În urmă cu câțiva ani, în fața unui public numeros din Botoșani, buna maică Siluana Vlad prindea cu smerenie mâna unui ierarh al locului. În aceeași smerenie luminoasă, se apleacă și apropie buzele de mâna care, într-o pornire bruscă, se retrage în ultima clipă din palma maicii, lăsând buzele în nedumerită părăsire. Publicul privește tăcut și cumva complice cu gestul ierarhului: se cade, oare, ca bătrâna maică să sărute cu evlavie mâna unui bărbat preot, fie el și ierarh? În următoarele minute, buna maică Siluana oferă, în stilul ghiduș care o caracterizează, o lecție de credință și de ortodoxie ce avea să impresioneze și să așeze în făgaș duhovnicesc o întâmplare care altfel ar fi zăcut într-o facilă și înșelătoare înțelegere lumească: "Vedeți, părintele crede că îi sărut mâna lui, a omului, a bărbatului… Da de unde! Știți cum sunt prizele din pereți, folosite ca să treacă prin ele curentul electric. Cum putem folosi curentul altfel decât apelând la priza care ne face direct legătura? Așa e și cu preotul. Preotul este mijlocitor, mâna preotului este acea priză prin care primim curentul Duhului Sfânt".
Desigur, ca și în viață, prizele solicitate fără măsură încep să nu mai funcționeze corect. Uneori este vorba despre calitatea slabă din fabricație (fabricantul nu a urmărit calitatea, ci profitul), alteori găsim defecțiuni pe circuit. Mai amintim și scurtcircuitele inevitabile, uzura în timp. Însă daunele sunt, de cele mai multe ori, mult mai mari decât costul înlocuirii unei prize, odată ce am constatat că nu mai dă randament: ne alegem deseori cu electrocasnice arse, cu televizoare sau pc-uri, laptopuri afectate sau, mai rău, defecțiuni care au consecințe grave, de la incendii la pierderi de vieți omenești.
În cazul unei prize defecte/supralicitate/uzate, cum am
putea da vina pe curentul electric? În cazul unui preot aflat în aceeași
situație (defect/supralicitat/uzat), cum am putea da vina pe calitatea
"îndoielnică" a "curentului Duhului Sfânt"? Un politician,
un învățător, un artist, un comerciant, un ziarist… sau oricare dintre cei care
formează societatea, nu suntem oare mijlocitorii prin care trece Viața, în
toate formele ei?
Privind la tulburarea care se propagă în ritm aiuritor în
aceste zile în media românească, având în centrul atenției un ierarh al
Bisericii Ortodoxe Române, este greu să judecăm altfel decât omenește, este și
mai greu să dăm verdicte. O vor face cei meniți să își asume această
răspundere: vor schimba priza/episcopul sau își vor asuma un ierarh care va
continua să scurtcircuiteze totul în jurul său?
Acum mulți ani, în Mănăstirea Cozancea, un călugăr coborât
parcă din pagini dostoievskiene umplea tot aerul cu istorii de demult. Pentru
el, trecutul plin de prigoanele comuniste părea a fi măsura credinţei şi a
mărturisirii întru Hristos a acestui neam. Povestea lui, rostită atunci în
micul pangar al mănăstirii din pădure, vine astăzi ca un ecou al statorniciei întru
credință. "În timpul războiului, a intrat în Mănăstirea Cozancea un
jandarm. Era în timpul slujbei, părintele şi credincioşii erau în biserică. Şi
omul acela s-a aşezat în mijloc, a ridicat arma: cine este creştin să spună
acum!, a ţipat el. Părintele nu l-a luat în seamă. Dar o parte din cei aflaţi
în biserică s-au ridicat şi au fugit pe unde au apucat. Preotul a terminat
slujba cu o mână de oameni. Dar jandarmul nu a plecat. A stat până la sfârşit.
Şi atunci a cerut voie să vorbească. Părinte, a spus bărbatul cu pușca zăcând
lângă picior, aceştia care au rămas îţi sunt adevăraţii creştini, care nu s-au
speriat de puşca mea şi care erau gata să moară pentru Hristos!".
Nu întâmplător redăm aici povestea de la Cozancea. O poveste
pe care, de altfel, am auzit-o în felurite variante: altă mănăstire, alt
povestitor, alți creștini. Pentru că cei mai asupriți oameni, în vremea
comunismului, au fost preoții. Prigoană cumplită, despre care prea puțin se
vorbește astăzi. Numele lor, al martirilor, s-au pierdut, aruncate odată cu
trupurile zvârcolite, în gropi comune. O jertfă unică în toată istoria
ortodoxiei. A rămas până astăzi mărturia unui supraviețuitor de la Oranki, în
deșertul Siberiei, mărturie păstrată datorită unui mare preot român, părintele
Dimitrie Bejan: "Comunistii atei, cand au intrat la putere, au prins
11.000 de calugari si preoti din toate manastirile si i-au inchis acolo,
printre care eram si eu. Au venit niste militari calari si ne-au intrebat: "Mergeti
cu noi sau nu? Aveti 24 de ore timp de gandire!" Iar episcopul le-a zis:
"Este prea mult pana maine! Va dam raspunsul in 10 minute!" Atunci
episcopul s-a intors spre noi si ne-a intrebat: "Fratilor, acum aveti
ocazia sa va faceti mucenici pentru Hristos! Vreti sa va uniti cu comunistii?
Sau vreti sa va dati viata pentru Hristos si sa va numarati in ceata sfintilor
mucenici? Sa nu va temeti! Hristos este cu noi! Hristos ne cheama la El!"
Atunci am strigat toti intr-un glas: "Vrem sa murim pentru Hristos!".
Si asa au fost impuscati toti cu mitraliera in cap, timp de o luna de zile,
cate 300-500 in fiecare zi, fiind ingropati in acea vagauna mare din curtea
manastirii. Ei singuri isi sapau santul si singuri il astupau. Unii sapau
santul, apoi erau impuscati, iar altii ii acopereau cu pamant si sapau mai
departe santul; apoi si ei, la randul lor, erau impuscati, pana i-au ingropat
pe toti. Dar erau plini de credinta in Hristos si traiau numai in post si
rugaciune pana i-au ucis ateii. Iar pe episcop l-au impuscat la urma si l-au
ingropat".
Ce s-ar fi întâmplat dacă episcopul de la Oranki i-ar fi
îndemnat pe călugări să renunțe la credința lor? Sau dacă, prin fapte sau
atitudine, i-ar fi ispitit pe călugări să aleagă calea cea mai ușoară și să
renunțe la "curentul Duhului Sfânt"?
Greu de înțeles astăzi! La fel cum trebuie să acceptăm că,
în vreme ce istoria număra martirii din pușcării, au existat - există mărturii
în arhivele bisericilor și în cele oficiale - și preoți care au pactizat cu
ateii, care au trădat, care și-au apărat statutul mai presus de ortodoxie.
Comunismul a fost și continuă să fie – sub forme poate mult mai perverse și mai
alunecoase – o ideologie menită să distrugă orice credință. Arsenie Boca,
atunci când a fost întrebat de ce nu mai avem preoţi buni, cu har, cu frică, a
răspuns: "Vă trebuie preoți mai buni? Nașteți-i! Poporul este răspunzător
că nu are slujitori mai străvezii spre Dumnezeu! Poporul își are în toate
privințele povățuitorii pe care îi merită".
Preoții, politicienii, medicii, profesorii, biserica, școala, justiția, presa. Suntem noi toți, împreună. Care funcționăm ca niște prize prin care trece Duhul Sfânt sau pur și simplu Viața. Noi formăm preoții, profesorii, medicii, politicienii. Noi, ca popor, suntem răspunzători de prizele greșit fabricate, de cele care se defectează pe parcurs. Tot noi trebuie să dăm socoteală de ce nu înlocuim sistemele defecte, chiar și atunci - sau mai ales atunci! - când daunele, prejudiciile și consecințele sunt din ce în ce mai grave.
