Florentina Toniţă - FORMA PĂSĂRII (cronică de Mihaela Arhip)

Nichita Stănescu spunea că "prietenia nu este un dor, ci o prezenţă". Cred că aceste cuvinte definesc cel mai bine legătura dintre mine şi Florentina Toniţă, o legătură care durează de mulţi ani, timp în care ne-am întâlnit doar când trebuia ca dorul să devină prezenţă. Dacă mă întreabă cineva "Ce faceţi când vă vedeţi, când nu vă vedeţi?", răspund simplu şi sincer că "vorbim la o cafea despre Dumnezeu..." ("la conac").

Prietenia noastră este ca o pasăre ale cărei aripi se cer în direcţii diferite şi am crezut de multe ori că ritmul alert al vieţii va rupe în două pasărea care suntem. De fapt, viaţa doar a mărit anvergura aripilor, ca să poată cuprinde în zbor mai mult cer. Şi, uneori, când pasărea se odihneşte, revine la forma ei iniţială, de prietenie cu două aripi.
Carte de poezie, "Forma păsării" are ca motto cuvintele lui Constantin Noica: „Suntem nişte zei proşti, nişte zei nemuritori care ne-am uitat destinul.” Pentru că poezia ne defineşte.  Sau lipsa poeziei. Ne transfigurează realitatea exterioară învăţând-o să se privească în oglinda realităţii interioare.
Scrisă „într-o lume care nu este ceea ce este” („nebun şi înger”), cartea ne oferă şansa de a ne regăsi dacă avem puterea de a răspunde sincer la întrebarea definitorie pentru întregul ei cuprins de versuri: „de unde înţelepciunea,/de unde cumsecădenia de paie, de unde rostul/de a fi ceea ce sunt?” („nebun şi înger”). Aici, un nebun „e îngemănat în aripă cu îngerul său” şi fug în lume „în căutarea oamenilor singuri” („nebun şi înger”). Rolurile sunt bine definite, autoarea e, de cele mai multe ori, Îngerul, cititorul e doar Nebunul care fuge în lume şi e adus înapoi acasă de îngerul său care îi citeşte poeme-descântec. Alteori, însă, rolurile se schimbă.
În cartea Florentinei, Pasărea are formă de Înger, înlănţuit din cauză că a ispitit sufletul din fiecare să îşi scoată masca şi să rămână învins, ca să descopere mai uşor că nu e nicio ruşine să fii învins de iubire, de singurătate, de un vis sau de amintiri.
Avertizată încă de la primele pagini că „despre iubire şi îngeri e bine să taci” („pustiul târziu”), am înţeles sacrificiul asumat de instanţa lirică şi nu pot să tac atunci când Pasărea din carte ia forma iubirii şi a dorului care îi este inevitabil. Şi mă ispiteşte să redau o confesiune lirică dureros de aproape de anume dezamăgiri pe care le-am primit şi eu de-a lungul timpului: „ispita îngerului. nevoia de a privi peste umăr. singurătatea/iubirii. femeia de dincolo, nebunia oraşului toamna, biserica de/frunze. gol. întuneric în plete, străfulger de inimă. trădare în/hohot, pustiul amiezii. eşti dar pleci. aşteptare. niciodată aici,/totdeauna acolo. părăsire. pământ lipit de ochi, umbră şi/umblet. pleci. iar. se închide cărarea. în pelerina asta nu te/recunosc, ţi-au căzut aripile sub scări. pulbere de înger. cu bine.” („pulbere de înger”).         
 Mi se pare atât de fidel conturată iubirea noastră cea de toate zilele, încât am simţit crescând în mine, ca pe un descântec, gândurile şi incertitudinea celui care s-a mărturisit: „de unde aceste dureri în fiecare dimineaţă/când deschid ochii şi mă găsesc străin/cu trupul obosit în zăpadă?” („descântec de dragoste”).
Din punctul de vedere al gândului meu, cartea „Forma păsării” este strigătul unui suflet care se dăruie cu sinceritate şi cu umilinţă, care crede că fiecare dăruire este firească atunci când iubeşti, dar pentru care dezamăgirea este o stare la fel de firească. Este o carte în care Dumnezeu iartă ceea ce Florentina Toniţă nu poate să uite. Toate poemele par că încearcă să prindă în rama lor de cuvinte forma păsării care a trecut peste sufletul fiecăruia dintre noi, şi să o păstreze pentru o zi când „prietenii nasc amintiri pe/ hârtii imaginare” („lacrimi de nisip”).
 Prin „amiaza de duminică” trecem încă umili după întâlnirea cu „repetabila moarte” şi umilinţa se va scutura de pe suflet, ca să lase loc uimirii când descoperim că „poeţii nu ştiu iubi!”. După care, poate coborî peste toate gândurile „dimineaţa promisă”.
 Cred că Îngerul este laitmotivul cărţii, centrul unui univers în care păsările devin îngeri după ce îşi pierd forma clasică de păsări. Toate poemele au cadenţa unor versete, ceea ce înfioară nu doar la prima lectură, fiindcă există acea senzaţie stranie că ţi se adresează direct şi, uneori, că îţi mustră neputinţa de a ierta: „în altă viaţă te arunc să-mi rămână iertarea dincolo de moarte.” („lacrimi de nisip”). E centrul unui univers în care „mor oameni din nimic” („din nimic, Doamne...”) şi „trupul macină gânduri din alte vieţi” („amăgiri de zi şi de noapte”). A unui univers în care numai Dumnezeu ştie „cum arată oamenii rătăciţi de gânduri” („dimineţi şi gânduri de seară”).
 Undeva, cineva anume a aşteptat ca această carte să fie scrisă, pregătit pentru „invazia florentină” a Florentinei Toniţă.
 Eu am primit cartea înainte de a fi publicată, am primit-o în minunea banală care este visul nostru cel de toate nopţile. Şi, în puterea nopţii, m-am trezit şi i-am scris: „Am visat aseară că ţi-ai publicat volumul de versuri! Era cu o pasăre pe copertă, ceva stilizat în alb/negru/albastru. Să fie visul într-un ceas bun!”
 Şi am primit în seara zilei următoare răpunsul: „Oh...Oh...Oh... Astă noapte, de fapt spre dimineaţă, am visat pentru prima dată lansarea cărţii mele. Ştiu că era coperta albă şi ceva negru, nu am apucat să văd. Nu ştiu dacă am apucat să îţi spun că am ales titlul: „Forma păsării”. Dacă nu, atunci măcar ai visat pasărea, deci ai aflat între timp. Nu mă mai mir, e minunată întâmplarea - în visul meu şi al tău, aceeaşi noapte.”
 După câteva luni de aşteptare, am intrat în posesia cărţii. Şi de atunci caut forma păsării. Cartea cu versuri-versete ascunde în ea dorul după cuplul primordial, „ispita îngerului”, poeme presate întru păstrarea lor în „ierbarul lui Seferis”. În carte, suferă după „invazia florentină” o „femeie a soarelui” şi toate se sting la „hotarele timpului”, unde nimic nu mai are greutate materială, nici strigăte, nici orgolii. În toate e doar Timp nemăsurat, necântărit, şi Păsările au formă de Înger.
 Când termini cartea, nu poţi spune decât: „e timpul să am îngerul meu.” („îngeri şi corăbii”).

Recomand (de acelaşi autor): „Lacrimi de nisip”, „La drum cu îngerii”, „Şi cine este aproapele meu”.

(Cronică publicată pe Provocarte)