Călătoria

Da, de tihna de care mă umplu atunci când îmi îngădui să-ți fiu odihnă. De asta simt acum că mi-ar fi cel mai dor. Și de ochii tăi care strălucesc într-un anume fel atunci când taci. Și de mâinile rătăcite în jurul trupului când emoția te invadează și te furnică. Și de cuvintele alandala pe care mi le arunci atunci când trupul tău cuvântează într-o intimitate ușor obraznică și totuși reținută cu trupul meu, când se recunosc și se leagă între ele cărările de gânduri, când te știu și mă știi. Mi-ar fi dor de tăcerile noastre, de lungul drum către tine și de alergata prin lume dragoste. De felul bătrân în care te emoționezi de flori, de vreme, de pământul reavăn. De feciorelnica fremătare de palmă, de felul tandru în care te rușinezi. De firescul cu care urci în iubire…

Ar fi putut să continue astfel ore, zile, ani lumină. Nimic nu era de ajuns, și totuși de unde această inutilitate fertilă, un degeaba abscons care creștea odată cu fiecare cuvânt aruncat pe hârtie?

-Simți parfumul?
Oriana întoarse privirea doar cât să arate că a auzit întrebarea. Gândul se opintește pe caietul de sub mâna ei și abia atunci slăbește strânsoarea care îi sufoca de-o vreme creionul proaspăt ascuțit. La doi metri, în marginea verandei, stătea Ioachim. Locul lui de mirosit grădina.
-Simt, Ioachime. Nu ai cum să nu simți așa ceva. Se face frig, îți aduc ceva pentru genunchi?
Ioachim smucește cu o aruncătură de umăr mâna pe care cu greu o controlează și, dintr-o mișcare, prinde cu două degete cartea de pe scaunul de alături. Încă o smucitură și cartea se rotește în aer, apoi cade ca un zdrăngănit de oale în ușa bucătăriei de vară. Decolare și aterizare de nota zero, zâmbește acru și lasă apoi timpul ferecat într-o tăcere apăsătoare.
Ce-i cu el, de unde încrâncenarea asta? Oriana își caută de lucru cu învelitoarea caietului. Nu îndrăznește să ridice privirea, dar simte cum picioarele lui Ioachim îi ating ca o întrebare coapsele. Nu mai are tremurul de altădată și bărbatul se apleacă brusc, într-o acceptată înfrângere.
-Oriana, ce facem cu timpul acesta? Nu știu cum să întreb, ce să fac și ce să nu fac.
Își îngroapă privirea în peretele din față, dar simte cum femeia de lângă el se face stană de piatră. O piatră albă, în ușoare irizații de albastru. Era rochia preferată a lui Ioachim, pentru că în ea Oriana căpăta un aer de amazoană. Acum, însă, totul încremenise. Până și răceala devenise crudă, spartă anume într-o neliniște necuprinsă.
-Am crescut amândoi, Ioachime. În bine, în rău? Și una și alta. Ne-am îmbunătățit unul pe altul în unele directii, dar ne-am și îndârjit în altele. Ne-am făcut și bine și rău, trebuie să vedem unde este izbânda mai mare. Hai să ne scuturam de vorbe, mi-ai spus de atâtea ori, de gelozii, de bănuieli nebănuite. Altfel vom rămâne doar biete flori nedăruite și nuci seci în trecutul nostru adolescentin... Să creștem pentru a ne descrește durerile din noi, îți mai amintești? Să creștem pentru a avea un sens găsirea noastră și pentru a pregăti, în lumină, regăsirea. Unde ne-am pierdut, Ioachime?

Vocea stinsă se împrăștia în lumina amiezii. La intervale scurte de timp, o albină se repezea bezmetică înspre verandă, însă imediat ce se apropia de părul Orianei schimba brusc traiectoria și se lovea în florile albe care îmbrăcau stâlpul de lemn.
Ioachim ar fi vrut să o alunge, dar nu avea nimic la îndemână. Se mulțumea doar să o urmărească și să spere că Oriana va reuși să scape nevătămată.

-Când camera inimii e năpădită de durere, de neîncredere, trebuie să faci curat întâi, nu să te faci că nu vezi. Nerăbdarea ta și nepasarea față de toate acestea mă fac să rămân tăcută. Ar trebui să înveți că tot ce aruncăm la nebunie se depune acolo, ca o umbră chinuitoare. Mă doare că ma faci responsabila tot pe mine, Ioachime…

Nu mai scria de mult, și totuși mâna ei scrijelea cu stiloul pagina caietului. Acum privea îndelung la rana deschisă, șiroind a cerneală, și i se părea că de pe hârtie își va lua zborul dintr-o clipă în alta un soi de….

(Fragment din ”Călătoria”…)

Viitorul fantasic al unui prezent tot mai incert: ”Nu puteau întoarce timpul înapoi, așa că s-au lăsat întorși de timp în direcții diferite”

”Ultimii copii din Tokyo” este una dintre cele mai bizare scrieri, dar o bizarerie construită pe calapodul unui prezent care face fantasticul previzibil.

Descriind un viitor catastrofal al omenirii, derulată aproape cadru cu cadru, într-o dinamică cinematografică, cartea japonezei Yoko Tawada sfârșește prin a deveni un tablou al lumii actuale, un prezent care, dacă nu își devorează cititorul, măcar îl închide într-un prezent claustrofob.

Scriitura lui Yoko Tawada, ”Ultimii copii din Tokyo” (cu titlul în japoneză ”Kentoshi”, în engleză ”The Emissary” - Emisarul, în germană ”Sendbo-o-te” - Mesagerul), citită în urmă cu doi ani, de pildă, s-ar fi așezat cuminte într-un soi de fantastic menit să ne sucească mintea și să ne vulnerabilizeze, într-o mică măsură poate, (ne)încrederea într-un viitor deteriorat, deci oarecum așteptat. Însă, în 2020, te trezești citind cartea lui Yoko Tawada cu viitorul pe urmele tale. Și simți cum începi să îți suspicionezi propria dimensiune, cum te retragi în varianta ta intimă, ascunsă, nepregătită pentru ce urmează să se petreacă.  

Cartea spune povestea lui Yoshiro și a strănepotului său, Mumei. Acțiunea se petrece în Japonia, după un dezastru pe care nu îl identificăm decât prin consecințe, dar bănuim un cutremur mare combinat cu o catastrofă ecologică produsă de om.

Asta pentru că doar înțelegem din scriitura japonezei că lumea s-a schimbat după un dezastru. Nu știm cu adevărat ce s-a întâmplat. Dar devine tot mai evident că nici măcar cuvintele nu mai pot descrie noua lume, că limba e depășită, că nu mai existau modalități de a exprima realitatea de zi cu zi. Este o altă realitate, în fapt, care a reprogramat codurile genetice și lingvistice.

Omenirea însăși intră într-un proces de degradare ireversibilă, dar odată cu ea se naște o altă perspectivă nu doar asupra viului, ci și a tot ce susține și hrănește acest viu firav.

Mutațiile apar nu doar în câmpul genetic, ci și în cel relațional, familial, chiar lingvistic. Așa aflăm, de pildă, că există cuvinte care își modifică înțelesul, altele care se dezintegrează. Sau că „termenul de valabilitate al cuvintelor” este ”tot mai scurt”. Cuvinte precum ”plimbare” sunt atât de învechite încât oamenii se gândesc mult până să îi prindă sensul. 

Cuvintele cu influențe străine declanșează adevărate isterii publice. Trebuie eliminate cu orice preț, de aceea sunt înlocuite rapid cu variante cât mai aproape de limba japoneză.

Consecința cea mai spectaculoasă a acestor dezastre este aceea că bătrânii devin nemuritori, în timp ce copiii și tinerii tot mai fragili, se deformează și depind de scaune cu rotile, iar durata de viață scade tot mai mult. Însă, foarte important, dacă bătrânii primesc suplimentar forță și tărie trupească, cei mici devin din ce în ce mai empatici, mai sensibili.

Mumei înseamnă ”fără nume”. Ar putea însemna deopotrivă și ”inocență”, ”puritate”, dar și ”forță”.

”Mumei părea înzestrat din naștere cu o înțelepciune aparte. Un tip nou de inteligență, ce le lipsea cu desăvârșire copiilor pe care Yoshiro îi văzuse până atunci”.

În noua realitate, așadar, bătrânii nu puteau muri. Darul vieții veșnice îi împovăra însă cu o durere teribilă, aceea de a-și vedea copiii, nepoții și chiar strănepoții murind.

Și asta pentru că, ”dacă ar muri copiii, adulții ar trăi mai departe, dar dacă ar muri oamenii mari, copiii nu ar supraviețui. (…) Ei, bătrânii binecuvântați cu un corp ce nu putea să moară, erau nevoiți să accepte sarcina teribilă de a veghea moartea propriilor strănepoți”.

Astfel apar expresii precum ”tânăr în vârstă” și ”bătrân tânăr”.

Nu ni se oferă explicații, argumente sau un șir logic a ceea ce se petrece. La fel cum viziunea asupra problemelor din societate este una restrânsă, mai degrabă simbolică. Simboluri care, surprinzător sau nu, par să fie singurele legături certe cu lumea de azi.

”Fiecare țară are probleme serioase, așa că pentru a împiedica răspândirea acestor probleme în întreaga lume, au decis că fiecare țară ar trebui să își rezolve singure problemele”.

Argumentul este unul rezonabil: ”Îți amintești când te-am dus la Muzeul Showa-Heisei? Toate camerele erau separate de uși de oțel, așa că, dacă un foc începe într-o cameră, nu se poate răspândi în următoarea”.

Nu putem crede că autoarea ar fi anticipat în vreun fel criza pe care astăzi o înfruntăm, însă cuvintele par din nou premonitorii.

„Nu știu dacă este mai bine sau nu. Dar cel puțin astfel există un pericol mai mic ca companiile japoneze să câștige bani de la oamenii săraci care trăiesc în alte țări. Și sunt probabil mai puține șanse ca companiile străine să câștige bani din criza pe care o avem și aici în Japonia”.

În lumea lui Mumei nu mai există mașini, băncile dau faliment, casele și terenurile din zonele centrale sunt abandonate, oamenii se retrag în singurătăți autoimpuse, încercând să se adapteze unei eternități care avea alte reguli decât tot ce trăiseră până atunci.  

Yoshiro își imagina că, ”de fapt, nu era ”bătrân”, ci aparținea unei noi specii de om care făcea primii pași de la granița ce marca depășirea a 100 de ani de viață”.

Țările se închid. Oamenii viețuiesc într-un carusel al timpului, dar timpul se dimensionează în funcție de nevoile lor.

”S-a decis ca fiecare țară să-și rezolve problemele între propriile granițe, pentru a evita răspândirea unei situații de criză în întreaga lume”

Erau atât de multe zile libere acum, încât nimeni ”nu reușea să le mai țină socoteala”. În schimb denumirile se schimbă continuu, pentru a nu răni pe nimeni.

Ziua Bătrânilor și Ziua Copiilor își schimbă numele în Ziua Tot Înainte, Bătrâni și Ziua În Care Le Cerem Iertare Copiilor. Ziua Mulțumirii Pentru Munca Prestată devine Ziua Este Suficient Doar Să Trăim, pentru a nu-i răni pe tinerii care nu puteau munci, deși doreau s-o facă. Apare Ziua Pernelor, pentru a încuraja relațiile sexuale, ieșite complet din uz. Ziua Offline comemorează dispariția internetului.

Dispar mașinile de spălat, aspiratorul, televizoarele, aparatele de aer condiționat

”În copilărie fusese convins să ultimul scop al medicinei era crearea unui corp nemuritor, dar nu se gândise niciodată la agonia de a nu putea muri”.

”Ultimii copii din Tokyo” atinge câteva probleme-cheie, de la îmbătrânirea populației și naționalismul care izolează până la problemele mediului.

Însă anul 2020 așază romanul japonezei Yoko Tawada într-o paradigmă nouă. Dacă nu ar fi forțat, am spune că romanul se rescrie cu fiecare citire, cu fiecare perspectivă asupra lumii pe care o aduce astăzi fiecare om al planetei. O planetă la un pas de implozie, pentru că pericolul nu mai stă închis într-un viitor, ci se desfășoară în prezent.

”Nu puteau întoarce timpul înapoi, așa că s-au lăsat întorși de timp în direcții diferite”.

”Ultimii copii din Tokio„ (Editura Polirom, 2020)

Traducere din limba japoneză de Monica Tamaş

Yoko Tawada (n. 1960, Tokio), una dintre cele mai cunoscute scriitoare japoneze contemporane, a studiat literatura rusă la Universitatea Waseda, mutîndu-se în Germania la vîrsta de douăzeci şi doi de ani. A debutat în 1991, cu nuvela „Călcîie pierdute”, distinsă cu Premiul Gunzo, şi a început în scurt timp să publice şi în germană. Operele sale investighează adesea inadecvarea la sistemele culturale, legitimitatea ideologiilor politice şi a sistemelor sociale, dar şi posibilităţile creatoare ale intersecţiilor lingvistice. A primit unele dintre cele mai importante premii literare din Japonia şi Germania, precum Premiul Akutagawa (1992), Premiul Tanizaki (2003), Medalia Goethe (2005) şi Premiul Kleist (2016).

Despre curajul de a fi câine într-o lume a omului decăzut

Nu poți urmări cap-coadă filmul lui van Trier fără să porți la îndemână o oglindă. Să pândești în tine însuți forța de a abandona o luptă atunci când ea devine inumană, să cauți în tine puterea de a interveni acolo unde decizia contravine tuturor.

Dogville (2003)
Regizor Lars von Trier
Scenarist Lars von Trier
Cu Nicole Kidman în rol principal

Filmul este turnat în întregime în platou, toată acțiunea desfășurându-se ca într-un spectacol de teatru. Un film nu numai tulburător, ci și bulversant, situat la limita parabolei creștine, dar smuls parcă din acest gen de artă cinematografică prin sfârșitul extrem de dur, neașteptat.

Titlul este unul definitoriu, al cărui înțeles se dezvăluie abia spre final. Grace (interpretată magistral de Nicole Kidman) este o tânără din lumea bună americană (a se citi o familie de mafioți), fugită din casa tatălui său și adăpostită un timp într-un sat aparent liniștit, aparent limitat, ai cărui locuitori învață pe parcurs toate regulile șantajului și pe cele ale micimii sufletești.

Pelicula a fost lansată în 2003, la Festivalul de la Cannes, și a fost etichetată de către critici ca fiind un film de artă. Poate de aceea a fost difuzat cu parcimonie în SUA, chiar și în Europa, filmele comerciale hollywoodiene păstrându-și în continuare supremația. S-a mers până la a se spune despre ”Dogville” că ar fi un film anti-american.

Un sinopsis al filmului ”Dogville” sună așa: ”Frumoasa Grace (Nicole Kidman) ajunge într-un orășel izolat numit Dogville, încercând să scape de urmărirea unor gangsteri. Fiind încurajată de către Tom (Paul Bettany), auto-intitulatul purtător de cuvânt, minuscula comunitate a orășelului acceptă să o ascundă. În schimb, Grace acceptă să facă anumite munci în folosul locuitorilor. Totuși, când gangsterii revin să o caute mai serios, oamenii din Dogville cer un schimb mai “personal” de servicii contra riscului de a o adăposti. Grace realizează în modul cel mai brutal că bunătatea din acest oraș este relativă… Dar Grace are un secret, și încă unul periculos. Dogville ar putea să regrete curând că s-a amestecat într-o treabă foarte complicată…”.

Satul în care oamenii devin neoameni este o așezare cu 15 locuitori și un câine. Așadar, aici ajunge frumoasa Grace, iar cătunul izolat pare să fie locul perfect pentru a se ascunde de gangsterii care vor să o omoare. Sătenii sunt de acord să o adăpostească, iar Grace – în schimbul acestei protecții – va trebui să muncească, pe rând, la fiecare familie din Dogville.

Pe măsură ce pericolul ca Grace să fie găsită devine tot mai iminent, oamenii își schimbă comportamentul, cerând servicii contra acestui risc de a o adăposti. Acesta este momentul în care Grace învață că bunătatea nu este o stare, ci o monedă de schimb la început, apoi de șantaj.

Tensiunea filmului plutește în aer, iar regizorul von Trier a mizat în primul rând pe factorul psihologic atunci când a așezat satul într-o sală de sport. 

Casele, strada principală, mobilierul, toate sunt desenate pe podea. Decorul care îmbracă acest schelet se constituie din rame de uși, câteva mese, un pat, băncile din biserică. O zgârcenie a elementelor în plan fizic parcă anume pentru a accentua și a face mai puternice sentimentele sărace, câinoșenia umană, trădarea, cinismul. Povestea crește pe măsură ce toate aceste sentimente se dezvăluie privitorului.

Nu poți urmări cap-coadă filmul lui van Trier fără să porți la îndemână o oglindă. Să pândești în tine însuți forța de a abandona o luptă atunci când ea devine inumană, să cauți în tine puterea de a interveni acolo unde decizia contravine tuturor. Așezat astfel, pe podeaua unei imense săli de sport, filmul cu scene de teatru este o frescă în viu, o imagine a condiției umane, o dură reprezentație a lumii căreia aparținem, dar de care ne dezicem cu falsă responsabilitate.

"Grace le arătase, prin simpla ei prezenţă, ce înseamnă binele, scoţând automat la iveală şi binele lor ascuns, fără să le ofere nimic altceva în plus şi, în loc de starea de adormire, îi condamnase la o viaţă ce mai putea fi trăită doar printr-o escaladare autojustificativă a răului", scrie Adrian Munteanu într-o excelentă cronică a filmului.

Filmul este, în sine, un simbol. De la regie la scenografie și text, totul este bulversant și paradoxal. Un film care trebuie văzut pentru ca noi, spectatorii, să ne identificăm pe rând cu fiecare personaj în parte - de la binefăcător la trădător, iar în final să învățăm lecția. Dacă avem curaj.

”Un gust amar pentru poporul care poate naște și hrăni monștri ca aceia care te-au pândit, te-au așteptat, te-au lovit…”

"Domnului Petru Creția

Iubitul meu prieten,

Dacă aș fi auzit că ai fost molestat și umilit înainte de 22 decembrie 1989, aș fi fost la fel de îndurerat, dar nu la fel de consternat.

Dacă te-aș fi întâlnit prin 1961 sau ’62 sau ’63 sau ’64 la Jilava, la Luciu-Giurgeni sau în alte locuri în care umilința și moartea erau pâinea de zi cu zi, aș fi fost la fel de îndurerat, dar câtuși de puțin mirat.

Dacă aș fi aflat că sufletul tău s-a înălțat la ceruri odată cu acelea ale sutelor de mii asasinați în lagăre și pușcării, împreună cu ale celor asasinați în decembrie 1989, m-aș fi rugat, dar nu mi s-ar fi părut de necrezut.

Dar iată că incredibilul, absurdul grotesc mă izbește ca o măciucă în moalele capului: poetul, cărturarul, profesorul, ființa mai fragilă decât un crin a lui Petru Creția, sub pumnii și picioarele unor bestii dezlănțuite.

În România de după revoluția anticomunistă…

Dragul meu, am avut prieteni care au murit lângă mine în lagăre și închisori, și am putut, mai pot supraviețui. Deși mi-am luat, am încercat să-mi iau lumea-n cap. Dar nu-mi pot imagina scena torturării tale fără ca gândul să-mi explodeze, și o durere imensă să mă copleșească, și un dor de ducă, și de moarte… Un gust amar pentru poporul care poate naște și hrăni monștri ca aceia care te-au pândit, te-au așteptat, te-au lovit… ce fel de oameni pot să fie, cum or fi părinții, frații, femeile lor? Ce-or fi făcând în clipa când scriu aceste rânduri?

Ce ne putem aștepta de la noi înșine când îi știm că există, că vor exista printre noi? Vom avea tăria să-i iertăm, puterea de a nu-i disprețui și urî, răbdarea de a-i aștepta și ajuta să evolueze de la animalitate la umanitate?

Cum voi da ochii cu tine?

În rarele prilejuri când ne-am întâlnit, un fel de sfială mă făcea să mă apropii și aceeași sfială, ca de îndrăgostit, mă îndepărta… Un farmec spiritual, o vrajă inefabilă mă urmărea apoi, zile întregi.

Și iată acum o aură nouă ți s-a adăugat la vechiul har, aura victimizării, care în cazul tău devine aceea de martiriu. Nu se va despărți niciodată de tine: vom ști mereu că ai fost călcat în picioare de unii dintre cei pentru care ai fost și ești încă gata, sunt sigur, să-ți dai viața.

Sfiala mea e și mai mare acum, dar infinit mai grea dragostea. Și încredințarea că ai, că avem dreptate. Că într-o zi, poate chiar mâine, cei care te-au lovit se vor ruga pentru iertare și vor dobândi-o, redevenind oameni.

Mihai Ursachi, Iași"

 

"Căci ce-i poetu-n lume şi astăzi ce-i poetul?"

Începând din anul 1999, pe 21 martie sărbătorim Poezia, zi consacrată de UNESCO nu doar creației poetice, ci și promovării poeziei ca artă deschisă tuturor.

Conform DEX, poezia este arta de a scrie versuri. O artă care s-a adaptat vremii și vremurilor. "Partidule, primește prinosul meu!/ M-ai smuls din ghearele de pajură ale deznădejdii./ Mi-ai aprins lumină în întuneric./ Mi-ai arătat, în sus și înainte, drumul. (...) Partidule, primește adâncă/ mulțumirea mea!", declama pe la mijlocul secolului trecut Mihai Beniuc, scriitorul pentru care poezia era musai să "oglindească faptele mărețe, lupta poporului și chipurile celor mai buni fii ai săi".
În acest timp, departe de a fi un bun fiu al poporului, Radu Gyr îl primea pe Iisus în celulă. "O, ce trist și ce-nalt părea Crist!/ Luna venea după El, în celulă/ și-L făcea mai înalt și mai trist". Arestat în timpul lui Carol al II-lea, Radu Gyr execută detenție și în regimul lui Ion Antonescu. În 1945 intră în lotul ziariștilor și este condamnat la 12 ani de pușcărie politică. Vine acasă în 1956, dar după numai doi ani este arestat din nou și condamnat la muncă silnică pe viață! Publicase poezia manifest "Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!". Pedeapsa se comută la 25 de închisoare, iese odată cu amnistia generală din 1964. Poemele din pușcărie au fost "scrise" în mintea fiecărui deținut care s-a perindat prin Aiud, Jilava, Gherla. Pe la Canal ori în lagărele de muncă. Întors acasă, Radu Gyr s-a luptat să recupereze timpul pierdut, să transcrie poemele care scrâșniseră între zidurile pușcăriilor. Ca să poată supraviețui în plin regim comunist, traducea balade germane în română. Traduceri care urmau să fie publicate, dar sub semnătura altcuiva. "Aşa era înţelegerea", după cum avea să mărturisească târziu fiica poetului, Simona Popa. O muncă extenuantă. "Când a terminat de tradus, seara, a scris pe ultima hârtie: „Infernal de grea“. Şi s-a culcat. A doua zi, la 16.00, am primit un telefon că nu se mai trezeşte. Era în comă", își amintește fiica. Era 29 aprilie 1975. Radu Gyr a murit în acea zi.
Ilie Tudor, fost deţinut politic la Aiud, tatăl lui Tudor Gheorghe, își amintea că "pereţii celulei erau zgâriaţi cu poemele lui Radu Gyr. Rugăciunea a fost secretul salvării noastre la Aiud şi, lângă rugăciune, poezia lui Gyr a legat inimă de inimă şi suflet de suflet. Versul lui se trăia. Îl trăiam. Era pentru noi haină şi hrană, apă şi căldură. Câţi dintre tinerii care se dezvoltă acum în libertate se întâlnesc cu aceste perle? Câţi le caută?"
Erau anii în care, în "închisoarea" de afară hălăduind, un alt poet sângera cu poezia în mâini. Anii "70. Vasile Vlad scrie şi predă la editură "Omul fără voie". Volumul îi este sustras de către Securitate. Poetul nu renunţă. Îl rescrie. În anul 1971 publică "Sărbătorile absenţei", la Cartea Românească. Volumul este interzis. Vasile Vlad refuză să scoată poezii din carte, astfel că volumul este scos din librării şi topit. Poetul intră în greva tăcerii, nu mai publică nimic în presa din România până în 1989. Vasile Vlad este și astăzi îngropat în tăcere, chiar viind în trup și în Cuvânt.
Într-o și mai apropiată vreme. Anii '80. "Nota raport" referitoare la "aspecte cu caracter informativ-operativ privind activitatea şi comportarea unor scriitori din România" din 21 martie 1981 (21 martie, or fi știind comuniștii că va să fie peste ani Ziua Poeziei?). Printre obiective scrie clar şi frumos: "cunoaşterea activităţii lor şi, în măsura în care aceasta are un caracter duşmănos, contestatar-disident, prevenirea şi anihilarea ei". Drept urmare, mai citim: "Pe baza informaţiilor obţinute din exterior, din care rezultă că scriitorul Dorin Tudoran, element nemulţumit şi turbulent, era vizat de Grupul de la Paris pentru a fi folosit ca element dizolvant şi disident în cadrul Uniunii Scriitorilor din R.S. România, s-a acţionat împreună cu U.M. 0800 pentru NEUTRALIZAREA (sublinierea mea, T.F.) acestuia". Mai citim o dată? NEUTRALIZARE.
După 1990 nu a mai fost nevoie de UM 0800 (Securitatea Municipiului București), nici de DSS (Departamentul Securității Statului). Ne-am autoeducat! Prevestea Dumitru Țepeneag în martie 1990, într-un dialog cu scriitorul Michel Deguy: "Evoluția televiziunii va juca un rol important. Devenind din ce în ce mai atractivă, ea va ocupa tot timpul liber al individului, nu-i va mai lăsa pentru lectură decât foarte puțin: poate timpul pe care și-l va petrece la WC..." . "Cultura va deveni cultură de mase", îl completează francezul Michel Deguy, adică "va predomina literatura erotică vulgară, chiar pornografică. Vom ajunge la un moment dat când cartea va deveni un obiect rar în comparație cu toate formele audio-vizuale care vor prolifera din ce în ce. Chiar și în școli, formarea deprinderilor de lectură e tot mai dificilă. Limba însăși e amenințată, erodată cum e de către toate formele de comunicare și informare, de mass-media. Limba scriitorilor în primul rând. De unde obligația acestora de a rezista cu îndârjire la culturalul societății de consum". 

Ziua Mondială a Poeziei

Astăzi.
Nu mai scriem poezia pe zidurile pușcăriilor, dimpotrivă, infractorii ies din pușcărie pentru că "scriu" cărți. Spre a cumpăra un colț de pâine, nefericitul poet Radu Gyr traducea pentru ca intelectualii comuniști să aibă pe ce își pune semnătura. În zilele noastre, intelectualii din România scriu cărți pe care infractorii să le poată semna pentru a scăpa din pușcării!
Avem poezie bună și avem poeți care merită sprijiniți, susținuți, promovați nu pe baza apartenenței la un grup, la o mișcare.
Avem încă poezie mare păstrată în întuneric de arhive.
Avem cărți de valoare despre care nu se vorbește și scriitori mediocri care scriu răcnind și răcnesc pustiind.
Avem mii de cărți de poezie nedeschise și cititori tot mai grăbiți să posteze pe FB citate împopoțonate, poeme fotografiate, versuri mediocre, dar frumos călătorind în like și share.
Avem prea multă sfadă și prea puțină poezie. Prea multă pălăvrăgeală, iar valoarea are nevoie de cârje, vorba aceluiași Țepeneag.
Avem prea puțini cititori și prea mulți amatori de discursuri goale de conținut.
Avem...
Avem nevoie de POEZIE!

Încheiem acest parcurs prin timp cu versurile celui căruia ar trebui să îi dedicăm și ziua de astăzi. Ca și cea de mâine și toate zilele pe care nu am știut a le trăi:

"Căci ce-i poetu-n lume şi astăzi ce-i poetul?/ La glasu-i singuratic s-asculte cine vra./ Necunoscut strecoară prin lume cu încetul/ Şi nimene nu-ntreabă ce este sau era..." (Mihai Eminescu)

LA MULȚI ANI, de Ziua Poeziei!



(Botoşani, 21 martie 2018)

Sursa foto: Revista GR News

Spectacolul vieţii sau filmul fără cortină

"Winter Sleep" (Somn de iarnă), filmul regizorului turc Nuri Bilge Ceylan, a câştigat în 2014  Palme d'Or, dar nu s-a regăsit în nominalizările la Oscar.

Un film de artă, pornind de la peisajul Cappadociei şi până la frazele cinematografice prelungi ataşate unei anume culturi umane, păstrând atât de accentuat nota tradiţională. Faptul că este inspirat din texte cehoviene (cu treceri prin Dostoievski) nu îl face mai puţin "otoman", dimpotrivă.
196 de minute care trec bine, fără să simţi că stagnezi, că aştepţi să se întâmple ceva. Cu cadre uneori sufocante, într-un obscur plat, fără mistere sau flashuri de dragul efectelor, personajele sunt obligate să convieţuiască, să comunice, să se iscodească sufleteşte. Chiar dacă la început par că nu se privesc, nu se iubesc, nu se mai suportă.
Dialogurile sunt de mare întindere, uneori seci, enervante, iritante, dar numai pentru a crea privitorului acea creştere a ideilor, care spre final capătă valori şi nuanţe neaşteptate, dar fireşti. Fiecare vorbă, atitudine, reactie, reactie la reactie sunt, de fapt, desluşiri, răspunsuri, aşteptări, cunoaşteri despre celălalt şi despre sine.
Stânca menţine şi conservă, pe tot parcursul filmului, răceala personajelor, zăpada apasă destul cât să îi prăbuşească pe toţi în sinele-ascunziş, lumina asigură fiecăruia în parte doar spatiul imediat apropiat pentru a-şi desfăşura angoasele, temerile sau pentru a primi adevărurile despre ei, aşa cum le văd ceilalţi.
Trebuie să intri în fiecare personaj şi să recunoşti, odată cu el, că ai eşuat. Sau, dacă ai curajul să trăieşti, vei afla într-o zi că eşti viu şi că singurătatea este o formă de doi... Şi că asta poate fi frumos!

"Îmi place foarte mult teatrul. Nu numai că am folosit de multe ori dialogul acesta, dar este destul de literar. Acest tip de limbaj este foarte utilizat atât la teatru, cât și în literatură, dar este destul de riscant să-l folosești în cinema și poate foarte bine să nu funcționeze. În primele mele filme, am fost foarte atent să fac lucruri naturale și realiste, dar mi-am dat seama că s-a făcut mult astăzi în filme și chiar în reclame TV, în care limbajul de stradă este folosit destul de des. Prin urmare, am decis să mă îndrept spre un tip de dialog mai literar și să văd dacă Shakespeare și Dostoievski ar putea lucra pe ecran. Cu toate acestea, întrucât dialogul a fost destul de laborios, am avut nevoie de actori profesioniști, deoarece neprofesioniști ar fi avut probleme la livrarea liniilor", spune regizorul Nuri Bilge Ceylan.

Dacă vreţi să vedeţi un dialog de mare calibru, cu imagini superbe ale Cappadociei şi cadre perfecte de film decupate teatral din spectacolul vieţii, filmul lui Nuri Bilge Ceylan le cuprinde pe toate.
Este nevoie de răbdare şi concentrare pentru a înţelege viziunea regizorului asupra conflictelor şi asupra emoţiei umane.

Lipseşte cortina, e adevărat, dar numai pentru că dimpreună, actori, regizor, spectator, se află de aceeaşi parte a lumii...

Despre ascultare

M-a chemat cam prin toamna lui 2012. Înregistrase pe reportofon un interviu cu o bătrână care făcuse puşcărie sub comunişti pentru că se opusese arestării preotului din sat. Femeia abia născuse şi a plecat la puşcărie cu tot cu prunc. Am luat reportofonul şi vreme de câteva seri, cât am transcris interviul, am intrat într-o falie a timpului pe cât de tulburătoare pe atât de fascinantă.
Vocea bătrânei ascultată seară de seară, cuminţenia sufletului ei, înţelegerea a ceea ce i-a fost dat, puterea de a ierta, frumuseţea cuvintelor... Povestea m-a redimensionat sufleteşte, mi se culcuşise în inimă chipul ţărăncii care atunci, demult, răsturna lumea cu crezul ei.
În primăvară, părintele m-a chemat din nou. Mi-a pus în braţe un dosar greu şi m-a întrebat dacă am curaj să îl "răscolesc". Lucra la o carte şi dosarul cuprindea informaţii din arhive, fişe matricole penale ale deţinuţilor politici, note informative, dovezi ale trădărilor şi portrete de trădători. O lume. Altă lume, scoborâtoare din neguri şi suferinţe.
Citeam, răscoleam, notam, adăugam.
Într-o zi, părintele a spus: „Soră Florentina, nu ai binecuvântare să vorbeşti cu nimeni despre ce e aici. Ia-o ca pe o ascultare”.
Am citit mai departe, am notat, am scotocit, am aflat. La începutul verii am dat dosarul înapoi.
Au trecut luni. Apoi un an. Şi încă unul. Şi încă...
De atunci încerc să recompun poveşti, să reconstruiesc mental imagini, traiectorii, fişe. NIMIC. Tot ce am văzut s-a şters, tot ce am citit s-a cuibărit undeva, într-un sertar al minţii pe care nu reuşesc a-l deschide.
Într-un fel anume, întâmplarea mă minunează. Pentru că asta a fost voia părintelui şi pentru că am înţeles astfel ce înseamnă "ascultare".

Păcat doar că părintele Siluan nu se mai află la Mănăstirea Agafton. Dar Dumnezeu ştie mai bine rostul şi de ce i-a încredinţat rânduiala stăreţiei în Munţii Neamţului!