Aripi târzii, tălpi fisurate și oameni în alb

şi strigi ca şi cum
şi strigi ca şi cum
în ferestre cerul ar prăbuşi candelabre

        Era prima dată când primeam de la mama, doar pentru mine, șnițele bine tăbăcite și apoi tăvălite în făină, cu miros blând de usturoi cât să cumințească piperul negru care pișca ușor în cerul gurii. Începusem clasa a opta de vreo săptămână, după practica agricolă ce ne purtase pe noi, elevii, prin viile din jurul satului ori la silozul din fermă, de câteva ori chiar și la scos sfeclă sau cartofi. Sora mea mai mare plecase de doi ani la liceu, la Iași. Și azi, după zeci de ani, plecările la școală ale fraților mai mari înseamnă pentru mine miros de șnițel în casă. Din care eu primeam două-trei bucăți mici, de poftă, dintre cele care nu arătau destul de bine. Restul mergeau la pachetul pentru școală. Dacă voiam mai mult, mi se spunea, nu aveam decât să învăț și eu, să ajung la liceu la oraș. În mintea mea de copil în vremea comunismului, plecarea la liceu echivala cu visul de a mă sătura, în sfârșit, de șnițel de pui.

        Nu a fost nevoie să ajung la liceu. Am primit un ditamai pachetul cu șnițele la începutul clasei a opta, la spitalul din cel mai apropiat oraș. În fiecare zi, în capătul holului apărea o femeie cu basma albastră de infirmieră și striga rapid numele copiilor care primiseră pachet. Puneam sacoșa lângă noptiera din salon, dar pofta mai răbda vreo 5-10 minute, cât dura să intri în baie, unde la fereastra de la etajul 1, printre gratii, vorbeai cu expeditorul pachetului.

        Gratiile băii de la etajul 1 al spitalului de copii îmi brăzdează și astăzi vederea. Jos, cu mâinile înfipte în buzunarele pardesiului, stătea mama. Îi vedeam buzele cum parcă fluierau către mine cuvinte. Nu le înțelegeam pe toate, din cauza distanței dintre noi. O priveam printre gratii și mă gândeam că, mie, mama nu îmi mai vorbise niciodată așa. De fapt, mama îmi vorbise foarte rar până atunci. Acum vedeam parcă un chip neștiut de mine, cu o blândețe înspăimântată pe care nu se chinuia deloc să o ascundă. Nici nu cred că era conștientă de asta. Vorbise cu medicii, îmi spunea că în curând voi veni acasă, că totul va fi bine. Nu știam ce însemna pentru mine binele. Nu mă durea nimic, în afara unei amorțeli la un picior, care mai mult mă jena decât mă încurca.

        Nu mai știu cât am stat la spitalul din oraș. Și oricum nu înțelegeam nimic din ce se întâmpla cu mine. Știam doar că, după o zi de practică la silozurile fermei, am simțit amorțeli la picior. Seara eram la spitalul din sat, a doua zi la cel din oraș. Când m-am întors acasă, o vreme am simțit cum se agață de mine priviri ascuțite de după porți. La școală nu mă întreba nimeni nimic, nici la lecții, nici în pauze. După alte câteva săptămâni, când au observat că rămân întreagă, oamenii au prins a mă uita. Târziu am aflat că, în ziua în care am plecat la spitalul din oraș, în sat se vorbea că voi rămâne fără picioare. Atunci am înțeles blândețea înspăimântată a mamei, chipul străin pe care îl vedeam printre gratiile de la fereastra băii. Pe mine nu mă durea nimic. Doar fentasem, mă amuzam eu, destinul: mă săturasem de șnițele înainte de a pleca la liceu!

        Clasa a opta a continuat cu drumuri la spital, din ce în ce mai departe de satul meu. Multe analize, doctori cu tot felul de nume care în mintea mea se rostogoleau într-un fel aparte. Țin minte primul medic, un ungur, care mă uimise prin timbrul cuminte al vocii, atât de cuminte încât prima dată m-am gândit că ascunde ceva grav, că nu îmi spune dacă voi rămâne cu adevărat pe picioarele mele. Chelia totală, la un om tânăr, aproape mă înfricoșa, dar scăpam de frică imediat ce rostea primele cuvinte, într-o română atât de stricată, că mă apuca râsul imediat. El i-a spus mamei să mă ducă și mai departe, la un profesor universitar, medic tare iscusit.

        Profesorul de mai departe era tare bătrân și tare blând. Nu era medic de copii, dar bolile nu aveau niciun secret pentru el. Drumul cu trenul dura vreo 3-4 ore, apoi alte ore așteptarea pe holurile spitalului. Profesorul era pentru mine un fel de Dumnezeu care știa despre mine multe lucruri. Îi sorbeam vorbele fără să înțeleg ceva. Îmi atingea picioarele, le asculta cu ochii închiși, ca și cum ar fi plecat cu ele undeva departe, într-o lume doar de el știută. Când ochii albaștri luminau din nou încăperea, îmi dădea înapoi și picioarele. Răbdare!, spunea de fiecare dată, și mama mai ofta de câteva ori, ca să facă loc altor cuvinte pe care Profesorul le îndesa în inima ei de mamă. La câteva luni, Profesorul mă vedea, închidea ochii, pleca cu picioarele mele în lumea doar de el știută și mi le dădea înapoi rostind același cuvânt: răbdare! Într-o zi, s-a întors către mine, dar i-a spus mamei: după ce va naște un copil va fi mai bine, după al doilea va fi și mai și. M-am înroșit toată și de data asta am închis eu ochii. Nu știam dacă e un verdict sau o promisiune.

        Nu mai țin minte dacă am primit vreodată rețetă, dar am imaginea unui bilet cu parafa Profesorului și un diagnostic ce suna atât de misterios, ca un personaj de film, încât de la început l-am asociat cu un titlu regal. Așa l-am și ținut minte...    

        Am ajuns în clasa a noua. Se lansau ”Liceenii”. Adolescența exploda ca o livadă înflorită, cu crengile atârnând de rodul inimilor noastre. Abia trecuse primăvara când am aflat că Profesorul a decis că e timpul să plec și mai departe de casă. Peste munți. Era prima dată când mergeam așa departe. Am călătorit toată noaptea cu trenul, la Brașov am coborât, am urcat în alt tren. Era prin 1986, venise toamna, trenurile gemeau de muncitori și de navetiști, de țărani cu bagaje uriașe, sacoșe și saci de recoltă de tot soiul. Se lumina de ziuă când am intrat în stațiunea dintre munți. Nu mai văzusem până atunci munții. Eram fascinată de înălțimi, de verde, de limba vorbită, pentru că îmi aducea aminte de blândețea primului medic de la spitalul de copii. Aproape toți angajații erau unguri. Am stat acolo vreo trei săptămâni. Dimineața făceam școală, de la amiază începeau tratamentele. A fost prima perioadă frumoasă din viața mea. Îmi plăceau oamenii, copiii de la școală. M-am împrietenit cu Tünde, o fată care a început să mă învețe cuvinte în maghiară. Le țin minte și azi. Am aflat că la fiecare șase luni va trebui să revenim în școala dintre munți, așa că am planificat repede să ne revedem. Așa am și făcut. Doar prima dată am venit cu mama. După aceea, până în primul an de studenție, am făcut singură drumul cu trenul, printre oameni și bagaje, soldați în termen, femei cu prunci plângând de frig sau de arșiță. Mi s-a întâmplat o dată să ratez gara în care trebuia să cobor. Aveam vreo 16 ani. Am coborât la următoarea. O gară pustie în munți, la ora 4 dimineață. Am așteptat pitită lângă o bancă până când a trecut alt tren și am ajuns înapoi, în gara pe care o ratasem. 

        Anii petrecuți acolo, cu doctorul (ungur și el, firește) pe care îl vedeam rar, dar care îmi verifica de fiecare dată cu strictețe fișa, prietenii cu care apoi am purtat îndelungi corespondențe, câțiva fiori adolescentini care se năpustiseră asupra mea și declarații copilărești ce aveau să dispară odată cu venirea acasă, profesorii (unguri, desigur) mereu cu zâmbetul pe buze, un pedagog înalt, frumos și tare glumeț, dar care impunea respect, copii bogați și săraci, jocuri de seară, stingerea la oră fixă și trezirea în zori, pe toate le-am dus cu mine mulți ani, ca pe un ceva doar al meu. Între timp am uitat de șnițele. Mă săturam cu bomboane Olimp, un fel de mentosane care se topeau în gură, pe care le cumpăram furișându-ne (de fapt sărind gardul) la hotelul de peste drum, de la recepție, unde ne purtam ca și cum am fi copiii turiștilor cazați acolo.

        Singurul lucru cu care nu ne jucam și de la care nu se accepta nicio abatere era tratamentul zilnic. Acolo ne purtam cu toții ca niște oameni mari, care înțelegeau importanța vieții. Iar viața era a noastră.

        Ultima dată când am urcat în trenul care mă ducea acolo (în zona destinată copiilor i se spunea sanatoriu, în rest era stațiunea) eram în vara dinaintea primului an de studenție. Știam că, din pricina vârstei, nu mai puteam beneficia de acel loc. Cu toate acestea, cu un bilet de trimitere vechi, semnat demult de Profesor, am bătut într-o dimineață la ușa medicului ungur dintre munți. Aveam cu mine doar bani de tren. I-am spus că am peste 18 ani, dar că îl rog să mă mai primească o ultimă dată. M-a privit lung, a zâmbit discret, cu bunătatea pe care i-a știam, apoi a chemat o asistentă și i-a spus să îmi caute un loc în salon.

        Cu fișa de tratament în mână, m-am bucurat din nou de câteva săptămâni cu oameni faini. Apa și mofetele dintre munți m-au repus, la propriu, pe picioare. O perioadă.

        M-am bucurat de drumuri lungi, de poteci și de multe cărări. Îmi lipeam talpa de pământ aproape cu poftă, ca și cum voiam să țin minte tot, să radiografiez fiecare fir de nisip, frunză sau piatră.

        Cele mai frumoase amintiri din copilăria mea sunt legate de picioare. Lunecușul pe gheață, cu ”patine” construite la fierarii din sat, alergatul pe câmpuri, săriturile în apă, de pe malul râului ce trecea pe la marginea satului, urcatul în copaci. Dar mai ales bucuria cu care o imitam pe Nadia, când îmi construisem singură o bârnă în ograda casei (pe doi butuci așezasem o scândură pe care o fixasem în cuie). Atât de mult îmi doream ”să fiu Nadia”, că după câteva luni reușeam să fac roata pe scândură fără să cad. M-am avântat apoi pe bârna mare de pe stadion,unde reușeam să fac roata stârnind uimirea celorlalți copii.

        Așteptam să revin la bucuria de demult. Răbdare, îmi spusese Profesorul cu ochi albaștri. Trecuseră de atunci zece ani. Am născut un copil, apoi încă unul. Vorbele Profesorului îmi răsunau încă în minte ca o mantră doar de mine știută. Eram recunoscătoare pentru fiecare zi.

        Apoi am simțit cum se apropie de mine o pâclă apăsătoare. Mă întâlneam din nou cu balaurii din copilărie. Nopțile deveneau dificile, zilele mă oboseau din cauza somnului chinuit. De la o vreme, îmi luasem drept aliat o pernă mare, uriașă, foarte grea. O așezam pe picioare și doar așa reușeam să prind câteva ore de somn spre dimineață. Am început să caut singură medici, să le povestesc despre picioarele mele. Nu aveam decât biletul vechi, cu scrisul Profesorului. Nu m-a mai ajutat cu nimic. De parcă am crescut și diagnosticul îmi rămăsese mic. Diagnosticul meu de care eram mândră, cel cu rezonanță regală, era privit acum cu neîncredere de medicii la care mergeam: nu ai cum să ai asta acum, de atâta timp ar fi trebuit să nu mai fii, îmi ziceau unii. Alții se mulțumeau să dea din umeri și să îmi spună că nu pricep ce vreau de la ei.

        După ani de căutări și încercări, am renunțat. Nopțile erau din ce în ce mai lungi, somnul o loterie. Perna mă ajuta acum și în timpul zilei. Lucram de acasă, cu picioarele întinse pe pat, cu perna-pietroi deasupra lor pentru a înăbuși durerea. Nu puteam lucra la birou decât blindată cu papuci și cu șosete groase. Orice curent mă tăia pur și simplu în carne vie.

        Într-o zi m-am mutat într-un bloc cu grădină în spate. O grădină invadată de brusturi mari, cu frunze uriașe. Toată vara am cules frunze cu care îmi înfășuram picioarele până la genunchi, sperând ca plantele să se hrănească din durere. Nu reaușeam să obțin un diagnostic, medicii mă purtau în continuare pe drumuri închise. Am intrat într-o clinică de cartier și am obținut niște ședințe balneo. După o săptămână am renunțat din cauza durerilor și mai mari. M-am întors la picioarele înfășurate în frunze de brusture. Și la nopțile în care perna grea îmi mai alina din dureri.

        Am fost sfătuită să încerc tratamentul rece-fierbinte. Două găleți cu apă (una fierbinte, alta rece). Treceam alternativ de la rece la fierbinte, pentru a obliga sângele să circule. A fost un fel de soluție de supraviețuire. Am renunțat la brusture. Oricum, și grădina cam renunțase la el, pe măsură ce umbra copacilor cucerea tot mai mult din spațiul verde.

        Câțiva ani, apoi, nu am mai făcut nimic. M-am afundat în muncă. A fost perioada în care am scris cel mai mult. Poezie, proză, reportaje, interviuri. Compensam fiecare noapte de durere cu dorința și mai mare de a lăsa ceva durabil în urma mea. Ceva frumos, neapărat frumos, îmi ziceam pe atunci. Nu știu dacă am și reușit... Dar așa s-au născut cărțile mele.

        Ziua târâiam după mine niște picioare care parcă mă trăgeau îndărăt. Pașii deveneau tot mai grei, între a prinde un microbuz aflat în stație la 10-15 metri și a-l aștepta pe următorul alegeam a doua variantă. Nopțile deveneau din ce în ce mai albe și mai dureroase. Diminețile îmi lăsau drept tribut, în patul mare, un noian de frământări. Pe măsură ce durerile se întețeau noaptea, zilele se transformau într-un soi de „ghici cât reziști”. Cădeam pe stradă. Din nimic, din senin, fără niciun avertisment. Mă ridicam și încercam, apoi, să identific un semn, o cauză, o greșeală. Nimic. Doar genunchii mei vineți, ca niște martori încremeniți.

        Am decis să bat din nou la ușa unui medic. Am turuit iarăși povestea, fără să mai sper nimic. M-a privit calm. Prințesă, mi-a spus, hai să vedem ce se întâmplă. Și, la fel ca Profesorul de demult, a închis ochii, mi-a luat picioarele cu el, în lumea oamenilor albi. Când s-a întors a rostit către mine cu un calm aproape încremenit: nu simt nimic, nu circulă nimic prin ele. Dar m-a trimis la un alt medic, pentru niște măsurători pe care, vreme de 40 de ani, nu mi le mai făcuse nimeni, adică din ziua aceea când, după practica agricolă, ajunsesem prima dată la spitalul din satul meu.

        Când m-am întors la el cu ”măsurătorile”, a privit îndelung hârtia și mi-a spus la fel de calm: Prințesă, hai să salvăm picioarele acestea! Nu mă costa decât voință. Începem cu post, apoi reflexoterapie, mi-a explicat omul în alb. Pentru post soluția era la mine. Pentru a doua, habar nu aveam încotro să privesc. Telefoane, întrebări, studiu, citit pe internet, căutări, rugăminți. De la primul om recomandat am ieșit în lacrimi. Trebuia să dau pentru câteva ședințe jumătate din salariul meu de atunci. Am luat variantele pe rând. Nu erau foarte multe, dar la final am ales. Era alegerea care avea să mă salveze!

        Discuția la telefon a fost scurtă. Ziua și ora. Omul meu era prin Republica Moldova. Ulterior aveam să aflu că îl sunasem în timp ce era într-o biserică, după o competiție sportivă. Pe scurt, aveam de a face cu un antrenor de karate, dintre cei mai buni chiar. 

        Așa a intrat în viața mea Sensei. Tot un om în alb, mi-am spus în timp ce mergeam către sala de sport.

       
  Sensei m-a născut din nou. Cu o strictețe pe care o îmbrăca într-un soi de glume fistichii, aruncate în timp ce mâna lui săpa la propriu în talpă. Femeile care au născut știu ce înseamnă durerile facerii. Ei bine, durerea în talpă (în timpul ședințelor de reflexoterapie) e cam pe acolo, doar că durează mult mai mult. Mergeam zilnic la Sensei. Au dispărut din viața mea tot ce însemna lapte, carne, brânză, ouă. Cafea, dulciuri, acid, sărat, complicat și sofisticat. Am început să alerg. În prima seară, normal, am căzut după primii 5 metri alergați. Îmi amintesc privirile unui tânăr care m-a ajutat să mă ridic, tăcerea lui nedumerită: căzusem fără să mă împiedic, pur și simplu din nimic.

        Au trecut trei luni în ritmul pe care Sensei îl stabilise. Eram disciplinată și dornică să îmi păstrez picioarele. În tot acest timp, Sensei lucra la ceea ce aveam să devin, a ceea ce simțeam deja că trebuie să devin. Încrederea în mine, statornicia în a crede, îndrăzneala de a schimba, de a elimina din viața mea răul care începea să mă frigă.

        După trei luni am mers din nou la cabinetul care măsura viața din picioarele mele. Simțeam eu însămi că începeam să prind din nou rădăcini, dar când am dus rezultatele la medicul meu, am avut confirmarea pe care o așteptasem toată viața: Prințesă, mi-a spus cu mâna ridicată, în care flutura hârtiile cu măsurătorile, asta e de publicat în revistă! Ai reușit!

        Apoi a închis ochii, mi-a luat iar picioarele cu el și, când a deschis ochii, a spus cele mai frumoase cuvinte: Ai viață aici, le simt cum palpită!

        De trei ani, în fiecare zi, mă bucur de fiecare pas. Îmi simt tălpile grăbindu-se pe asfalt și zâmbesc de fiecare dată când îmi amintesc greul și căderile. Prind orice microbuz, pentru că acum alerg, și o fac cu bucuria vieții care îmi cuprinde tălpile. Fiecare drum devine pentru mine un dar!

        Nu mai poftesc la șnițele cu pui. Ele îmi amintesc astăzi doar de mama care nu mai e.

        Au rămas lângă mine oamenii care m-au învățat cum să trăiesc. Am renunțat la cei care se hrăneau din mine.

        Am învățat că recunoștința este tot o rugăciune. De aceea, astăzi, sunt recunoscătoare nu doar oamenilor în alb (medici și Sensei), ci și picioarelor mele atât de îndurerate vreme de zeci de an. Povestea noastră împreună mi-a adus și multe fericiri, o călătorie care m-a purtat prin locuri de aproape și de departe, care mi-a dăruit prieteni statornici și curajul de a umbla prin lume.

        Da, mai vin războaie. Dar ce am trăit până acum a fost tare fain și frumos!

MULȚUMESC!