CĂLĂTORII - Lumina Lină de la Agafton

Agaftonul înflorește în fiecare duminică, însă există o zi în an când oamenii întrec în frumusețe florile. Pogorârea Sfântului Duh vine cu pace, cu smerenie creștină, dar mai presus de toate este ziua în care mănăstirea se umple de bucurie.
16 iunie 2019. La o zi după comemorarea a 130 de ani de la trecerea la Domnul a poetului Mihai Eminescu, în duminica Pogorârii Sfântului Duh, Agaftonul și-a deschis din nou porțile. Biserică neîncăpătoare pentru creștinii dornici să se cuprindă de Pacea locului. Mulți prunci purtând ii înflorate, părinți îmbrăcați asemenea, în costumul popular atât de frumos românesc. Bunici care-și trec de la unul la altul nepotul ce ațipește în umbra mănăstirii, maici făcând cărări printre oameni, tinere fete purtându-și sfielnice crucea în palme.
Agaftonul este și astăzi, pentru cei care îi calcă pragul, locul unde Mihai Eminescu petrecea zile în șir, în liniștea de har și de pace multiseculară. Este locul unde își odihnesc somnul de veci surorile Ralucări, "dulcea mamă" a lui Mihai: Olimpiada, Fevronia și Sofia Iurașcu, alături de verișoara Velisaria.
La Agafton e pace. Un tărâm smuls parcă din forfota vremii, o lume nu încremenită, ci purificatoare. În rugăciune sau în liniștea zilei, mănăstirea își poartă menirea prin vreme. Fără discursuri, fără primiri oficiale. Cine calcă pragul Agaftonului se întoarce în veac. Aici, geniul poartă nume de copil. Mihai a buchisit aici, în chiliile maicilor, aici a învățat primele rugăciuni.
Un loc prea puțin cunoscut, aproape ignorat. Deși aici, la Mănăstirea Agafton, trei dintre surorile Ralucăi Iurașcu, mama lui Mihai Eminescu, au fost maici, una dintre ele, Olimpiada, chiar stareță vrednică. Fevronia, însă, cea care l-a și botezat pe Mihai, mult i-a purtat de grijă nepotului cel drag. Maicile de demult își aminteau cum mătușile lucrau zile întregi să coase hăinuțe, iar mai târziu petreceau ore la rând buchisind alături de Mihai pe filele bătrâne ale cărților de rugăciuni. Mai târziu, Xenia, verișoara lui Mihai (fiica Sofiei, soră a Ralucăi Iurașcu), a ținut cu sfințenie parastasele și a plâns cu lacrimi amare pierderea atât de timpurie și de nedreaptă a dragului ei văr.
Mănăstirea Agafton a avut o însemnătate spirituală aparte în devenirea de mai târziu a poetului Mihai Eminescu. "…Eminescu, copil de patru, de zece, de paisprezece ani… a venit, de nenumărate ori, întâi cu părinţii şi, apoi, singur sau întovărăşit de fraţi şi de prieteni, ca să vadă pe maica Fevronia şi să cerceteze mănăstirea din codri. Eminescu a coborât din Botoşani pe aceste cărări care descurcă poienile înflorite, vâlcelele mascate cu trandafiri sălbatici şi umbra stejarilor bătrâni, şi s-a urcat la schitul cenuşiu şi plin de pace. La Mănăstirea Agafton a cunoscut Eminescu întâia oară cenobitismul creştin-ortodox şi pravilele lui şi toată trista lui Frumuseţe", scria Gala Galaction. 

Astăzi, la Agafton, în greu încercata mănăstire mai sălășuiesc vreo 20 de maici. Multe au plecat la Domnul, împăcate că sfânta mănăstire s-a redeschis după ce tăvălugul comunist a trecut cu nemilă.
Cu mare efort, la Agafton s-au mai reparat chililiile. S-a îngrijit cimitirul, s-a primenit timpul.
"Aici odihnește întru nădejdea învierii roaba lui Dumnezeu Schimonahia Olimpiada Iurașcu, stareță la Mănăstirea Agafton, între anii 1887 - 1902, mătușa poetului M. Eminescu. Veșnica ei pomenire!". Un cimitir cât o istorie întreagă! Un pământ pe care a călcat, în dor de Dumnezeu, însuși poetul. Un loc pe care l-a păstrat în suflet până în ultima clipă.
Eminescologul Theodor Codreanu menționa, în Sacrificiul eminescian: călugărirea, moartea şi mântuirea lui Eminescu, că poetul i-a spus unui prieten, în 1882: "..ştii ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la Românul, eu de la Timpul, şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul cât a trăit pe acest pământ". 
Istoria Agaftonului este seculară. Pe la 1728, Ieromonahul Agafton a ales loc de schit în pădurile adânci din apropierea Botoşanilor, un schit care a fost populat, dintru început, doar de călugari. În 1803, mitropolitul Vaniamin Costache transforma Agaftonul în mănăstire de maici şi aduce monahii de la Văratic şi Agapia. La Agafton mai vieţuiesc acum câteva zeci de maici, sub 30, desi pe la 1950 aici era un adevarat sat monahal, cu 300 de călugăriţe. În anii 60 (când s-a instaurat ciuma Decretului 410), monahiile au fost alungate, fiind sfătuite să intre in lume, să se angajeze şi să uite pentru totdeauna de Hristos. Au plecat prin lume, însă oamenii securitatii le-au urmărit peste tot, nu puţine fiind cele care au suferit cumplite încercări din pricina lor.
Comuniştii au încercat să facă din locul acela sfânt un bastion al noilor vremi pe care le propovăduiau: au înfiinţat aici, în anii 60, o anexă a CAP-ului şi apoi un cămin de bătrani, mai mult bolnavi psihic. Vreme de 40 de ani sfinţenia acestor locuri s-a luptat cu rătăcirile minţilor bolnavilor aduşi din toate partile. Anii 1990, anii eliberării de ciuma şi boala fără credinţă, aduc ceea ce nimeni nu mai spera: mănăstirea se redeschide. Maicile care mai trăiau s-au întors de prin lume şi au luat-o de la capăt! 
Este imperios să spunem din nou că, pe când mănăstirea număra 300 de suflete, în timpul războiului, toate maicile au fost voluntare în spitalele de campanie. În timpul comunismului au fost adevărate cruci de credinţă acolo unde s-au aflat: au lucrat în spitale, în maternitate, în fabrici și prin casele botoșănenilor înstăriți. Puține au supraviețuit, dar cele care au trăit zorii libertății s-au întors în locul lor drag, unde Îl slujesc pe Hristos.
Astăzi, maicile de la Agafton se nevoiesc în tăcere. Nu caută recunoaștere, cum nu așteaptă nici răsplată pentru osteneală. Dar vor să știe că la Mănăstirea Agafton se respiră aer de poezie și de rugăciune. Că Domnul Eminescu a iubit acest loc și că și-a dorit în ultima clipă să fie lângă bunele sale măicuțe, așa cum a lăsat mărturie preotul din ținutul Neamțului la care Poetul, greu bolnav, s-a spovedit: "Părinte, să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mănăstire de maici şi să ascult în fiecare seară, ca la Mănăstirea Agafton, cum cântă Lumină lină".

  

Când a fost prigonit Eminescu la Botoşani?

"Viitorul şi trecutul/ Sunt a filei două feţe,/ Vede-n capăt începutul/ Cine ştie să le-nveţe", spunea Mihai Eminescu, un spirit vizionar devenit prizonier veacului în care s-a născut, dar şi celor ce au să vină. Am pomenit deseori despre folosirea abuzivă a numelui Eminescu drept sigiliu patriotard, ignorând tocmai străduinţa poetului de a se dezice şi de a înfiera astfel de manifestări găunoase.

Însă, dincolo de prezentul discutabil, Botoşanii şi Eminescu au un trecut comun care face cinste comunităţii locale. Din păcate, acest trecut este pe nedrept blamat, greşit prezentat, prea puţin aspectat favorabil. Este vorba despre perioada de un an (aprilie 1887-aprilie 1888), în care Mihai Eminescu s-a aflat la Botoşani, în îngrijirea surorii sale, Harieta.

O "ruşine" aruncată pe nedrept pe obrazul urbei Botoşani, după cum se va vedea în acest material.

1887: Venirea lui Eminescu la Botoşani 

Mihai Eminescu ajunge la Botoşani în aprilie 1887, după o perioadă de tratament la "bolniţa" din Neamţ. Vine la sora lui, Harieta, dar şi pentru a se întâlni cu cealaltă sora, Aglae. Gheorghe Bojeicu, un fost coleg al lui Mihai Eminescu, lasă o mărturie clară privind venirea poetului la Botoşani, dar şi despre starea de spirit a lui Eminescu din acea vreme: "Se plângea că a fost internat ca nebun, protestând că n-a fost nebun. Am avut impresia că era perfect sănătos". Astfel că doctorul sanatoriului din Neamţ îi dă voie să plece. Iată ce spune Gheorghe Bojeicu despre Mihai Eminescu: "În April, în septămâna luminată, Joi, am tocmit o trăsură şi am plecat cu dânsul şi am venit până la Paşcani cu gând de a veni cu dânsul în Iaşi. (…) La Paşcani s-a întâlnit cu Ion Creangă şi Miron Pompiliu, cari veniau de la un Congres didactic de la Brăila. Toţi trei stăruiam de dânsul să vină la Iaşi şi să nu se ducă la Botoşani, unde are să dea peste Scipione Bădescu, cu care are să se apuce iar de chefuri. Eminescu mi-a spus că se duce la Botoşani ca să vadă pe sora sa Doamna Aglae Drogli şi că pe urmă se întoarce imediat la Iaşi. Ne-am despărţit cu această promisiune din partea lui, însă de atunci eu nu l-am mai văzut".

Că Eminescu era într-o stare bună reiese din aceleaşi amintiri rămase de la Bojeicu şi consemnate în anul 1919: "Tot timpul cât am stat cu dânsul la Neamţ, vre-o zece zile, ne duceam aproape în fiecare zi în pădurea din apropiere, tolonindu-ne pe iarbă şi Eminescu cânta cântece eroice şi de jele, cu voace foarte frumoasă, aşa că găsiam o adevărată distracţie în societatea lui. Tot de-acolo, mai înainte, a dat poezia "Vezi rândunelele se duc" intendentului Onicescu, după cum mi-a spus acesta, ca să o trimeată la Convorbiri literare". 

La 9 aprilie 1887, Eminescu ajunge la Botoşani, rămânând sub îngrijirea surorii sale Harieta şi a doctorului Iszac. Locuieşte într-o casă închiriată de la cumnatul lui Samson Bodnărescu, într-o odăiţă din strada Sf. Niculae (astăzi Puşkin). Harieta era ea însăşi suferindă, paralitică, starea ei în prima jumătate de an 1887 fiind descrisă într-o scrisoare: "Ieu sunt paralizată de amândouă picioarele de la etatea de 5 ani şi pot merge destul de rău numai prin ajutorul unor maşini cari sunt în greutate de 5 ocă de fier".

Deşi ajuns la Botoşani într-o stare relativ bună, Eminescu va cădea în curând din nou în suferinţă. Boala recidivează, posibil şi în urma întâlnirilor dese cu Scipione Bădescu, care îl îndemna să mai şi bea. Cert este că, la începutul lui iunie 1887, trupul poetului este "într-o slăbiciune de nu se poate ridica singur". Aşa îl surprinde tragedia care s-a abătut asupra Botoşanilor în 3 iunie 1887.

Focul cel Mare din Botoşani! 

În acea zi de 3 iunie 1887, Botoşanii au fost cuprinşi de unul dintre cele mai mari incendii care s-au petrecut vreodată în Moldova. Focul a ars aproape trei zile, fără întrerupere. Numai intervenţia exemplară a pompierilor au făcut ca focul să se oprească în pereţii camerei în care se afla Eminescu.

Iată o imagine tulburătoare a lui Eminescu din acele zile, după cum reiese din scrisoarea surorii sale, Harieta: "... focul grozav ce-a fost în oraş şi de care groază nu am fost scutită nici eu. Cea mai mare nenorocire; totul scosesem din casă, numai patul nenorocitului meu frate rămăsese, la care pierdusem tot curajul; ce puteam face cu el, care este într-o slăbiciune de nu se poate ridica singur? Repegiunea pompierilor şi a vecinilor m-a scăpat de cel mai mare pericol, care s-ar fi desfăşurat tot mai mult asupra lui bietul Mihai, pe care l-ar fi calicit fizic din nou, scoţându-l afară. Era un vânt rece ca toamna, cura lui nu-i permitea cea mai mică răceală".

Grozăvenia în Botoşani a fost mare: 1.500 de familii afectate, peste 6.000 de suflete au ramas pe strazi. 456 de case numerotate au fost cuprinse de flăcări şi 608 "atenansuri". Un Botoşani mistuit, grav încercat. La nivel national se organizează ample colecte de ajutorare, comitete de sprijin.

Regele Carol I, profund indurerat de tragedia de la Botoşani, telegrafiază administraţiei locale pe data de 4 iunie (focul a fost stins abia în 5 iunie, cu "ajutorul" unei ploi care a durat câteva ore): "Mângâiaţi şi îmbărbătaţi pe cei arşi de foc, asigurându-i că subscripţii publice, în fruntea cărora ne vom afla Regina şi Eu, vor fi organizate grabnic în toată ţara şi că Românii vor şti să-şi facă datoria către compatrioţii lor. A da pentru Botoşani, a ridica pe cei loviţi de soarta cumplită, este a ne cinsti pe noi înşine, este a ne ridica sentimentele la înălţimea grelei încercări căzute pe unul dintre cele mai de căpetenie oraşe ale scumpei noastre Românii". Ca să înţelegem contextul în care Botoşanii l-au găzduit pe Mihai Eminescu, trebuie să înţelegem la adevărata dimensiune tragedia pe care urbea o străbătea în acea perioadă.

"Focul cel mare" din 3 iunie 1887 a pus la pământ economia Botoşanilor, pentru că a mistuit, la propriu, afacerile şi breslele existente până atunci. "A fost practic începutul sfârşitului pentru târgul nostru care până atunci era un centru economic şi comercial recunoscut în zonă. Dar după nenorocirea din 1887 lucrurile au început să se schimbe şi nu în bine", scria în 2001 jurnalistul Florentin Florescu, în Ziarul de Iaşi.

Ajutor pentru Eminescu. Celebra şedinţă din 14 iunie 1887: "...un om este mai scump decât bugetele"! 

În aşa vreme nenorocită, nu e greu de înţeles că Harieta se afla în mare cumpănă. Sărăcia din târg se accentua de la o zi la alta, atmosfera era una greu de descris. La doar câteva zile de la tragedie, un grup de 50-60 de personalităţi ale Botoşanilor înaintează o petiţie către administraţia locală, pentru acordarea unui ajutor financiar poetului Mihai Eminescu.

Ședinţa Consiliului permanent al judeţului are loc pe 14 iunie 1887. Primele reacţii sunt nefavorabile poetului, prin vocea consilierului Leca, acesta precizând că târgul Botoşanilor este într-o grea situaţie şi că banii trebuie direcţionaţi către sprijinirea celor afectaţi de incendiu, propunând ca Eminescu să fie ajutat din "mijloacele statului, căci altfel am crea un precedent". "Când vedeţi că cade casa pe noi, când nu avem localuri de cazarme, subprefecturi, şcoli etc., mai întâi să ne ocupăm de ele. În principiu sunt de a da ajutor d-lui Eminescu, însă să nu se precipiteze, propun a se lăsa pentru şedinţele de la toamnă", spune consilierul Leca în şedinţa din 14 iunie 1887, conform ing. Nicolae Iosub (capitolul "Un an de suferinţă la Botoşani" din cartea "Mihai Eminescu la Botoşani").

Consilierul Leca se pare că a fost, însă, singurul care a emis o astfel de părere, restul consilierilor (14) încuviinţând ajutorul pentru poet. Ing. Nicolae Iosub redă succint propunerile consilierilor, care vorbesc de la sine despre aprecierea şi conştientizarea asupra valorii pe care Mihai Eminescu o reprezenta în acea perioadă, la nivelul comunităţii locale: Consilierul Mania susţine acordarea ajutorului pentru Eminescu, ajutor care "trebuie să se dea cât se poate mai degrabă… căci la apelul făcut cătră toată lumea cred că şi noi vom răspunde da, pentru un astfeli de mic ajutor, deşi bugetul nostru are multe sumi fictive". Consilierul Şmelţ susţine şi el ajutorul: "sunt de opiniune din contra cu dl. Leca, însuşi dl. Leca a zis că Eminescu a fost un eminent bărbat şi că nu avem mijloace, apoi eu cred că noi să-i dăm măcar zilnicile mijloace de trai până îi va da ţara, să-i dăm noi, să-i înlesnim viaţa până i-o va înlesni ţara". Consilierul şi profesorul Savinescu: "…noi vom da; dacă vom fi în stare a da… iară pentru poetul Eminescu propun a se da precumpănit, nu o dată cât trebuie, ce după mijloacele bugetului". Cel mai favorabil discurs, spune ing. Nicolae Iosub, pentru ajutorarea lui Eminescu, îl susţine consilierul Rusu: "Noi sântem datori ca conjudeţeni a-l ajuta, fiind fiul judeţului, căci dacă vom merge pe urmele ştiinţei, apoi omenirea întreagă trebuie să-l ajute… căci un om este mai scump decât bugetele, omul trebuie preferat cazarmelor şi caselor, propun dară a se fixa suma după puterea judeţului şi să nu ne târguim asupra ei".

Aflăm de la Stela Giosan care este deznpdământul acestei şedinţe, din lucrarea "O pagină din istoria Botoşanilor- incendiul din anul 1887, văzut de contemporani": "…în Botoşaniul lovit din greu de marele incendiu, s-a votat după multe discuţii un ajutor material de 1200 lei pentru poetul Mihai Eminescu, fiul acestor meleaguri, aflat acum în suferinţă, şi asta dat fiind faptul că erau necesare fonduri băneşti importante pentru refacerea clădirilor din centru oraşului, afectate în mod serios de incendiul amintit".

Ajutorul aprobat la Botoşani este "şters" de ministrul liberal! 

Din păcate, ajutorul de 100 de lei lunar (1200 pe an) nu ajunge la Eminescu, pentru că propunerea comunităţii botoşănene nu are sprijinul ministrului de interne liberal din acea vreme, gen. Radu Mihai. Aflăm acest lucru abia în luna martie a anului 1888, când Eminescu se afla încă la Botoşani, şi Iacob Negruzzi lua cuvântul în şedinţa Camerei: "Comuna oraşului său natal Botoşani, dupe îndemnul concetăţenilor compătimitori, înscrisese în bugetul ei o modestă sumă de 100 lei pe lună, cu care să se poată veni în ajutorul acelui fiu talentat dar nenorocit al ei, însă fostul ministru D. Radu Mihai, neşciind sau poate nevoind să priceapă ce însemnătate are un mare talent poetic pentru un popor, a şters din bugetul comunei Botoşani acea modestă sumă ce o hotărâse comuna ca ajutor pentru Eminescu".

Numele lui Eminescu se loveşte şi de un alt îndărătnic ministru liberal, cel de finanţe, Constantin Nacu, cel care refuză ajutorul solicitat prin medicul Iszac, motivând prin lipsa fondurilor. Mai degrabă, liberalii nu iartă numele Eminescu, nici desele acuzaţii pe care fostul gazetar de la Timpul le îndreptase ani la rând împotriva lor.

O acuzaţie nedreaptă! 

Aşa stand lucrurile, anatema aruncată asupra botoşănenilor, care nu l-ar fi ajutat pe Mihai Eminescu, refuzându-i ajutorul, este cât se poate de falsă, dar şi întreţinută vreme de aproape un secol de scrieri ale unor importanţi critici, de la Perpessicius ("…noi am fi dorit, să mai găsim în frumoasele pagini ale albumului, transcrise memorabilele şedinţe ale consiliului municipal al Botoşanilor, din 1887, când cererea de ajutor iscălită de 60 de cetăţeni ai urbei poetului se izbea de replici ca acelea: poetul e prea mare pentru judeţ (deci să-l ajute ţara) sau: judeţul are nevoie de cazărmi şi ar fi incorect să se dea ajutoare care ar deschide şi alte apetituri" - 8 iulie 1929, "Botoşanii şi Eminescu", publicat în "Cuvântul") la George Călinescu.

Cuvinte, desigur, nedrepte, pentru că se opresc doar la poziţia unui consilier, Leca, ignorând intervenţiile celorlalţi 14, dar şi situaţia gravă în care se aflau Botoşanii, precum şi faptul - extrem de important - că ajutorul a fost aprobat în şedinţa din 14 iunie, însă nu şi de ministrul liberal Radu Mihai.

Dispute politice. Liberalii nu iartă! 

Alte încercări ale Harietei, dar şi ale doctorului Francisc Iszac din Botoşani, medicul curant al lui Eminescu, medic primar al spitalului şi ulterior al oraşului, insistă pentru acordarea unei pensii lui Mihai Eminescu. Din nefericire, numele lui Eminescu se loveşte constant de potrivnicia guvernului liberal care, cum spuneam, nu uită criticile "îndreptate împotriva administraţiei corupte şi demascarea ideologiei filistine a cluburilor burgheze". Cum am arătat mai sus, în şedinţa Camerei din 2 martie 1888, Iacob Negruzzi acuză deschis regimul liberal, propunând un proiect de lege în acest sens şi solicitând urgentarea trecerii prin secţiuni: "Domnilor, sunt însărcinat din partea unui foarte mare număr de cetăţeni din deosebite părţi ale ţărei se depun o petiţiune pe biroul acestei Onor. Camere, prin care se roagă ca să se acorde un ajutor viager nenorocitului poet naţional. Domnilor, precum vă este cunoscut tuturor, Eminescu, unul din talentele noastre poetice cele mai mari, se găseşte astăzi lovit de o boală grea şi cumplită, şi în acelaşi timp în cea mai mare sărăcie. Din această cauză, comuna oraşului său natal Botoşani, dupe îndemnul concetăţenilor compătimitori, înscrisese în bugetul ei o modestă sumă de 100 lei pe lună, cu care să se poată veni în ajutorul acelui fiu talentat dar nenorocit al ei, însă fostul ministru D. Radu Mihai, neşciind sau poate nevoind să priceapă ce însemnătate are un mare talent poetic pentru un popor, a şters din bugetul comunei Botoşani acea modestă sumă ce o hotărâse comuna ca ajutor pentru Eminescu.

Domnilor, odinioară, în vremile trecute, clasele aristocratice veneau ele singure în ajutorul bărbaţilor de talent săraci sau nenorociţi; astăzi însă în societatea democratică trebuie ca noi Camera, să ne grăbim a sprijini pe bărbaţii de merit al naţiunii.

De aceea, vă rog, Domnilor deputaţi, să vă uniţi cu mine şi să cerem ca de urgenţă să se dea o soluţiune favorabilă acestei petiţiuni, şi sunt gata a depune chiar un proiect de lege în privinţa aceasta. Fac apel la toţi domnii pentru că în această cestiune nu poate să fie vorba nici de majoritate, nici de minoritate. (…) cu toţii să ne unim şi să venim cât mai curând în ajutorul lui Eminescu, care nu este nici al majorităţei, nici al minorităţei, ci este al tuturor românilor".

Liberalul de frunte Ion C. Brătianu, preşedintele Consiliului de miniştri şi ministru de război, ia cuvântul, însă nu în sprijinul lui Eminescu, ci "duşmănos apelului lui Iacob Negruzzi", căruia îi reproşează "ocasiunea de a lovi în adversarii săi politici" şi ia apărarea administraţieii botoşănene, "dar despre Eminescu şi despre nobila cauză a sprijinirii lui nici un cuvânt". 

Cel care vorbeşte răspicat este, însă, Mihail Kogălniceanu: "Voi vorbi deci ca om care pururea mi-am iubit ţara mea şi naţiunea mea. Prin urmare, găsindu-mă acum în mijlocul representaţiunei naţionale, nu cred că va fi unul aci în Cameră care să rămână surd şi nepăsător la suferinţele acestui mare poet al ţărei. De aceea fac apel la D-voastră să votăm cu toţi acest ajutor. Mijloacele ce se acordă pentru susţinerea unui talent care, dacă va fi căutat, se va putea vindeca, nu va fi o pagubă pentru România".

Ajutorul "urgent" vine prea târziu: propus în 2 martie 1888, semnat în 12 februarie 1889! 

Se votează urgent, proiectul de lege trece prin secţii, dar abia peste o lună, la 2 aprilie 1888, este readus în dezbatere, tot de către Iacob Negruzzi. Se votează cu 57 voturi pentru şi 5 împotrivă. După încă 6 luni (între timp liberalii pierd puterea), în şedinţa Senatului din 23 noiembrie 1888, legea privind ajutorul acordat lui Eminescu s-a votat de Adunarea Deputaţilor. De aici au mai trecut încă două luni şi jumătate.

La 12 februarie 1889, Carol I îşi pune iscălitura pe decret. Eminescu se afla internat de aproape 10 zile în spital în Bucureşti, mai întâi la Mărcuţa, apoi la Caritas, de unde nu avea să mai iasă viu. Ajutorul acordat prin decret regal nu îi mai era de niciun folos! 

(Foto: Mihai Eminescu, ultima fotografie: noiembrie 1887, Botosani)

O CARTE-EVENIMENT: "Eminescu – securitatea şi siguranţa naţională a României"

Într-o lume tot mai puţin academică sub aspectul obiectivităţii şi al informaţiei ca sursă şi resursă de cercetare, cartea "Eminescu – securitatea şi siguranţa naţională a României", a prof.dr. George Ene, este un instrument necesar, obligatoriu chiar, pentru evaluarea corectă, din punct de vedere istoric, politic şi diplomatic, a contextului în care s-au derulat evenimente ce aveau să conducă la importante decizii privind soarta popoarelor şi, implicit, a României. 

La începutul anului 2014, în preajma aniversării a 164 de ani de la naşterea, la Botoşani, a poetului Mihai Eminescu, a apărut la Editura Eikon (director Valentin Ajder), sub semnătura lui George Ene, cartea "Eminescu – securitatea şi siguranţa naţională a României".

O carte-document de valoare excepţională, nu doar prin prisma elementelor inedite prezentate sau a minuţiozităţii cu care au fost parcurse aspecte doar tangenţial abordate până astăzi, ci mai ales având în vedere elaborarea, ca produs final, a unui adevărat "raport de ţară" pornind de la problematica securităţii şi siguranţei României în secolul al XIX-lea, în viziunea jurnalistului Mihai Eminescu.

Într-o prezentare grafică de excepţie, volumul ajuns la 479 de pagini a fost, la origine, lucrarea de doctorat susţinută de către prof. dr. George Ene în cadrul Facultăţii de Sociologie a Universităţii Bucureşti, lucrare pe care autorul a extins-o ulterior, nu doar în timp, ci şi ca spaţiu de cercetare.

"Structura ei a urmărit proiectarea şi reconstituirea, într-o viziune modernă, a problematicii de securitate şi siguranţă a României pe principalele vulnerabilităţi, riscuri şi ameninţări existente în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, reflectate în publicistică, în jurnalul şi în corespondenţa lui Eminescu", spune autorul cărţii. Lucrarea, care a fost lansată până acum în numeroase medii mai mult sau mai puţin academice, a beneficiat de o primire entuziastă din partea cercetătorilor, a universitarilor, dar şi a criticii de specialitate, volumul fiind considerat un excelent instrument de lucru, dar şi un depozitar al activităţii desfăşurate în câmpul jurnalistic de poetul Mihai Eminescu.

Poate că cel mai valoros aspect de care autorul cărţii s-a folosit cu măsură şi decenţă profesională este spiritul echidistant în construirea lucrării, George Ene înscriindu-se, astfel, în nota obiectivă şi aproape rigidă, din punct de vedere informaţional, pe care o regăsim în articolele ce poartă semnătura lui Eminescu. Expunându-se public şi politic contextului tulbure al României acelor ani, Eminescu a fost nevoit să adopte poziţii bazate pe date exacte, informaţii verificate şi verificabile, ceea ce a condus la asumarea articolelor şi a consecinţelor acestora. De aceea, cartea lui George Ene acoperă un gol în bibliografia lui Eminescu, volumul având un rol esenţial în înţelegerea deplină a personalităţii jurnalistului de marcă născut la Botoşani.

"Este o carte de analiză politică, de analiză sociologică, de analiză juridică, de analiză din perspectiva ştiinţelor ţinând de domeniul apărării, o carte în care am încercat să fac proiecţii asupra operei lui Eminescu prin raportare la Constituţia României de la 1866, prin raportare la legi organice şi legi speciale din perioada respectivă", a mărturisit prof.dr. George Ene.

Redactor şi apoi redactor-şef al cotidianului "Timpul", Eminescu se dovedeştre a fi un lucid observator al contextului politico-diplomatic în care se afla România, dar sesizează, la fel de obiectiv, incapacitatea care caracterizează structurile de guvernare. "Militantismul său (al lui Eminescu, nota red.), asimilat  uneori interesat naţionalismului, se dovedeşte a fi o manifestare de suprareacţie a gazetarului la măsurile active ale Rusiei, Austro-Ungariei, Germaniei şi Franţei, vizând menţinerea României sub protectorat sau în sfera lor de influenţă", spune George Ene.

Cartea justifică pe deplin "trebuinţa" de Eminescu în reedificarea noastră ca naţiune, ca oameni ai prezentului şi viitorului, spune şi prof. univ. dr. Dan Banciu.

Simpla parcurgere a temelor abordate în carte ne oferă o primă dimensiune a problematicii expuse de autor: contextul social-politic al epocii, infracţiuni la siguranţa naţională, asasinatul politic, mişcarea socialistă, comunistă şi nihilistă, fenomenul corupţiei, sub scutul orotodoxiei, serviciile secrete, identificarea şi combaterea unor acţiuni antiromâneşti etc.

Într-o lume tot mai puţin academică sub aspectul obiectivităţii şi al informaţiei ca sursă şi resursă de cercetare, cartea "Eminescu – securitatea şi siguranţa naţională a României", a prof.dr. George Ene, este un instrument necesar, obligatoriu chiar, pentru evaluarea corectă, din punct de vedere istoric, politic şi diplomatic, a contextului în care s-au derulat evenimente ce aveau să conducă la importante decizii privind soarta popoarelor şi, implicit, a României.

Autorul iese, prin acest volum, din sfera uşor patetică, voit naţionalistă atunci când s-a dorit situarea lui Eminescu într-o zonă a entuziasmului românesc, şi îl aşază definitiv în rigoarea ştiinţifică, în contextul agitat, controversat, contestat chiar, al timpului căruia Eminescu i-a fost martor, dar şi al celui cu mult înainte.

Desigur, George Ene nu se dezice de discursul deseori emoţional al jurnalistului, entuziast sau voit umbros, toate aceste aspecte făcând parte din personalitatea celui care s-a dovedit a fi nu doar un excelent observator al problemelor de politică internă şi externă, ci şi un om extrem de capabil în a aborda adecvat şi corect subtilităţile acestora. "Eminescu – securitatea şi siguranţa naţională a României" este o carte care se anunţă a fi un reper în studierea operei eminesciene, în integralitatea ei, adăugând contribuţiilor anterioare o anume complexitate şi o excelentă analiză pe text, fără a indica direcţii, fără a impune supoziţii sau a strecura concluzii.

Cu IPS Teofan, despre casa lui Eminescu de la Varatec

Am vorbit astazi cu IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei, despre casa lui Eminescu de la Varatec. Stia despre ce este vorba si senzatia mea este ca verdictul Sfintiei Sale este dat de multa vreme si, gandindu-ma adanc la acest lucru, tind sa ii dau si dreptate.

IPS Teofan mi-a spus ca nu exista niciun act care sa ateste CU CERTITUDINE ca acolo, in spatele cimitirului de la Varatec, este casa in care poposea Eminescu. Nu a spus insa niciun moment faptul ca este EXCLUS ca acela sa fi fost locul in care tragea poetul atunci cand venea in satul manastiresc, indeosebi pentru a se intalni cu Veronica. Inaltpreasfintitul spune ca maicile batrane, in trecut, au vorbit despre povestea de dragoste dintre cei doi, insa nu trebuie trecut cu vederea faptul ca, fiind vorba despre o manastire de maici, o iubire nelegitima nu avea cum sa se bucure de intelegerea comunitatii. "Maicile trebuie lasate sa isi faca treaba lor, sa se roage. Nu vor ca acolo sa se faca un muzeu, mai ales ca nu exista certitudinea faptului ca acolo a stat Eminescu. De fapt, pentru iubitorii poetului, Eminescu este peste tot, avem poezia lui. Maicile trebuie lasate acolo, sa isi vada de ale lor", mi-a spus IPS Teofan. Are dreptate Mitropolitul, au dreptate si maicile, au dreptate si iubitorii de Eminescu. Am indraznit insa a-i spune Inaltpreasfintitului ca problema trebuie lamurita si incheiata cumva, pentru ca ea starneste patimi, acuzatii si, atata timp cat nu se va discuta public, deschis si lamuritor despre acest subiect, multe dispute se vor amplifica. "Stiu, se spune ca noi nu vrem sa facem nimic", a spus IPS Teofan. "Poate ca ar trebui vorbit mai clar. Poate ca cei care se implica in aceasta disputa nu vor sa faca un muzeu acolo, ci doar atrag atentia asupra starii de degradare in care se afla casa. Daca s-ar conserva casa, pana cand se vor lua alte masuri, probabil ca ar fi un semnal bun", i-am spus Mitropolitului. Vorba ultima a Inaltpreasfintitului a fost: "Sa lasam maicile in liniste".

IPS Teofan, spuneam, are dreptate. Maicile au nevoie de liniste. Dar casa – pentru ca, repet, Sfintia Sa nu a spus niciun moment ca este exclus ca aceea sa fie casa la care tragea Eminescu – trebuie renovata. NU DARAMATA, s-a facut greseala asta la Ipotesti si in consecinta astazi avem o copie a vechii case, asa cum copii sunt mai toate obiectele ce se mai pastreaza pe acolo. E important ca acea casa de la Varatec sa ramana in picioare, chiar si ca simplu monument istoric, ca „chilie”, asa cum s-ar parea ca figureaza in Lista Monumentelor Istorice.

De partea cealalta, iata declaratia directorului Direcției pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Național a județului Neamț, Adrian Alui Gheorghe, aparuta in presa nemteana.

"Sunt tot felul de poveşti referitoare la prezenţa în acel loc a lui Eminescu. Printre declaraţii ar fi cea a lui Augustin Z.N.Pop şi a Zoei Dumitrescu-Buşulenga. Nu există documente care să ateste prezenţa poetului acolo, ci doar legende. În schimb, am descoperit locul în care cu certitudine a fost casa Veronicăi Micle. Această casă a fost demolată în anul 1974; avem poze ale acelei locuinţe, precum şi o schiţă. Am avut o serie de discuţii cu reprezentanţii Consiliului Judeţean Neamţ ai Consiliului Local Agapia şi ai mănăstirii în vederea refacerii Casei Veronica Micle. Locul identificat de noi este în preajma mormântului Veronicăi şi consider că ar fi un perimetru evocator format de Pădurea de argint, Casa Muzeu «Veronica Micle» şi mormântul acesteia", a declarat Adrian Alui Gheorghe, directorul Direcţiei pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional al judeţului Neamţ.

Sa nu uitam ca mare parte din biografia lui Mihai Eminescu s-a realizat TOCMAI pe baza marturiilor ramase de la Augustin Z.N.Pop. Marturii care, iata, au fost valabile in alte situatii, nu si in cazul de la Varatec. Apoi, profesionalismul Doamnei Busulenga – un eminoscolog de calibru – trebuie tratat ca atare. Se stie ca si-a dedicat viata lui Eminescu si ca a tratat cu maxima seriozitate tot ce a avut legatura cu viata si opera poetului. Deci lejeritatea cu care sunt luate in discutie aceste doua marturii nu sunt un semn bun, decat daca se doreste evitarea cu gratie a adevaratei probleme. Apoi, a oferi pe mai departe o atentie "cavalereasca" Veronicai Micle pare o actiune fortata, o deturnare a atentiei si o sfidare a celor care au dreptul sa primeasca un raspuns clar. Se stie ca Maica Benedicta (Zoe Dumitrescu Busulenga) a suferit tocmai din cauza ca Veronica Micle (care a sfarsit, se pare, punandu-si capat zilelor, un gest de neiertat in ortodoxie) se bucura de o atentie exagerata, chiar si mormantul fiindu-i asezat in chiar curtea uneia dintre biserici.

Iata o marturie ramasa de la Maica Benedicta, care nu mai are nevoie de nicio lamurire suplimentara:

"Când am venit prima oară (n. la Văratec), trăia încă măicuţa care a fost stareţă înaintea maicii Nazaria, maica Pelaghia, care a trăit 102 ani. Eu am cunoscut-o când avea o sută de ani. Deci, asta era acum 25 de ani, ea trăise cel puţin 30 de ani în secolul trecut, ălălalt. Şi-i aducea aminte pe Creangă şi pe Eminescu, care veneau aici. Ea ne-a povestit cu gura ei, îşi amintea de hainele de şiac ale lui Creangă, tot acelea de care vorbea şi Iacob Negruzzi, în amintirile lui, dacă vă amintiţi. Şi venea cu Eminescu, care, zicea ea, avea de obicei o haină albastră. Asta n-am ştiut niciodată. Măicuţa zicea că era ucenică, tinerică de tot, fetiţă de 14-15 ani, şi ea îşi aducea aminte. Pentru că sus, spre „Schimbare”, dacă vă duceţi într-acolo, spre bisericuţa aia de sus, unde-i şi cimitirul, e o căsuţă. Acolo era casa unde trăgea Eminescu. Pe de altă parte, fireşte, era şi Veronica pe aici, pe undeva. Deci, Creangă şi Eminescu, prezenţe… Cred că mai cu seamă atunci când Eminescu era la Neamţ – că el a fost o vreme bolnav, acolo, la bolniţă la Neamţ. A fost la mănăstirea Neamţ, după ’83, bineînţeles. Şi Creangă era cel care îl vizita, îl aducea. Aceea era!".

(Cristian Curte – "Maica Benedicta Dumitrescu Bușulenga despre "aroma" Văratecului". În "Lumea Monahilor", anul II, nr. 11 (17), noiembrie 2008)

Sustin in continuare Campania Casa de la Varatec, insa cred cu tarie ca este nevoie sa se vorbeasca deschis despre acest lucru, adica Mitropolia, Manastirea Varatec, sa isi expuna clar punctul de vedere. Al meu, dupa discutia cu IPS Teofan, este ca maicile trebuie cu adevarat sa ramana in linistea manastirii, ca nu este nevoie de un muzeu la Varatec. Este insa necesara restaurarea si conservarea acelei case. Chiar si numai ca "chilie"...