.
Dramatismul realității interioare transpare în mai toate poeziile, dar Constantin Dracsin este departe de a deveni un poet tragic, raportându-se mai degrabă la dimensiunea filosofică a trăirii de sine. Poetul se definește nu doar ca prezență carnală, ci devine sursă de lumină, de viață, chiar și de lacrimă sădită în mâna aproapelui: "...miros de sânge/ mi-a venit pe nas/ după şapte ore/ de plâns frumos/ în pumnii altuia.../ (...) mă dor dinţii,/ mi-i amorţită mâna stângă -/ inima mea/ are sânge alb" (Miros de sânge alb).
Constantin Dracsin se reconstruieşte trupeşte. Asemenea orbului din naştere el vede cu sufletul, picioarele devin aripi, mâinile – Cuvinte: "Când vine primăvara -/ puneţi-mă în pământ reavăn/ să-mi crească pe ochi/ alţi Munţi,/ în loc de picioare/ ARIPI -/ iar de mâini aş fi mulţumit/ să am în locul lor/ doar cuvinte, - Cuvinte" (De undeva, de sus). De altfel, puţin câte puţin, poetul se lipseşte cu totul de braţe, cuvintele devenind unicul contrafort întru salvarea trupului stăpânit de suferinţă fizică. Constantin Dracsin se încrede în aripile-picioare umblătoare, cerând la sfârşit, cu aer testamentar, "un trup de cal", iar cu dinţii "să trag de tot ce e frumos". "Domnilor,/ nu vreau altceva decât/ să-mi treceţi capul meu învârtit/ pe un trup de cal -/ (...) să-l port la trap, la galop,/ prin satul decolorat,/ prin oraşul hulit,/ în care miroase a proţap ars...//  (....) !!!... un trup de cal şi atât,/ vă las vouă chiar şi hainele,/ mâncarea, eu,/ o să-mi pun genunchii în iarbă/ şi cu dinţii să trag de tot ce e frumos!!!" (Cerinţă de sfârşit). Simbolul calului purtător de poveri revine şi în alte poeme, un simbol al focului interior şi al conştiintei de sine. "Îmi iau ograda/ în spate/ şi încep să mă plimb./ (...) puterea mi-a luat-o calul/ adică mă trece el/ pe unde-i mai greu" (În septembrie, desculţ) 

"Poate nu m-aţi dorit şi totuşi fără mine nu mai ajungeaţi buni"

Destinul lui Constantin Dracsin s-ar cuveni predat drept lecţie de trăire tuturor celor care, sănătoşi fiind, îşi plâng vieţuirea, dar şi celor care, loviţi de soartă, nu găsesc niciun sens poverii cu care au fost "meniţi".
"Poate/ nu m-aţi dorit/ şi totuşi/ fără mine/ nu mai ajungeaţi/ buni", ne spune Constantin Dracsin, un poet despre care putem afirma, folosind cuvintele inepuizabilului Radu Săplăcan, că a fost o "conştiinţă artistică neînseriabilă".

(Text publicat in Miscarea Literara, nr. 4 din 2014, http://www.miscarealiterara.ro/)

"La drum cu tata"

O prezentare sumară, lipsită de patosul istoriei sau de senzaționalul tipic filmelor românești, ne informează că pelicula aduce în prim-plan povestea unei familii de șvabi din Arad, în anul 1968. Doi frați, Mihai și Emil, trăiesc alături de tatăl lor bolnav. Mihai este medic și, chiar dacă nu este deloc împăcat cu viața din România comunistă, acceptă să semneze informări la Securitate pentru a asigura, în acest fel, viața tihnită a familiei sale. Emil, însă, băiatul de 18 ani, își folosește tot elanul tineresc pentru a lupta împotriva stalinismului și a orânduirii socialiste, intrând mereu în probleme la limita arestului.
Într-o zi, familia pleacă într-o excursie în Germania, scopul ascuns fiind de fapt acela de a ajunge la Dresda, unde se afla singurul medic ce l-ar putea opera pe tatăl celor doi frați. Călătoria nu este lipsită de pericole, de neprevăzut, ies la iveală chiar și dureri încă nespuse, dar bine pitite ale familiei. Totul va culmina, însă, cu întâlnirea tancurilor sovietice care invadau Praga. Pentru că România nu se aliază Uniunii Sovietice, cei trei vor fi reținuți într-o tabără temporară din Republica Democrată Germană. Întoarcerea în țară este nu doar dificilă, ci aproape imposibilă. Cu sprijinul unui consul de la Ambasada Română, se găsește o soluție de transit, și anume accesul în Republica Federală Germană.   
Chiar dacă este un film de debut (să nu uităm, însă, că regizoarea este și autoarea unui debut de scurtmetraj românesc - "Apele tac" - care a adunat nu mai puțin de 80 de premii în toată lumea), povestea este una de o maturitate pe care nu doar că istoria o îngăduie, dar o și dezvoltă prin păstrarea unui fir narativ firesc, fără implicații politice sau etnice. În primul rând, Anca Miruna Lăzărescu ne dezvăluie o poveste adevărată. "Eu am crescut cu această poveste. Aceasta este povestea tatălui meu. Tatăl meu în 1968 avea 18 ani. În 1968 s-a dus în RDG cu familia, unde au fost întâmpinați de tancurile sovietice", spune Anca Miruna Lăzărescu
Filmul este o coproducție (România - Ungaria - Germania), fapt care adaugă un plus de calitate și de culoare, dând nota de autenticitate atât de necesară și - de ce să nu recunoaștem – atât de greu de realizat în filmele românești. Regizoarea nu își propune o lecție de istorie, ci o poveste de viață. Însoțind eroii de-a lungul filmului, nu poți să nu te situezi, ca spectator, în epoca pe care Anca Miruna Lăzărescu o decupează cu discreție, lăsând privitorul să își contruiască în paralel propria poveste de familie. Clișeicele imagini despre comunism pe care le-am tot întâlnit în peliculele românești lipsesc aproape cu desăvârșire din filmul Ancăi Lăzărescu. De fapt, avem un film total lipsit de clișee, lipsit de previzibilul cu care am fost obișnuiți. În filmul "La drum cu tata" aflăm, în schimb, multă muzică bună, muzica subversivă a vremurilor comuniste. Forma de rezistență a lui Emil este, de asemenea, prin muzică.
Este un film în care, chiar dacă se vorbește aproape numai în limba germană, acțiunea este pur românească. Cu replici bine dozate, fără să se impună demonstrativ, cu prim-planuri profesionist alese, decupaje relevante și o dinamică atât cât e necesar pentru a face credibilă desfășurarea poveștii, filmul te prinde, te cuprinde și te face părtaș unor evenimente despre care ai auzit, ai citit, dar nu le-ai privit cu tot cu oamenii care au fost prinși în ele.

Excelent jocul celor trei actori care îi interpretează pe Mihai (Alex Mărgineanu), Emil (Răzvan Enciu) și William (Ovidiu Schumacher), cu o grea misiune (pe lângă aceea a unui joc bun spre excelent,  au avut de trecut bariera limbii germane, dar și interacțiunea cu actori străini, amintind aici doar jocul minunat al personajului Ulli, interpretat de actrița Susanne Bormann sau cel al lui Hans-Uwe, în interpretarea lui Manuel Klein). Nu putem trece nici peste accentele cinematografice reușite de actorul Doru Ana (care a adus în actualitate ofițerul de Securitate – Jugănar), rolul făcut de Marcela Nistor (Neli) sau apariția scurtă a Anei Ularu (dr. Sanda Berceanu).
"La drum cu tata" este despre cum ar trebui să arate filmele românești. Te lasă să respiri, să privești detașat personajele. Și, ce e mai important, în filmul reușit de Anca Miruna Lăzărescu ai de-a face cu eroii unei povești, nu cu actori care interpretează un rol. Firescul întâmplărilor este atât de bine încadrat în imagine, încât a scoate din context sau din cadru un nume de actor ar fi ca și cum ai fărâmița inutil întreaga construcție cinematografică. Iar acest lucru este, de bună seamă, meritul regizorului și al actorilor deopotrivă.

Mark Haddon - "O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții"

"O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții", de Mark Haddon, a apărut în 2008 la Editura Trei, cu o traducere din engleză de Constantin Dumitru-Palcus. Născut în 1962, în Northampton, Anglia, Mark Haddon este scriitor, grafician și ziarist. Locuiește în Oxford, a scris numeroase cărți pentru copii și a câștigat două premii BAFTA.
Scrisă în 2003, cartea "O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții" a fost un real succes la public, fiind tradusă în numeroase limbi și recompensată cu 17 premii literare.
Fără să dramatizeze, dar obținând un efect imediat în plan afectiv, cartea lui Haddon impresionează prin originalitatea construcției, prin autenticitatea scrierii. Eroul romanului este un adolescent de 15 ani diagnosticat cu Asperger, un sindrom din spectrul autist. Christopher are o memorie fotografică, interpretează logic evenimentele, excelează la matematică, înțelege știința. Însă nu înțelege oamenii și reacțiile lor.
Avem un băiat extrem de inteligent, ceea ce face ca scriitura la persoana întâi să impună cititorului un fir al evenimentelor bazat pe logică, pe senzații clare, bine definite, chiar dacă acțiunea pare oricând gata să se prăbușească și eroul să clacheze.
Rezolvarea misterului morții unui câine devine pentru Christopher un prilej de a scrie un roman polițist, o aventură care îl va determina să își depășească multe limite, să se confrunte cu propriile angoase, frici, temeri. Matematica este colacul de salvare, modalitatea de a se rupe de lumea reală, un soi de autoapărare conștientă.
Concentrarea pe detalii, pe clipa prezentă, pe palpabil și, mai ales, încrederea în propriile simțuri, fac din copilul Christopher un personaj complex de la care noi toți, cei ai lumii reale, avem a învăța.
Personajul Christopher este un studiu de caz fascinant, povestea unul băiat cu care empatizezi imediat tocmai pentru că eroul este extrem de sincer, o sinceritate care de multe ori devine incomodă pentru ceilalți. 
Lumea lui are reguli stricte, ceea ce o face să funcționeze după alte criterii decât cele cu care noi suntem obișnuiți. Băiatul de 15 ani este un bun observator, validând un cod al percepției care, chiar dacă ne este străin, poate fi oricând aplicat.
"Nu știu să spun glume pentru că nu le înțeleg", rosteşte Christopher, și cu toate acestea parcurgem o carte impregnată de la un capăt la altul de umor ironic, relatări emoționante, de o duioșie surprinzătoare.
Ceea ce impresionează cu adevărat în cartea lui Mark Haddon este capacitatea lui Christopher de a-și depăși limitele, determinarea în a găsi soluții la problemele ivite, perseverența cu care își duce mai departe planurile. Introspecția, poziția de observator la care apelează de fiecare dată când trebuie să își analizeze propriile acțiuni sunt redate de la nivelul gândirii unui adolescent de 15 ani afectat de Asperger, o tulburare care, spun specialiștii, afectează în special relațiile interumane și adaptarea la mediul social. 
"Când merg cu autobuzul la școală mă uit la mașinile care trec de noi și le rețin culorile. 3 mașini roșii la rând înseamnă că va fi o Zi Destul de Bună. 4 mașini roșii înseamnă că va fi o Zi Bună. 5 mașini roșii înseamnă că va fi o Zi Foarte Bună. Iar 4 mașini galbene la rând înseamnă că va fi o Zi Neagră, adică o zi în care nu vorbesc cu nimeni și nu mănânc la prânz nimic și Nu-mi Asum Riscuri, fiindcă galbenul e culoarea cremei de ouă, a liniilor duble galbene și a frigurilor galbene, care e o boală mortală. Dar dacă văd 3 mașini roșii la rând sau 4 mașini roșii la rând sau 5 mașini roșii la rând, mă simt în siguranță și este o zi bună pentru un proiect".
Cartea lui Haddon poate fi un instrument de bună înțelegere, de acceptare a persoanelor diferite și, mai presus de toate, de a identifica aspectele pozitive și de a aprecia un mod de gândire diferit de al nostru. Pentru că autorul cărții știe foarte bine să scoată în evidență caracteristicile pozitive ale personajului său. Concentrarea pe detalii, capacitatea de a persevera, de a lucra independent, fără a fi influențat de factorii care intervin pe parcurs, modul original și asumat de a gândi sunt câteva dintre aspectele care se observă la Christopher. Acest mod diferit de a gândi ar putea însemna, într-o zi, identificarea unor soluții la probleme care astăzi par fără ieșire.
"O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții" este o carte care te conduce spre un final neașteptat, optimist. Pentru că povestea continuă în tine, te surprinzi în nevoia de a-ți depăși limitele, de a-ți neutraliza marginile. Pentru că ceea ce credeai despre tine nu este decât rezultatul unor convenții sociale, senzațiile tale nu sunt trecute prin filtrele sinelui, ci percepții-șablon, încărcate artificial cu informații primite de-a gata. După cartea lui Haddon începi să cauți infinitul, să explorezi ceea ce până ieri părea imposibil de atins.
La finalul acestei cărți, autismul nu mai este o boală, ci o provocare. Merită să faceți acest drum!

Vlad Ivanov, rol de excepţie în "Apusul" lui László Nemes

Vlad Ivanov este actorul botoşănean de 5 ori premiat cu Gopo, pe care publicul românesc îl identifică încă şi, poate dintr-o stranie complicitate cu vremurile dinainte de 1989, îi atribuie şi astăzi însuşirile personajului din "4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile" (filmul lui Cristian Mungiu care a câştigat un Palme d'Or şi a fost nominalizat la Globul de Aur). Cinefilii şi mai familiarizaţi cu marele ecran nu uită să aşeze în şirul filmelor de succes ale lui Ivanov şi pelicula "Poliţist, adjectiv" (premiul FIPRESCI şi premiul juriului la Cannes).
Vlad Ivanov a revenit în atenţia criticii de film cu "La Gomera", în regia lui Corneliu Porumboiu, dar şi cu un rol într-o distribuţie internaţională ("Apusul", în regia lui László Nemes, autor care a primit OSCAR pentru "Fiul lui Saul" la categoria cel mai bun film străin).
În filmul lui Nemes, Vlad Ivanov joacă rolul lui Oszkár Brill, proprietarul unui magazin de pălării care a aparţinut pe vremuri părinţilor lui Irisz Leiter (interpretată de Juli Jakab). Irisz vine în Budapesta şi aproape forţează angajarea la magazinul de pălării. O femeie elegantă, dar de o eleganţă tăioasă, fiica foştilor proprietari pare a fi prinsă între două lumi, uneori fiind cu totul al uneia sau al alteia. Trecerea se face prin jocuri de lumini şi umbre, prin străzi labirintice, focuri de artificii care miros a praf de puşcă, sărbători ce alunecă într-o promiscuitate mai mult ghicită decât explicită.
Magazinul de pălării capătă alte dimensiuni, camera de filmat o urmăreşte pe Irisz şi odată cu ea spectatorul este conectat la un fir al istoriei care se scrie odată cu acţiunea filmului. Mai mult decât povestea dramatică a lui Irisz, publicul este interesat de personajul lui Vlad Ivanov. Brill se lasă cu greu dezvăluit şi nici măcar pe deplin, finalul filmului negăsindu-l în viaţă. László Nemes ne aşază înainte o lume degradată şi degradantă, o lume fără ieşire şi fără nicio şansă de a se salva. De altfel, ultima imagine este una de război, iar regizorul creează - pentru un minut de peliculă - o scenă sugestivă de la care, fără îndoială, ar putea porni o altă poveste, un alt film.
Impresionant efortul actorului născut în Botoşani de a învăţa într-un timp record o limbă deloc simplă - maghiara, chiar dacă într-un final regizorul a ales ca vocea lui Ivanov să fie dublată. Opţiunea regizorului a fost motivată de micile accente şi inflexiuni pe care maghiara încă neexersată suficient a lui Ivanov le-ar fi adus pe ecran, de bună seamă o decizie foarte bună pentru reuşita filmului. Însă românii au fost lipsiţi de timbrul unic al lui Ivanov, de tonalităţile speciale cu care actorul nostru a reuşit să cucerească atâta premii de-a lungul anilor.
Dar, chiar dacă vocea lui Ivanov a fost dublată, spectatorul a fost mai mult decât convins: Vlad Ivanov a jucat în maghiară.
Brill este un personaj care intrigă. Pe care îl iubeşti şi îl urăşti deopotrivă. Vlad Ivanov a venit cu întreg arsenalul actoricesc de care dispune, dar a exteriorizat în doze foarte atent studiate, lăsând personajului libertate în gesturi, în priviri, în atitudine. O experienţă pe care actorul botoşănean a probat-o în ani şi ani de muncă artistică, la un nivel pe care şi l-a autoimpus.
Talentul actorului nu a rămas neobservat de către László Nemes, regizorul spunând despre Ivanov că este "unul dintre cei mai sofisticaţi, cei mai puternici actori din ziua de astăzi. Văzându-l în filme, cred că mi-a plăcut să am această latură profesională şi în filmul meu, şi, de asemenea, latura aceasta umană. Este figura centrală din film, figura paternă, dar, în acelaşi timp, nu-ţi poţi da seama dacă este de partea binelui ori a răului".  
"Apusul" este despre răsăritul unei lumi noi. Dar în care nu ne-am regăsit pe deplin. Şi nici nu i-am învăţat lecţiile. "Cred că trăim într-o lume care nu e foarte diferită de cea de dinaintea Marelui Război din 1914. O lume complet oarbă față de forțele de distrugere își începe decăderea din interior. Pentru noi, istoria e acum…", spune regizorul László Nemes.
Un rol cu care Vlad Ivanov nu va face neapărat istorie, dar pe care cinematografia internaţională îl va reţine drept unul de referinţă, într-un film care nu poate fi ignorat.

Sinopsis: 1913, Budapesta, în inima Europei. Tânăra Irisz Leiter ajunge în capitata Ungariei sperând să se angajeze în legendarul magazin de pălării care a aparținut răposaților ei părinți. Cu toate astea, este refuzată de Oszkár Brill, noul proprietar. Cât magazinul se pregătește de vizita unor oaspeți extrem de importanți, un domn o abordează pe Irisz căutând un anumit Kálmán Leiter. Tânăra refuză să plece din oraș și alege să meargă pe urmele lui Kálmán, unica ei legătură cu un trecut pierdut. Căutarea o poartă pe străzile întunecate ale Budapestei, unde singurul loc luminos din această perioadă care fierbe pe muchia unui război iminent, este magazinul de pălării Leiter.
Regia László Nemes
Cu Vlad Ivanov, Juli Jakab

"Portretul lui M", de Matei Călinescu. Sau despre "natura transparentă a îngerilor"

Matei Călinescu (15 iunie 1934, București – 24 iunie 2009, Bloomington, Indiana) reprezintă, în literatura română și în cea universală deopotrivă, figura intelectualului care transcende formalismul riguros, facilul cotidian, conferind concretului nuanțe surprinzătoare, mai degrabă călătorind în spațiul filosofiei decât în cel al teoretizării cu orice preț. Poet, prozator, critic, eseist, excepțional profesor. În 1973 părăsește România și începe o strălucită carieră universitară la Indiana University din Bloomington.

Despre Portretul lui M, apărut în 2016 la Editura Humanitas, Matei Călinescu însuși mărturisește: "Acest portret biografic al fiului meu, care s-a născut la 24 august 1977, în Bloomington, Indiana, Statele Unite ale Americii, şi a decedat, înainte de a fi împlinit 26 de ani, la 1 martie 2003, în oraşul natal, a fost scris în patruzeci de zile după moartea lui, în acele patruzeci de zile simbolice de după moartea oricui. În acele zile n-am putut face nimic altceva decât să mă gândesc la el scriind, transcriind fragmente despre el din vechile mele jurnale intermitente, încercând să desluşesc adevărul fragil al unor amintiri care m-au cutreierat în tot acest timp şi care, ştiam, urmau să se risipească inevitabil în târziul ceţos al memoriei. N-am numărat zilele, dar întâmplarea a făcut ca în cea de-a patruzecea să mă simt împăcat cu durerea mea, înseninat în tristeţe. A rămas această meditaţie despre viaţa lui, dar şi despre acea parte din viaţa mea în care m-am străduit să înţeleg enigma întrupată de el. Enigma n-am înţeles-o, dar am înţeles altceva: că el a fost, aşa cum a fost şi cum continuă să fie pentru mine, un dar".

Aceasta este povestea cărții, astfel încât cititorul este avertizat că urmează un parcurs de 250 de pagini pe marginea unei vieți care le cuprinde, de fapt, pe ale tuturor celor care i-au fost în preajmă. Sunt 40 de zile de intro și retrospecțiune, de analiză lucidă și transparentă asupra episoadelor din trecut. Întâmplările consemnate demult în jurnal capătă acum alte semnificații. Faptele mici sunt conexate altora, până atunci lipsite de importanță, formând un întreg necesar nu doar înțelegii, ci mai ales acceptării.

Viața cu M este o provocare, o lecție permanentă, chiar și după dispariția sa trupească. Cei 26 de ani ai fiului reconfigurează întreaga viață a tatălui. Iubirea devine un instrument de (re)cunoaștere, iar răbdarea un barometru - fragil, e adevărat – necesar echilibrului dintre materialul și spiritualul zilelor. "Răbdarea e un fel de a spune: înțelegere, bunăvoință, tenacitate în a nu manifesta micile sau marile iritări, micile sau marile deziluzii; arta de a surâde; capacitatea de a modifica în permanență așteptările – de a le vedea când cu încetinitorul, când în proiecție rapidă, când cu microscopul, când cu ocheanul – calm și iar calm și iar calm", scrie Matei Călinescu.

Tatăl își observă fiul, îl studiază, îi analizează zâmbetul, intenția, singurătatea, normalitatea și firescul reacției, răbufnirea și revenirea. Însă mai presus de toate tatăl vede la fiul său “lumina aproape indiscernabilă care-l înconjura, afecțiunea pe care o atrăgea ca un magnet și de care se bucura, bucurând”.

Portretul lui M este de o frumusețe sfâșietoare, dar cu toate acestea o frumusețe care “dizolvă fără urmă încordările, spaimele, agitațiile”.

Într-o societate în care școala înseamnă aproape exclusiv performanță, un profesor universitar învață că “inteligența și conștiința (inclusiv conștiința de sine) sunt, analogic vorbind, globul pământesc care se învârtește în jurul soarelui emotiv, al soarelui iubirii”.

Adulții care se dezvoltă în preajma unui copil autist știu că iubirea este energia care alimentează întreaga mașinărie existențială. Or Matei Călinescu reușește nu doar să perceapă, să înțeleagă și să accepte firea copilului său, dar o și traduce într-un limbaj care transcende obișnuitul, ordinarul studiilor reci pe care le parcurgem cu toții atunci când ne afundăm în nevoia de a cunoaște o persoană cu autism. Însă nimic nu este posibil în afara iubirii.

Despre M aflăm, astfel, că “esențial este un copil senin și chiar fericit: dar fericit în felul celor săraci cu duhul. Ce sens bogat și exact totodată a căpătat pentru mine această formula biblică! Săracii cu duhul sunt, chiar în lumea asta monstruoasă, fericiți, purtători ai “împărăției cerului”, măcar ai unui petec (albastru, făcut din numere și muzici neauzite) din împărăția cerului”.

Iar continuarea acestor reflecții este posibil să se așeze, pentru unii, în sfera unui misticism îndoielnic, însă cuvintele sunt pe deplin credibile și convingătoare pentru oricine s-a aflat în preajma unui copil cu autism. “Sunt ființe în înțeles literal – inimaginabil pentru noi cei loviți de blestemul chinuitor și voluptos al imaginației – paradisiace, rupte din rai, absorbite de propria lor identitate, care e parte din identitatea divină. Copiii cu autism sunt poate singurii muritori care ne pot sugera – sugestie atât de deconcertantă pentru noi – natura transparentă a îngerilor”.

Desigur, autorul nu ignoră reacția dezarmantă, nedreptatea tuturor neînțelegerilor și incapacitatea empatiei sociale. Dar, urcând în spațiul biblic, Matei Călinescu dezvăluie un substrat prea puțin vizibil lumii concrete, și totuși o realitate palpabilă prin explozia de lumină pe care o persoană cu autism o emite. "Socialmente, desigur, săracii cu duhul sunt victime ale batjocurii, oprobriului, excluziunii: fericirea lor străină, din altă lume, nu e o fericire pe care un părinte, fie el cât de religios, s-o dorească descendenților lui. Și totuși: „Fericiți cei săraci cu duhul”. Și atât de neînțeleși în fericirea lor”, scrie Matei Călinescu. Iar fericirea lor e atât de simplă, autorul exemplificând prin plăcerea copiilor cu autism „de a contempla principii de ordine – numere, forme geometrice, modele pure, Idei, repetiții, simetrii, identități fără diferență".

Copilul cu autism este o lecție continuă. Un barometru. O poveste despre cum am putea să fim dacă am renunța la toate straturile de conveniență, de cum, de ce și ce trebuie, dacă am lăsa liber izvorul de înțelegere și nu am mai oferi cu măsură zâmbetul, bucuria, iubirea.

“Când încercam să îl facem conștient de diferența lui, el ne răspundea, de pe atunci, cu candoare și cu înțelepciune: “Dar toți oamenii sunt diferiți”. Sau „Fiecare om e așa cum e”. Subînțelesul era că-i comunicam un truism: dacă toți oamenii sunt diferiți, nimeni nu e, de fapt, diferit. Îi lipsea conceptul, de altfel fals (o ficțiune statistică), de „normalitate”.

Portretul lui M este oglinda fiecărei zile, este nevoia de noi, de firesc, de revenire în matca iubirii. Dar este și o invitație la ieșirea din indiferență, un îndemn la toleranță. Și, mai ales, o lecție pe care până acum prea puțin am înțeles-o: nu suntem superiori prin ceea ce ne-a dat Dumnezeu, ci prin ceea ce dăruim.

Cronică de Magda Ursache: Un docu-roman pro memoria traumei

Maria: "o femeie cufundată în singurătate, talent şi discreţie". Aşa îşi caracterizează scriitoarea (Florentina Toniţă, Şi cine este aproapele meu?, Editura Junimea, 2013) eroina, având-o, uneori, în avant-arrière pe ea însăşi. Autoarea îşi face autoportretul mai ales în paginile de jurnal, cam departe de personalitatea Mariei şi mai aproape de stilul Florentinei Toniţă. Maria e şi nu e un alter ego al Florentinei; avem de-a face mai degrabă cu faţa şi reversul: foiletonista fermă a ziarului stiri.botosani, în oglindă cu un personaj feminin însingurat, preferând ascunzişul în cercul închis (strâmt?) al casei. Dar nu vreau să mă opresc pe viaţa ei, ci a personajului ei, şi nu vreau să dezgrop acum mult discutata temă a identităţii autor – personaj. În fond, toate personajele (o spune Michel Foucault) sunt autorul. Florentina Toniţă nu crede în ficţiune pură, ci în docu-roman, dar personajul Maria nu-i deloc banal ca să fie un eşec literar. E o fiinţă care-şi caută un drum al existenţei, ştiind de la Mircea Eliade că „singurul sens al  existenţei este de a-i găsi un sens”. Maria se mulţumeşte cu bucurii simple (bea minuni de ceaiuri, pe care doar ea ştie să le combine: ceai de tei cu o urmă de soc, ceai de mentă şi nucă arsă, ceai de iasomie cu puţin muşeţel...). Primeşte necazurile, înţelegând că Deus aiutor et protector îl şi ceartă pe cel iubit. După Sfântul   Ambrozie de Optima: „Cine ne mustră ne dăruieşte, iar cine ne laudă ne jefuieşte”.Dăruieşte cât poate dărui unor trecători prin vieţuca ei, pentru ca la sfârşit să-şi găsească replica  masculină, acea jumătate de plătică, de la Platon cetire.

De la bun început, Maria se deschide spre învăţătura călugărului Teodosie: „Să ţineţi minte, dragii mei, comunismul nu a dat niciodată ceva fără să îţi ceară în schimb sufletul” (p. 56). Se apropie de „mucenici ai Domnului”, ca monahul Paisie, care deschide cartea. Biografia călugărului e leac în terapia intensivă a memoriei. Cuviosul, pe numele de mirean Petrică Scurtu, e un deţinut politic devenit, după eliberarea din ’70, duhovnicul închisorii. N-a plecat extra muros, nu s-a lăsat scos din temniţă şi, Dumnezeu ştie cum, i s-a permis să rămână sub zăvor, ca să facă din buruieni (criminali, tâlhari, hoţi de buzunare) spice roditoare. În fapt, n-a ieşit din viaţa Bisericii: spovedea şi împărtăşea acolo, în celulă. Multe biografeme a adunat Florentina Toniţă în acest portret: de la Grigore Caraza, puşcărizat 21 de ani, care n-a vrut să iasă din închisoare decât dacă vor fi eliberaţi toţi, absolut toţi deţinuţii politici. A luat ceva, poate, şi de la verticalul-inconcesiv Alecu Ghika (din os de martir), care nu s-a lăsat cu nici un chip „reeducat”. Închis ca şef al Poliţiei în perioada ’40-’41, condamnat la muncă silnică pe viaţă, a refuzat, la cererea lui Drăghici, să depună mărturie că Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul Justiţiei sub Groza (6 martie ’45 – 23 februarie ’48), ar fi fost informatorul Siguranţei. Marele refuznic i-a spus tăios: „Nu-ul meu este categoric şi onoarea mea nu-i de vânzare”. Mărturie falsă contra libertate? Nu. Sadoveanu n-a mişcat un deget ca să-l salveze pe fiul bunului „prietin” Dumitru D. Pătrăşcanu, deşi avea autoritatea politică s-o facă. Prinţul Ghika lua totdeauna bucata cea mai mică de pe tava (targa) cu pâine. Până şi gardienii erau impresionaţi: „Prinţul tot prinţ!”

Călugărul Paisie dovedeşte o incredibilă putere în a ţine post: bucata sa de pâine ajunge la câinele  Blându, tovarăşul gardianului. Bea doar ceai rece de năpraznic, planta cu puteri magice, care vindecă răni trupeşti şi sufleteşti. Tânăra femeie a înţeles bine că nu trupul pământesc îl vizau torţionarii, ci duhul. Îi caută, să şi-i apropie, pe cei supuşi unei intensive persecuţii religioase, fără a se lepăda de Duhul lui Dumnezeu. Îi ascultă. „Creştinii nu se nasc, ci se fac”(Ioan Scărarul).

Academia de sub pământ a ţinut sănătoase minţile prin conferinţe şi dialoguri; murmurau versuri, fredonau cântece religioase... Celula, carcera se transformau în „abisul luminat”, cum îl numeşte N. Balotă. Supravieţuiau. Florentina Toniţă s-a documentat în amănunt privind cumplita lume carcerală. În călugărul Teodosie am aflat un biografem al Părintelui Calciu, mărturisindu-se: „am căzut şi am conştiinţa decăderii”. I-a răspuns Vasile Manu (este oare Vasile Manea, evocat de Cicerone Ioaniţoiu în Martiri şi mărturisitori ai Bisericii din România în perioada 1948-1989?): „Spovedania îmbunătăţeşte”. Manu a fost ridicat din gară şi condamnat 15 ani pentru activitate legionară. Flori nu se lasă informată de istoria oficializată, o ştie pe cea nerecunoscută oficial, aşa că Maria îl întreabă: „Reală?” şi primeşte răspuns : „Da, reală”. Citise, la o întrunire, poezii de Vasile Militaru, mort în  închisoare. Cărţile poetului au fost arse în curtea casei, sub ochii soţiei; aşa cum i s-a întâmplat Anei Stere (sub privirea ei, un comando sovietic a ars, în ’45, arhiva Stere, în curtea conacului de la Bucov) sau Corneliei Pillat. Manu a fost dus la Suceava, unde erau încarceraţi cei mai mulţi studenţi, într-o celulă de 3-4 metri lungime şi 1 şi jumătate lăţime, proiectată să încapă 20, dar în care comuniştii făceau să intre 150 de inşi, ca să moară asfixiaţi. Celulele negre nu aveau geamuri. În ajun de Crăciun, câţiva aparţinători ai deţinuţilor sau simpli trecători le-au cântat, din stradă, colinde. Deţinuţii au fost pedepsiţi: cu bătaie metodică şi eficientă şi cu cântece revoluţionare ţâşnind din difuzoarele închisorii. „Crăciunul ne-a durut în carne vie”, oftează Manu.

A urmat iadul „reeducării” de la Piteşti (1949-1951). Eugen Ţurcanu îi privea „cu o ură nepământeană”: „Mori când vrem noi, mă! Noi suntem Dumnezeu!”, urla monstrul. Toma, student la Teologie (îi spuneau, cu o reverenţă, Misticul) a avut norocul să închidă ochii după lovituri cu ciomagul la rinichi. Le-a spus fraţilor de chin: „Unii mor, alţii îşi dau duhul”, se leapădă de el, în loc să-l încredinţeze lui Hristos.

Stăteai la marginea priciului, în şezut, cu mâinile atingând vârful picioarelor şi cu ochii ţintă la ele, de dimineaţă până-n seară. La sfârşit, erai zombi. Poziţia impusă urmărea distrugerea sistemului nervos, anihilarea voinţei. Somn? În poziţia mortului, pe spate, cu mâinile pe piept, la vedere. Manu s-a rugat 50 de ani la Dumnezeu să-i dea putere să-şi ierte călăii. Nu-i uşor să-ţi tămăduieşti sufletul prin iertare. Pe nevolnici i-a iertat, la ceilalţi, nereeducabilii, se gândeşte ca la sfinţi. Biserica se apără cu sfinţi şi cu martiri, am mai spus-o. Când Ţurcanu i-a ordonat să-l bată pe Petrică Scurtu, alias călugărul Paisie, i-a aruncat bâta la picioare. Genu cel groaznec a luat-o şi l-a lovit el, cu cruzime. „Nimic nu se compară, însă, cu fericirea pe care o trăise Petrică atunci când Vasile a refuzat să-l bată.”

Profesorul de istorie al Mariei seamănă bine cu Cristescu, profesorul meu de istorie din Liceul „B.P.  Hasdeu”, care nu voia să rămânem orfani de istoria adevărată. Vasile Manu le povesteşte oaspeţilor lui cum peste Codreanu, nicadori şi decemviri, sugrumaţi din ordinul lui Carol II în noaptea Sf. Andrei, s-a aruncat un butoi de vitriol, apoi s-a turnat o placă de 30 de tone de beton; când a fost reîngropat creştineşte, după un şi jumătate (Manu a participat la înmormântare), Codreanu „era întreg”, nears de acid. Şi se vede că Vasile Manu n-ar ezita să-l sanctifice (orice credinţă trebuie respectată), pentru că poruncile sale sunt biblice: onoare, faptă, disciplină, muncă , sacrificiu, jertfă; ajută-ţi fratele de cruce.

Florentina Toniţă ar putea face parte din colectivul ICCMER, de investigare a crimelor comunismului, atât de bine le cunoaşte: Călugărul Teodosie a fost arestat în ’48. Era student la Medicină şi le vorbise colegilor despre Duhul Sfânt. Proful l-a raportat la Secu. Şi Manu completează: „Să ştiţi, dragii mei, că informatorii au fost cea mai teribilă armă, ei au menţinut comunismul în România.” Petrică Scurtu a fost arestat în vara care n-a fost vară a lui ’48. Avea 18 ani; acuzat de „înaltă trădare şi conspiraţie împotriva statului”. Elementul nesănătos citise cărţile unor periculoşi ca Eminescu şi Blaga. Le furase din maldărul pregătit pentru a fi trimise la topit şi le ascunsese sub scările liceului, apoi le dusese acasă şi le găsise loc în beci, sub butoiul de varză murată. Aşadar a făcut puşcărie pentru Eminescu şi Blaga. Dar gazetarul Eminescu nu-i şi acum etichetat conform ideologiei political correctness? Cât despre metafizica lui Blaga, s-a spus că ar ţine de „zodia fascistă”, aşa cum absurd acuza, în vremi proletcultiste, Beniuc. În ’49, Petrică era la Jilava. A urmat la Piteştiul, unde s-a sprijinit pe Psalmul 69.

La pagina 52 a docu-romanului, găsesc o superbă imagine a bibliotecii lui Dumnezeu. Cărţile înşirate pe rafturi de mâna divină sunt oamenii cu vieţile lor: cu bune, cu rele, cu căderi şi cu biruinţe asupra lor înşile; oameni fărâme sau oameni întregi. Unele au coperţi strălucitoare, învelind pagini rupte şi îngălbenite, pe care nu scrie nimic. Autor e Creatorul, dar co-autori sunt creaturile, cărora li se dă „libertatea de a făuri singuri conţinutul, de a umple pagină cu pagină, până la coperta ultimă”. Destinul e la voia Domnului, dar contează şi „atitudinea omului faţă de voia lui Dumnezeu”. „Şi, la fel ca dintr-o librărie, depinde de noi să alegem de pe raft doar cărţile care ne vor fi de folos, adică pe oamenii îmbunătăţiţi”. Asta şi face Maria: alege cărţi de învăţătură, ca aceea a lui Dumitru, alt „nereeducat” la Piteşti. În ’55, ajunsese la colonia de muncă Bicaz, care cuprindea chiaburi, rudele fugarilor din lagărul „democraţiei populare”, legionari, politicieni din partidele istorice, preoţi. Erau acolo şi trădători, demascau şi mâncau pe săturate. Pe Dumitru nevasta îl părăsise ca să construiască socialismul cu un activist. Copiii îi dăduse la orfelinat. Pe toţi patru. Urma să se distrugă biserica din satul lui, o bijuterie arhitectonică, în ciuda stăruinţelor preotului satului la autorităţi. Icoanele mari fuseseră arse. Dumitru a refuzat să ia parte la blasfemie: s-a aruncat în explozie şi a urcat pe scara cerului. Părintele a adus hârtie de la Bucureşti că biserica „poate rămâne”. Prea târziu. A acoperit-o apa barajului, cu cimitir cu tot.

Tripticul Mariei ? „Sufăr, îndur şi exist.” Ştie toate felurile de iertare: cu patimă, cu supuşenie ori cu împotrivire, cu superioritate sau cu smerenie, cu lehamite... „Dumnezeu îţi vorbeşte cu îngerii, dar nu îţi dă aripi.” La drum cu îngerii e titlul unei cărți de reportaje semnată Florentina Toniţă. Maria trece prin toate „dezamăgirile, durerile, deznădejdile şi neiubirile zilnice”. Apare Vlad: „Erau aproape iubiţi fără să fie.” Evită o încercare a lui de-a face dragoste cu ea şi (din orgoliu bărbătesc rănit?; ca scuză?) Vlad îi arată marea, pe care n-o văzuse până la 20 de ani. La 23 de ani, un viol. Bogdan, colegul de la pictură monumentală, fusese martorul care nu reuşise s-o scape de 3-4 atacatori. Se despart, ca să uite fiecare ce-i amintea celuilalt. Firesc. „Prima dragoste a Mariei a fost prima moarte adevărată”. Atât. Ce scenă ar fi scos Băieţică sau Bradea, prozatoare de linie fierbinte, din aşa ceva! Şi ce de premii literare ar fi adunat!

Maria devine femeie frumoasă (pălărie drôle, rochii până-n pământ), care aşteaptă şi aşteaptă. Nu e mulţumită de viaţa ei, dar nu se revoltă. Rana? Nevindecată. Violul o făcuse să-şi dea „demisia din acest trup”, cum spune pe poezeşte Aura Christi. Pictează, izolându-se. Foloseşte mult albastru, culoare rece, menită s-o purifice. Expune într-o mică galerie de artă, vinde rar, renunţă să mai vândă. Singurătatea o învinge.

Apare Costa. Bărbatul o agită, o nelinişteşte pe pictoriţa de cuiburi de îngeri, însă prezenţa lui e un fel de scut pe vechea rană. Îi umple casa cu flori de câmp, pare ameţit de făptura ei, dar rămâne marele necunoscut. Dispare, se întoarce însurat. Maria (străină de ea însăşi se numeşte starea asta) renunţă iarăşi la pictură şi la notaţiile în jurnal, unde scrisese despre o anume bucurie: „nu ne-a promis nimeni o lume perfectă, curată”, dar trebuie să căutăm şi să găsim Fr umosul. Mihai, cel întâlnit în biserica părintelui Antonie, începe uşor-uşor să devină semenul ei, dar Maria se distanţează şi de acest presupus aproape, care nu vrea loc în inimă. Ca s-o împace, Mihai îi prezintă „un om frumos”, pe Vasile Manu. Pe Costa, omul vieţii ei, îl cunoscuse la conferinţa călugărului Teodosie,  prieten cu Manu.

„Cel mai tare doare aproapele tău care, în timp, devine aproapele altuia.” Maria pictează din nou, citeşte Murakami, purtând haina iubirii de Costa, mereu apăsată de starea dor de Costa. Şi Costa îi bate din nou la uşă. Vine „ca să nu fie târziu”. Şi nu, nu era târziu pentru că „iubirea răspunde la toate întrebările”: „Mi-eşti drag, om.”

În finalul cărţii, călugărul Paisie, alias Petrică Scurtu, e rejudecat pentru prozelitism, după 60 de ani de închisoare nevoită sau voită. Judecător nu-i altul decât securistul în care Manu recunoaşte pe cel care îl presa să devină informator. La primul proces, falsul avocat al apărării perorase: „Băgaţi-i la închisoare pentru a beneficia de reeducare!” Ca „bandiţii” tineri să nu ajungă cumva baza (şi suprastructura) societăţii socialiste. Postsocialist, învinuitul nu are apărare. Se apără singur: „În 1990 am refuzat să părăsesc închisoarea.” Motivul? Acelaşi ca în anii 70 : „ţara mea nu era liberă”. Procesul se amână, Justiţia nefiind numai oarbă, ci şi surdă.

Mâhnită de „neştiinţa şi indiferenţa ăstui timp”, cum îmi scrie într-un e-mail, Florentina Toniţă strigă acum. Poate se aude.

"Un docu-roman pro memoria traumei", cronică  semnată de Magda Ursache, publicată în Acolada, nr. 11/2018

Cronică de Georgică MANOLE: Pentada Florentinei Toniță

Văd prin lumina vitrinei un titlu: "Forma păsării" (Editura Axa, Botoșani, 2012). Și numele autoarei: Florentina Toniță. Îmi răspunde Corneliu Dumitriu, distinsul artist: "Fiind cadou, nu e de vânzare. Pot, însă, să v-o împrumut pentru citit". Dedicația dă și un indiciu: "...aceste cuvinte despre zbor și frumusețea încremenirii". Conceptul de încremenire, scris de poetă într-o linie supercaligrafică, m-a derutat într-un anumit fel. Mi s-a fixat în minte și, reactivându-se periodic în timpul lecturii, funciarmente mă obligă să abandonez posibilele chei personale de descifrare a demersului poetic florentin. Cu toate aceste puseuri conturbatorii, n-am sesizat în poeme acel “zero absolut” care ar induce starea de încremenire. Florentina Toniță are o “temperatură creatoare” înaltă, ascunsă precum lava unui vulcan, și care, paradoxal credinței sale, o descremenește și o face să interacționeze: “rug obositelor clipe, forma păsării ca o/ întâmplare în lanţuri/ nu e puţin lucru să exişti (discursul zeilor/ în campanii de cretă: să crezi, să iubeşti şi să uiţi)/ părul tău împleteşte anotimpuri de spice/ ! Dumnezeu ţi-a uitat anii de împrumut// forma păsării cuprinde-nlăuntrul/ în trup, explozii de aripi anunţă plecarea// metaforă cu amprente de sticlă, oglinda/ adună din lume învinşii” (“oglinzi”).

Cele mai importante interacțiuni sunt cele specifice structurii sale interne, de poetă pursânge, care îi accentuează tendința conservatoare. Nefiind o intransigentă, cel puțin în acest volum, Florentina Toniță chiar înțelege cauzele care îi creează stările și din această perspectivă poezia ei este o dezbatere asiduă cu ea însăși. Visele, instinctele, amintirile, îi induc o gamă largă de sentimente (îndoiala, spaima, trădarea, singurătatea, tăcerea, așteptarea, lehamitea, insomnia și încă multe altele care se adaugă cărnii poemelor) ce întăresc starea de angoasă urmată de dorința de a evada din spațiul terestru: "tristeţea ca o fântână răsturnată în mare/ niciun ochi adormit, văzul bolnav de nesomn invadează fiirea/ în fiecare seară ţărmul se transformă în mare de alge/ să-ţi amestece trupul cu peşti,/ încolăcite cuvinte într-un extaz fără sunet./ fata pe ţărm aprinde lumina/ invazia anunţată pentru ora 12 fix se transmite pe unde/ la miezul nopţii  trupul tău alb: peşti, aripi şi alge albastre,/ în loc de ochi două sfeşnice aburind sub cupola de îngeri/ prizonier în ceruri, Dumnezeu priveşte tăcut/ nicio invazie nu te învaţă iubirea, iar pentru un război/ e nevoie de doi..." („invazia florentină”). Învingând logica, sentimentele amintite, ca veritabili factori demobilizatori, nu duc la abandonarea de sine a poetei. Ele se transformă în poeme, ca o formă de recuperare a timpului, având ca metodă autoreflexivitatea: “între mine şi noi fereastra trece prin trup cu patimă/ niciodată nu vei vedea umbra grăbită/ spre uşă, alergarea şi drumul uniţi în pasul durut/ niciodată umbra nu caută îndărăt/ niciodată umbra” (IV). 
Cealaltă tendință a personalității Florentina Toniță vine dinspre structura externă și îi evidențiază aplecarea spre modernism. Imaginile curg ca o avalanșă, poetei rămânându-i să le preia ca și cum ar face o colecție de tablouri: „vorbim la o cafea despre Dumnezeu/ curtea conacului se răsfrânge în seară şi nu ştiu/ în care prezent nimerim. vorbim despre Dumnezeu/ şi se face deodată devreme,/ alungeşti privirea peste masă, născoceşti cuvinte/ fără să vorbeşti/ Klaus şi Luther şi ai minţii cai nărăvaşi aleargă nebuni/  să vorbeşti despre Dumnezeu la o cafea e ca şi cum ai visa în plină amiază/ conacul e târziu, frunze de metal în lumini amuţite/ stăm faţă în faţă de parcă acum împlinim prezentul/ vorbim pe tăcute rugăciuni/ fiecare cuvânt mai urcă o scară, îl simţi cum se rupe din carne/ palme încuvântate de sute de ani,/ conacul se umple de tălpi, urmele cad obosite în soare” („la conac”).

Dipolul intern-extern, ca echilibru între tendințele conservatoare și cele moderne, se sprijină întotdeauna pe o paletă de elemente complementare. Aceste elemente iau mai mereu forme materiale (un bărbat, unul dintre părinți, un colț din natură, interiorul unei locuințe etc.), dar și forme imateriale (îngerii, sunetul unei melodii etc.) pe care poate are grijă să le armonizeze: “albul iernii și iarna sufletului, totuna” este poemul care ne lămurește, el consfințind încercarea eliminării conflictului din interiorul diadei amintite: “sunt iubiri şi tăceri în viaţă pe care le descrii cam aşa: am visat cu ochii deschişi un înger. am simţit fîlfîire de aripi, am zburat, am zâmbit. apoi am ştiut că ochii deschişi erau tot în vis. dimineţi înşiruite sub geamuri ascund pustietăţi. amiezi în aşteptare, seri în aşternuturi reci, uneori colorate, o zi alb, o zi verde, în alta roşii. de ce îmi amintesc doar ceea ce niciodată nu am avut curaj să trăiesc?”.

 Prin acest duel dintre cele două tendințe, Florentina Toniță ajunge la esența lucrurilor prin poem, așa cum Brâncuși – și titlul volumului, “forma păsării“, ne-o impune să precizăm – a ajuns prin sculpturile sale.

Reținusem cândva un citat, cu referire la Brâncuși, al cercetătoarei Doina Lemny: “În fața unui bloc de piață, se ivesc întrebările, ideile se constituie și opera rezultă dintr-o comuniune a artistului cu formele ce ies parcă în mod natural”. Așa au apărut „păsările” brâncușiene ca și întreaga sa operă, “ducând simplificarea figurilor până la limita abstracțiunii, rămânând atașat formei pe care o sublimează, debarasând-o de model și proiectând-o în universal” (Doina Lemny). Poate nu de la Brâncuși a luat Florentina Toniță “lecții de zbor”, dar de la îngeri sigur: “cine dansează cu îngerii este deasupra jocurilor/ şi a lumii întregi/ (nu de vulturi, ci de înălţimea zborului teme-te!)// m-am trezit greu, ţineam de mână un nebun/ (îngemănat în aripă cu îngerul său, fugea în lume/ în căutarea oamenilor singuri)/ nu am uitat mersul pe sârmă, chiuitul aspru al gândului/ pregătit de-cu-seară la foc mic,/ de unde înţelepciunea,/ de unde cumsecădenia de paie, de unde rostul/ de a fi ceea ce sunt/ într-o lume care nu este ceea ce este// nebun de aripă, mă vindecă lumii un înger...” (“nebun de înger”).

Poemele sunt așezate în carte pe entități ce alcătuiesc o pentadă care circumscrie lucrurile considerate esențiale de poetă: 1. Zborul ca lecție (“Ispita îngerului”); 2. Tentația conservatorismului (“Ierbarul lui Seferis”); 3. Tentația modernismului (“Invazia florentină”); 4. Armonizarea celor două tentații (“Femeia-soarelui”); 5. Risipirea în poem (“Hotarele timpului”). Cele cinci esențe ce dau arhitectura volumului asigură, până la urmă, ceea ce-și propune conceptul de pentadă: punerea în acord, prin poem în cazul Florentinei Toniță, a perfecțiunii mistice cu perfecțiunea estetică. Trebuie să recunoaștem că îi și reușește.


(Cronică de Georgică Manole, publicată în Actualitatea botoșăneană din 2 martie 2018)

Florentina Toniţă - FORMA PĂSĂRII (cronică de Mihaela Arhip)

Nichita Stănescu spunea că "prietenia nu este un dor, ci o prezenţă". Cred că aceste cuvinte definesc cel mai bine legătura dintre mine şi Florentina Toniţă, o legătură care durează de mulţi ani, timp în care ne-am întâlnit doar când trebuia ca dorul să devină prezenţă. Dacă mă întreabă cineva "Ce faceţi când vă vedeţi, când nu vă vedeţi?", răspund simplu şi sincer că "vorbim la o cafea despre Dumnezeu..." ("la conac").

Prietenia noastră este ca o pasăre ale cărei aripi se cer în direcţii diferite şi am crezut de multe ori că ritmul alert al vieţii va rupe în două pasărea care suntem. De fapt, viaţa doar a mărit anvergura aripilor, ca să poată cuprinde în zbor mai mult cer. Şi, uneori, când pasărea se odihneşte, revine la forma ei iniţială, de prietenie cu două aripi.
Carte de poezie, "Forma păsării" are ca motto cuvintele lui Constantin Noica: „Suntem nişte zei proşti, nişte zei nemuritori care ne-am uitat destinul.” Pentru că poezia ne defineşte.  Sau lipsa poeziei. Ne transfigurează realitatea exterioară învăţând-o să se privească în oglinda realităţii interioare.
Scrisă „într-o lume care nu este ceea ce este” („nebun şi înger”), cartea ne oferă şansa de a ne regăsi dacă avem puterea de a răspunde sincer la întrebarea definitorie pentru întregul ei cuprins de versuri: „de unde înţelepciunea,/de unde cumsecădenia de paie, de unde rostul/de a fi ceea ce sunt?” („nebun şi înger”). Aici, un nebun „e îngemănat în aripă cu îngerul său” şi fug în lume „în căutarea oamenilor singuri” („nebun şi înger”). Rolurile sunt bine definite, autoarea e, de cele mai multe ori, Îngerul, cititorul e doar Nebunul care fuge în lume şi e adus înapoi acasă de îngerul său care îi citeşte poeme-descântec. Alteori, însă, rolurile se schimbă.
În cartea Florentinei, Pasărea are formă de Înger, înlănţuit din cauză că a ispitit sufletul din fiecare să îşi scoată masca şi să rămână învins, ca să descopere mai uşor că nu e nicio ruşine să fii învins de iubire, de singurătate, de un vis sau de amintiri.
Avertizată încă de la primele pagini că „despre iubire şi îngeri e bine să taci” („pustiul târziu”), am înţeles sacrificiul asumat de instanţa lirică şi nu pot să tac atunci când Pasărea din carte ia forma iubirii şi a dorului care îi este inevitabil. Şi mă ispiteşte să redau o confesiune lirică dureros de aproape de anume dezamăgiri pe care le-am primit şi eu de-a lungul timpului: „ispita îngerului. nevoia de a privi peste umăr. singurătatea/iubirii. femeia de dincolo, nebunia oraşului toamna, biserica de/frunze. gol. întuneric în plete, străfulger de inimă. trădare în/hohot, pustiul amiezii. eşti dar pleci. aşteptare. niciodată aici,/totdeauna acolo. părăsire. pământ lipit de ochi, umbră şi/umblet. pleci. iar. se închide cărarea. în pelerina asta nu te/recunosc, ţi-au căzut aripile sub scări. pulbere de înger. cu bine.” („pulbere de înger”).         
 Mi se pare atât de fidel conturată iubirea noastră cea de toate zilele, încât am simţit crescând în mine, ca pe un descântec, gândurile şi incertitudinea celui care s-a mărturisit: „de unde aceste dureri în fiecare dimineaţă/când deschid ochii şi mă găsesc străin/cu trupul obosit în zăpadă?” („descântec de dragoste”).
Din punctul de vedere al gândului meu, cartea „Forma păsării” este strigătul unui suflet care se dăruie cu sinceritate şi cu umilinţă, care crede că fiecare dăruire este firească atunci când iubeşti, dar pentru care dezamăgirea este o stare la fel de firească. Este o carte în care Dumnezeu iartă ceea ce Florentina Toniţă nu poate să uite. Toate poemele par că încearcă să prindă în rama lor de cuvinte forma păsării care a trecut peste sufletul fiecăruia dintre noi, şi să o păstreze pentru o zi când „prietenii nasc amintiri pe/ hârtii imaginare” („lacrimi de nisip”).
 Prin „amiaza de duminică” trecem încă umili după întâlnirea cu „repetabila moarte” şi umilinţa se va scutura de pe suflet, ca să lase loc uimirii când descoperim că „poeţii nu ştiu iubi!”. După care, poate coborî peste toate gândurile „dimineaţa promisă”.
 Cred că Îngerul este laitmotivul cărţii, centrul unui univers în care păsările devin îngeri după ce îşi pierd forma clasică de păsări. Toate poemele au cadenţa unor versete, ceea ce înfioară nu doar la prima lectură, fiindcă există acea senzaţie stranie că ţi se adresează direct şi, uneori, că îţi mustră neputinţa de a ierta: „în altă viaţă te arunc să-mi rămână iertarea dincolo de moarte.” („lacrimi de nisip”). E centrul unui univers în care „mor oameni din nimic” („din nimic, Doamne...”) şi „trupul macină gânduri din alte vieţi” („amăgiri de zi şi de noapte”). A unui univers în care numai Dumnezeu ştie „cum arată oamenii rătăciţi de gânduri” („dimineţi şi gânduri de seară”).
 Undeva, cineva anume a aşteptat ca această carte să fie scrisă, pregătit pentru „invazia florentină” a Florentinei Toniţă.
 Eu am primit cartea înainte de a fi publicată, am primit-o în minunea banală care este visul nostru cel de toate nopţile. Şi, în puterea nopţii, m-am trezit şi i-am scris: „Am visat aseară că ţi-ai publicat volumul de versuri! Era cu o pasăre pe copertă, ceva stilizat în alb/negru/albastru. Să fie visul într-un ceas bun!”
 Şi am primit în seara zilei următoare răpunsul: „Oh...Oh...Oh... Astă noapte, de fapt spre dimineaţă, am visat pentru prima dată lansarea cărţii mele. Ştiu că era coperta albă şi ceva negru, nu am apucat să văd. Nu ştiu dacă am apucat să îţi spun că am ales titlul: „Forma păsării”. Dacă nu, atunci măcar ai visat pasărea, deci ai aflat între timp. Nu mă mai mir, e minunată întâmplarea - în visul meu şi al tău, aceeaşi noapte.”
 După câteva luni de aşteptare, am intrat în posesia cărţii. Şi de atunci caut forma păsării. Cartea cu versuri-versete ascunde în ea dorul după cuplul primordial, „ispita îngerului”, poeme presate întru păstrarea lor în „ierbarul lui Seferis”. În carte, suferă după „invazia florentină” o „femeie a soarelui” şi toate se sting la „hotarele timpului”, unde nimic nu mai are greutate materială, nici strigăte, nici orgolii. În toate e doar Timp nemăsurat, necântărit, şi Păsările au formă de Înger.
 Când termini cartea, nu poţi spune decât: „e timpul să am îngerul meu.” („îngeri şi corăbii”).

Recomand (de acelaşi autor): „Lacrimi de nisip”, „La drum cu îngerii”, „Şi cine este aproapele meu”.

(Cronică publicată pe Provocarte)

"Licu, o poveste românească"

Sentimentul straniu începe din prima secundă. Intri în sala de cinema venind dintr-un prezent zgomotos, desprinzându-te de o lume și intrând conștient într-un univers care îți este familiar în măsura în care l-ai asimilat prin propria experiență sau prin felii de istorie care, în familia ta, poartă nume de bunici, de părinți sau de locuri. 

"Licu, o poveste românească" este un film care nu documentează un timp, ci o poveste. Ana Dumitrescu, o regizoare româncă stabilită în Franța, a venit în România pentru a realiza filmul cu un singur personaj. Chiar dacă în cinematografe este prezentat drept documentar, cinefilii care trec de răceala avertismentului au a vedea, în fapt, un personaj-metaforă, o desfășurare de sentimente, un parcurs al unui destin menit să ne rupă măcar pentru o clipă de haosul încărcat al zilei.

Filmul este o metaforă despre propria condiție și efemeritate, o lecție de viață, dar și un veac de supraviețuire, ne spune Ana Dumitrescu, regizoarea filmului. Timp de 92 de ani Licu a suferit, a iubit, a râs și a plâns. Deportat din Bucovina de Nord, a străbătut comunismul, a simțit în urechi gloanțele la Revoluția din 1989, a fost doborât de capitalismul românesc. Cu toate acestea, Licu deschide și răsfoiește - dimpreună cu fiecare privitor în parte, pe parcursul unei ore și încă jumătate - un manual de Istorie a Vieții (cum ar fi să se predea așa ceva în școala românească?!).

Este blând, cu un râs care îți deschide inima și te lasă să îi pătrunzi în intimitatea atât de așezată, atât de firesc umană. Licu este ceea ce chiar specialiștii numesc istorie vie. Deținători ai unui tezaur încă prea puțin exploatat la noi. Poveștile lor conțin date concrete, mărturii directe ale unor fapte cunoscute. Însă ei, martorii, ne aduc ceva ce nici un manual oficial nu oferă: impactul evenimentelor istorice asupra unui popor, asupra unei comunități. Or Licu presară în film astfel de imagini. Deportarea din Bucovina, fuga în România cu frica bântuindu-le ochii, pașii, gândurile și somnul. Refugiul. Anii comunismului, cu spaima de a nu fi auziți, urmăriți, închiși.

Povești și povești. Înșirate fără patimă, legate între ele cu un umor aristocrat, cu o anume bucurie pe care Licu o exteriorizează cumpătat și reținut.

Dar Licu mai reușește ceva: el populează filmul cu personaje al căror portret îl creionează cu măiestrie. Fratele mai mare, născut fără un rinichi, dar fără ca cineva să își fi dat seama. Ajuns mare inginer, a pus pe picioare combinatul din Hunedoara. Până când, din cauza poluării masive, fratele s-a prăbușit. Spaima comuniștilor că îl vor pierde pe Viorel, inginerul genial de care aveau atâta nevoie, i-a făcut să acționeze cu o rapiditate și o generozitate incredibile. Vorbim de anii 1955, când Securitatea aresta și împușca fără niciun scrupul pe toți cei care se opuneau regimului. Viorel, însă, era un bun de care nu se puteau lipsi. Un avion ministerial l-a transportat la Paris, unde a fost ținut o lună întreagă, pe banii statului, în încercarea disperată de a-l salva. Nu l-au salvat... Comuniștii stăpâneau doar Moartea, nu și Viața...

Aproape în aceiași ani, fratele soției, un avocat cu doctorat în drept, care lucrase la Arhivele Securității, avea să dispară fără urmă. Oricât au întrebat, oricât au căutat, nimeni nu le-a dat nicio explicație. Dispărut în neantul istoriei, o enigmă pe care timpul nu a dezlegat-o nici până astăzi.

Spectatorul are să se mai bucure și de povestea soției lui Licu. O dragoste care a străbătut veacul, fără să se ofilească sau să se tulbure de greul timpurilor. Răpusă de o tumoare la cap, chinuită de suferință, imobilizată trupește și fără a mai putea vorbi, femeia avea să plece în veșnicie într-o noapte de decembrie a anului 2008, dar nu oricum, ci luându-și rămas bun în felul cel mai cinematografic cu putință: “S-a trezit, a deschis ochii și mi-a spus: Adios, muchachos!”.

Despre Licu ar fi greu, de pildă, să scrii un roman. Pentru că este cel mai atipic personaj, iar bruma de credibilitate de care are nevoie autorul s-ar prăbuși într-un soi de suspiciune continuă. Licu trăiește cu porumbeii. La 92 de ani, face cornulețe strașnice, ba chiar și plăcinte la cuptor. Meșterește ore întregi și știe să construiască din nimic tot felul de obiecte. Coase la mașină („toată lenjeria din casă e cusută de mine”, se laudă mustind în colțul gurii o mândrie nestăpânită), bucătărește într-un molcom al zilei pe care îl simți, îl adulmeci, îl furi fără să vrei.

Capcana în care ai putea cădea, după ce ieși din sala de cinema? Să te întrebi cine este Licu. Ce face Licu? Trăiește, doarme, suferă, tânjește după ceva, fericește vreo lume ori scotocește prin timpul rămas, cel cel ce va să vină? Licu este un personaj. Care rătăcește printre amintiri, care își potrivește pendula după propria existență. Dar rămâne o ficțiune, o altfel de realitate, după cum ne avertizează regizoarea filmului. “Este un vis, dacă vreți, un vis de sfârșit de viață. (...) O viață frumoasă nu este o viață perfectă. Nu există. Viața e plină de copromisiuni, înșelare, greșeli, ceartă, supărare, furie, durere. Viața lui Licu este plină de ele, dar am ales să arăt ce ne rămâne, de fapt. O viziune idillică. Cu ce plecăm când închidem ochii. Asta se numește cinema”, mărturisește Ana Dumitrescu.

Venit din trecut, Licu este o proiecție în viitor. Despre cum am putea fi dacă am fi. Despre cum se trăiește și se moare purtând în cârcă o istorie pe care, fărâmă cu fărâmă, începi să o înțelegi doar pe măsură ce te îndepărtezi de lumesc.

"Licu, o poveste românească" este o evadare din cotidianul haotic și bulversant. Este o aromă de viață veche, împrospătată cu bucuria zilelor târzii. Licu este un om normal într-o lume dureros de anormală. Veți constata asta imediat ce veți părăsi sala de cinema și vă veți zdrobi inimile de zgomotul certăreț dimprejur.

Iar pe măsură ce trec minutele, orele, zilele, Licu se transformă în altceva: el rămâne un DOR. 

SORIN LAVRIC, un cronicar în bolgia comunistă!

Ca autor, Sorin Lavric scrie ca și cum ți-ar privi peste umăr. Și asta pentru că scrisul său emană o intimitate fremătândă, un soi de spontaneitate așezată. Ritmul în care sunt rânduite cuvintele nu lasă loc analizelor stilistice, tocmai pentru că cititorul își însușește mai degrabă înțelesul decât forma, imaginea mai mult decât structura. Cu toate acestea, avem în scriitura lui Sorin Lavric un limbaj spectaculos, o ordonare logică a verbului, dar fără să epateze, fără ca autorul să ceară atenție. Dimpotrivă. Sorin Lavric uimește prin capacitatea de a scormoni în subconștientul amorțit, dar o face fără să se impună. Este suflarea de pe umăr, iar cititorul simte în fiecare rând al cărții această însoțire.
Ca cititor, pe Sorin Lavric îl lecturezi în aceeași intimitate fremătândă. Autorul a citit, a răscolit, a aflat. A trăit propriul exil spiritual pentru ca, într-o zi, să răstoarne anii de învățătură și să se redimensioneze ființial. A urmat două facultăți deloc ușoare – Medicina și Filosofia. A trăit în lume fără ca lumea să îl satisfacă. Până într-o zi, când noianul de informație s-a clătinat. Întreaga strădanie profesională a căpătat altă dimensiune, iar arhitectura emoțională a urcat către etajele superioare ale ființei. Sorin Lavric recunoaște că datorează toate acestea unor oameni veniți din vremuri de demult. Vremuri a căror istorie nouă ni s-a servit în alte coordonate, măsluite și prefăcute de regimul comunist. “Am fost fără Dumnezeu. Până să întâlnesc doi bătrâni, pe Mircea Nicolau și Gavril Vatamaniuc. Ei mi-au trezit din latență această virtute a credinței. Dacă nu i-aș fi întâlnit aș fi rămas cum eram înainte: inert, irațional și logic. Fără să cred în ceva misterios pe care nu-l poți explica, dar există”, mărturisea Sorin Lavric într-o convorbire cu Eugenia Vodă. Parcugând "Glasuri din bolgie", cititorul primește aceeași șansă, dar înzecit mai valoroasă, Pentru că va cunoaște nu doi, ci mai mulți bătrâni care vin cu acest mare dar: trezesc din latență virtutea credinței. Și da, la finalul cărții nu mai poți fi nici inert, nici irațional, nici logic.

"Glasuri din bolgie", publicată de Editura Ideea Europeană în colecția Istoria mentalităților, ni-l prezintă pe Sorin Lavric în postura unui autor-conferențiar, a unui vorbitor prin excelență, un teoretician al Timpului, predând o istorie care nu ține cont de date, ci de trăire. Eroii lui Sorin Lavric sunt reali. “Unii au crăpat ca victime inocente, alții au intrat în pielea torționarilor. Alții au fost partizani, alții sfinți, alții martiri”. Ce carte de istorie ar include oare aceste cuvinte? Vom învăța vreodată la școală că spiritul se află “în răscolirea mistică pe care o resimți în fața ororii sublime”? Sau despre „metamorfoza spiritului în condiții de exterminare”?
Despre literatura penitenciară s-a mai scris. În termeni de tot soiul. Dar mai mult despre faptul că nu ar fi literatură. Memorialistica rămâne și astăzi o Cenușăreasă la curtea bogată a scriitorimii. A acelei scriitorimi care în ficțiune trădează spiritul. Literatura mare, spune Sorin Lavric, „cere ori filosofie, ori o profunzime a gândului pe care nu ți-l dă decât suferința. Literatura penitenciară e din a doua speță”. 
Ce înseamnă, așadar, să împărtășești în spirit, să scrii biciuind cuvintele simțind cum nu hârtia, ci viața însăși sângerează? E de ajuns să citim memoriile celor care au încercat suferința în ungherele ei cele mai ascunse. Și chiar dacă, spune Sorin Lavric, „Sfântul Duh nu face casă bună cu talentul literar”, de multe ori paginile care descriu suferința celor din închisorile comuniste copleșesc și transfigurează. Pentru că întâmplările transcend realitatea imediată și transpun cititorul într-o altă dimensiune a trăirii. Căci “viața personajului e atât de neverosimilă, încât nu doar că face de rușine ideea de ficțiune, dar chiar strecoară în cititor senzația că un element incredibil s-a ascuns sub aparențele unei existențe prozaice”. 

Și pentru a înțelege toate acestea este de ajuns să citim despre preotul Dimitrie Bejan („Crucea de la Oranki”). Preotul din Hârlău rămâne până astăzi personajul real al unei lumi ignorante. Dimitrie Bejan a străbătut veacul suflându-i Morții în creștet. Lăsând mărturii incredibile despre lagărele rusești, contemporan și student al lui Iorga, supraviețuitor al demonicelor pușcării comuniste. Condamnat la moarte de către ruși, părintele Bejan a refuzat oferta Anei Pauker şi a celor care făceau înrolări pentru Divizia „Tudor Vladimirescu”. Or știm bine cum s-au schimbat destinele celor care au intrat în țară triumfători sub stindardele celebrei Divizii și, mai ales, ce drum li s-a deschis – până astăzi – urmașilor vechilor trădători.
În „Hiperbola cruzimii”, în schimb, autorul volumului „Glasuri din bolgie” ne prezintă o altă față a memorialisticii carcerale. Florin Constantin Pavlovici, autorul cărții „Tortura, pe înțelesul tuturor”, este - în viziunea lui Sorin Lavric - un „erudit cu inteligență caustică, fără coardă emotivă”. Iar cartea este prezentată a fi o scriere „cu timbru sarcastic, care încântă printr-o inteligență corozivă de factură rece”. Și asta pentru că Florin Constantin Pavlovici „nu are imboldul lamentației și nici intenția acuzațiilor”, astfel încât „atenția cititorului se mută de pe cruzimea detaliilor pe savoarea descrierii”. 
Impresionează cu osebire portretul pe care Sorin Lavric i-l face lui Mihai Buracu în „Fiziologia supliciului”. Arestat în 1949, după liceu, pentru vina de a se fi implicat într-o chetă pentru profesoara de română rămasă pe drumuri după arestarea soțului, Mihai Buracu este întemnițat pentru „uneltire împotriva ordinii sociale”. Primește doi ani de închisoare, „din care a executat 5”.
Cititorul se va reîntâlni, în „Glasuri din bolgie”, și cu Valeriu Gafencu, „Sfântul fără moaște”, martirul hăituit și astăzi de noii persecutori. Dar, ne spune Sorin Lavric, “să nu se îngrijorăm: viitorul lui Valeriu Gafencu este sigur și tocmai acesta este detaliul care îi înnebunește pe supraveghetorii ideologiei”. 
"Glasuri din bolgie" nu ar fi fost o carte întreagă fără unele nume care, chiar dacă încă necunoscute publicului larg, se evidențiază într-o panoplie a spiritului. Este vorba despre Alexandru Mironescu, căruia Sorin Lavric îi dedică „Rețeta capodoperei”. Poposind asupra cărții “Admirabila tăcere”, a lui Alexandru Mironescu, jurnalul apărut în anul 2014, la Editura Eikon, Sorin Lavric realizează, la rându-i, o recuperare a memoriei extrem de necesară într-o perioadă atât de degradată spiritual şi confuză identitar. Cartea "Admirabila tăcere. Jurnal (2 iulie 1967 – 29 septembrie 1968)", ediţie îngrijită şi prefaţată de Marius Vasileanu, atrage atenţia în special prin rigurozitatea cu care a fost construită, fapt ce îi conferă statut de document, de izvor istoric scris, chiar dacă el se situează într-o perioadă relativ recentă. Să nu uităm, însă, că vorbim despre un secol al istoriei "oficiale", care a dispus de un imens aparat de partid şi de stat a cărui preocupare a fost prelucrarea, interpretarea şi în final mistificarea datelor şi a faptelor. Că, în subsolul "iepocii de aur", funcţiona un sistem concentraţionar terorizant, un program asumat de exterminare a elitelor, o înăbuşire a oricărui suflu de libertate spirituală. O perioadă în care se naşte, spune Alexandru Mironescu, "o nouă categorie de tâlhari: jefuitorii de suflete".
Sorin Lavric ne aduce aproape, așadar, un intelectual de mare clasă, un gânditor prin excelență, un creștin fără urmă de îndoială. Care a păstrat până la sfârșit filonul divin al ființei. “Spiritul e ce rămâne din tine după ce biografia ți-a intrat în faliment”, ne spune Sorin Lavric, cu condiția să posezi un spirit care nu cedează în fața intemperiilor. Or asta este cea mai grea încercare, și deseori ultima. "Ai stofă, te transfigurezi și îți ridici conștiința peste pragul obișnuit, nu o ai, te abrutizezi și cazi în delăsare". Alexandru Mironescu a fost un purtător de aleasă stofă!

Excelent portret al lui Valeriu Anania aflăm în “Împlinirea unui suflet”, o viață "ca o înlănțuire de răsturnări, urcări și căderi, de peripeții, întemnițări și stigmatizări, de conflicte, împăcări și reabilitări". Sau "un amestec bizar de călugăr fără vocație mistică și de artist cu înclinație de reformator social". 

Să nu uităm că multe dintre figurile despre care Sorin Lavric scrie în "Glasuri din bolgie" au trecut prin Rugul Aprins, mișcare interzisă din anul 1948, întâlnirile căpătând astfel, în concepţia comuniştilor, caracter subversiv. Au “ars” în Rugul Aprins personalități precum Alexandru Teodorescu (Sandu Tudor), părintele Benedict Ghiuș, părintele Roman Braga, părintele Sofian Boghiu, părintele Arsenie Papacioc, Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu, părintele Dumitru Stăniloaie, Nichifor Crainic, părintele Petroniu Tănase, părintele Bartolomeu Valeriu Anania, părintele Andrei Scrima... În 1958, membrii grupului sunt arestaţi, judecaţi şi condamnaţi. 
De aceea, paginile lui Sorin Lavric despre acești martiri ai neamului capătă pecetea unui epitaf. Iar paginile despre cei "Doi interbelici" – Mircea Vulcănescu și Constantin Noica – sunt antologice nu doar prin expresivitate, cât mai ales prin tonul aparent antagonic și totuși atât de corelativ.
Lăsăm cititorului bucuria de a descoperi celelalte personaje pe care Sorin Lavric ni le aduce în "Glasuri din bolgie". O carte despre oameni și cărți, dar nu în factura cu care ne-am obișnuit. Pentru că Sorin Lavric scrie ca și cum ți-ar privi peste umăr. Nu dă indicații, doar imprimă o stare, transmite emoția în care să te așezi confortabil astfel încât să asimilezi trăirea, să parcurgi drumul și să îți asumi viziunea despre lume. Acea lume despre care nu ni s-a vorbit, despre care nu am aflat, despre care parcă nici nu prea am vrut să știm.

Și vremurile nu sunt deloc încheiate. E de ajuns să citim “Portretul persecutorului modern”, ultimul capitol al cărții lui Sorin Lavric, pentru a înțelege. Pentru că, ne-o spune răspicat autorul, „trăim suflarea persecutorului în ceafă și numai naivii nu au intuiția supravegherii la care suntem supuși cu asiduitate”, motiv pentru care suntem invitați să parcugem cele paisprezece trăsături “din înmănuncherea cărora fiecare îl poate depista pe supraveghetor în preajma sa”. 

Ne vom opri doar asupra celei de a treisprezecea trăsături, și anume că “persecutorul urăşte atavic acele exemple de demnitate care au darul de a-i micşora influenţa acaparatoare. Tocmai de aceea persecutorul e cuprins de frenezie când aude de eroi (partizani), de martiri (victimile din închisorile comuniste) sau de sfinţi (figuri duhovniceşti cu atracţie asupra maselor). Aceste figuri sunt capitalul totemic al cărui simbol îl indispune peste măsură. De ce? Fiindcă intuieşte câmpul de forţă simbolică, cu precădere religioasă, ce emană dinspre aceste figuri. Un popor ce-şi întreţine cultul exemplelor de demnitate are o imunitate cu care persecutorii au mult de furcă. De aceea, cuvintele acestea-eroi, sfinţi, martiri-au un damf ,,antidemocrat” ce-l scot din minţi pe persecutor, şi aşa se explică de ce zelul cu care caută să le anihileze amintirea atinge un prag draconic”.
Este de ajuns pentru a înțelege pe deplin cartea lui Sorin Lavric, demersul său spiritual. Depinde doar de noi dacă luăm atitudine sau dacă, chiar știind toate acestea, devenim instrumente ale vechilor/noilor ideologii. 

"Urma" lui Adrian Alui Gheorghe

Pentru cititorii familiarizați cu memorialista de detenție postbelică românească, o carte al cărei subiect pătrunde dincolo de poarta unei pușcării comuniste nu mai reprezintă nicio surpriză. La fel cum nu este o surpriză autorul care semnează romanul "Urma", Adrian Alui Gheorghe fiind dintre puținii scriitori care s-au aplecat, în ultimul deceniu, asupra recuperării istoriei de după ziduri.

Scriitor optzecist cu o operă bine definită în dicționarul Poeziei românești, Adrian Alui Gheorghe a avut parte de o întâlnire ce avea să deschidă alte și alte cărări în destinul său literar. Este vorba despre scrierile realizate cu şi despre Părintele Iustin Pârvu, de la Mănăstirea Petru Vodă ("Părintele Iustin Pârvu și morala unei vieți câștigate" – 2005, "Cu Părintele Iustin Pârvu despre moarte, jertfă și iubire" – 2006, "Părintele Iustin Pârvu: o misiune românească și creștină" – 2008).

Nu este întâmplător, așadar, că avem în față un roman precum "Urma", publicat în 2013 la Editura Cartea Românească. 

Chiar dacă e construit într-o notă fantastică pe alocuri, cu elemente de ficțiune, subiectul este unul menit să așeze cititorul în mijlocul unor întâmplări reale, cutremurător de adevărate. Un laborator de recuperare și păstrare a memoriei, un act necesar și obligatoriu de divulgare a ororilor, de igienizare spirituală a unui adevăr purtat prea mult în lanțurile istoriei mistificate.

"Am scris Urma dintr-o respirație", ne spune Adrian Alui Gheorghe pe coperta a IV-a a cărții. La fel se și citește "Urma": dintr-o respirație! Odată ce ai trecut de poarta închisorii de la Aiud și prinzi a cunoaște personajele, "Urma" își începe călătoria. Anul 60, noiembrie. Și urmele suspecte pe zăpadă.

"...urme de bocanci care veneau dinspre gardul de sîrmă ghimpată şi care duceau spre pavilioanele deţinuţilor. Urme pe zăpadă se mai găseau, evident, dar ciudăţenia mare era că aceste urme veneau dinspre gard fără să existe şi varianta deplasării persoanei dinspre pavilioane spre gard. A analizat, a privit jur-împrejur, s-a scărpinat în cap încurcat, dar nu a găsit vreo explicaţie. Urmele arătau de parcă cineva ar fi trecut peste gard din afară spre înăuntru şi apoi ar fi intrat în pavilionul înţesat cu deţinuţi. Urmele erau clare şi erau pe o porţiune aproape neatinsă de alte urme. Lucrul în sine era greu de explicat, mai ales că nimeni de pe lumea asta nu şi-ar fi dorit să fie înăuntru, într-o închisoare de politici".

Dacă vă așteptați ca paginile care urmează să vă desfășoare o istorie a detenției așa cum găsim, de pildă, la Ioan Ianolide, la Dumitru Bordeianu sau Nicolae Purcărea, foști deținuți politici care au trăit pe propria piele torturile din pușcării, e bine să știți de la început că Adrian Alui Gheorghe nu și-a propus să reconstruiască fapte, să contureze personaje cunoscute sau să demaște figuri ale Securității comuniste. Surprinde chiar în acest roman o anume detașare, o eliberare de furiile și de suferințele trecutului istoric. În schimb, reușește Adrian Alui Gheorghe un soi de umor amar, o de/râdere de ideologia comunistă. Asta nu înseamnă că cititorul ar putea ocoli în vreun fel adevărul. Detașarea autorului lasă cititorului libertatea de a pătrunde în toate cotloanele, arată drumuri pe care altfel cititorul nu ar păși, deschide uși și sparge lacăte care altfel ar fi rămas ferecate. Sub masca acestui umor bine strunit iese la suprafață toată mizeria umană pe care comunismul o implanta forțat în lucrătorii săi, cei care aveau misiunea de a făuri omul nou al socialismului.

Găsim în cartea lui Adrian Alui Gheorghe toate personajele unei pușcării comuniste: securiști mari și mici, gardieni, torționari, deținuți (inclusiv cei infiltrați), trădători, reeducați, nebuni ai lui Hristos, pătimitori de voie, asupritori de conjunctură. Și o singură realitate, din care nimeni nu putea fugi. Sau aproape nimeni! "Nu trebuie lăsați nici să doarmă, ca să nu fugă din realitate, era ordinul care îi privea pe cei închiși la Zarcă. Să le dăm realitate, să le-o băgăm pe nas, pe gură, pe fund...! Să o simtă, mama lor de tâlhari! Nici să moară nu trebuie lăsați, că și asta e o fugă...!"

Cine citește cele 148 de pagini ale lui Adrian Alui Gheorghe înțelege că în spatele cărții se află o documentare de ani și ani. Or meritul romanului de 148 de pagini este acela de a prezenta, într-o manieră accesibilă, o frântură de istorie care însă, ca într-un scenariu bine construit, aduce în scenă personajele principale ale timpului. Găsim în "Urma", de pildă, un fost ministru condamnat pentru uneltire împotriva Statului și a ordinii sociale. "Nu, Statul mi-a furat mie casa, cariera, familia...! El a uneltit împotriva mea. Eu l-am slujit ca ministru, el m-a sancționat pentru că i-am fost loial".

Autorul strecoară în câteva locuri, fără să accentueze sau să augmenteze în vreun fel, metodele de tortură la care apelau securiștii pentru a scoate de la deținuți declarații de tot soiul. "Le stoarcem tot ce știu, le scoatem creierul din cap cu tot ce ascund, le deșirăm intestinele, le smulgem unghiile, dar măcar știm că rezolvăm cazul".

"Urma" este un roman de ficțiune, ne asigură autorul, însă aici ficțiunea nu face decât să probeze faptele reale, să întărească un adevăr îndelung zdrențuit în istoria ultimei jumătăți de secol.

Desigur, prin această carte, Adrian Alui Gheorghe nu a dărâmat zidurile Aiudului, nici nu și-a propus, probabil, un roman care să șocheze, care să iasă în lume cu burtiera marilor și senzaționalelor dezvăluiri. Dar a creat un prilej, a construit o poveste dincolo de care sufletul îngheață, plânge, urlă, iartă, scotocește, izbește, se roagă, se împleticește, caută, hohotește și tace. "Urma" este un început pentru cei care cred că Aiudul a fost o poveste. "Urma" este o mărturie pentru cei care cred că Securitatea a fost un înger păzitor pentru un popor nevolnic.

Extraordinar, de pildă, raportul gardianului Molnar, cele nici trei rânduri care creionează perfect tipul uman și calapodul profesional în care se înscriau cei care îi păzeau/torturau pe deținuți: "Suptsemnatul Molnar D-tru, gardean la sect 1 bandiți cam 37-43 am anchetat 45 bandiți și am constatat că toți sunt vinovați de înaltă trădare d epatrie și suptminare a economiei naționale drept care suptsemnez..."

Deasupra lor, a acestor gardieni, se aflau adevărații securiști, cei care dădeau ordine, care supravegheau și formau noile cadre comuniste: "Pe intelectuali să nu-i chestionezi prea mult, ăștia sunt în stare să modifice realitatea, să te îmbârlige. Pe ăștia condamnă-i rapid, judecă-i sumar". 

Singurul regret, la finalul cărții? Că cele 148 de pagini ar mai fi îngăduit alte câteva. Că autorul, odată ce a dat deoparte vălul fantastic al poveștii lui Gurii Lovin, pare că se grăbește să iasă din scenă. Da, o întoarcere în realitate încearcă Adrian Alui Gheorghe în ultima pagină a cărții. Care este de fapt prima... Care, de altfel, nu este decât... Dar mai bine citiți cartea, nu veți regreta!