"La drum cu tata"

O prezentare sumară, lipsită de patosul istoriei sau de senzaționalul tipic filmelor românești, ne informează că pelicula aduce în prim-plan povestea unei familii de șvabi din Arad, în anul 1968. Doi frați, Mihai și Emil, trăiesc alături de tatăl lor bolnav. Mihai este medic și, chiar dacă nu este deloc împăcat cu viața din România comunistă, acceptă să semneze informări la Securitate pentru a asigura, în acest fel, viața tihnită a familiei sale. Emil, însă, băiatul de 18 ani, își folosește tot elanul tineresc pentru a lupta împotriva stalinismului și a orânduirii socialiste, intrând mereu în probleme la limita arestului.
Într-o zi, familia pleacă într-o excursie în Germania, scopul ascuns fiind de fapt acela de a ajunge la Dresda, unde se afla singurul medic ce l-ar putea opera pe tatăl celor doi frați. Călătoria nu este lipsită de pericole, de neprevăzut, ies la iveală chiar și dureri încă nespuse, dar bine pitite ale familiei. Totul va culmina, însă, cu întâlnirea tancurilor sovietice care invadau Praga. Pentru că România nu se aliază Uniunii Sovietice, cei trei vor fi reținuți într-o tabără temporară din Republica Democrată Germană. Întoarcerea în țară este nu doar dificilă, ci aproape imposibilă. Cu sprijinul unui consul de la Ambasada Română, se găsește o soluție de transit, și anume accesul în Republica Federală Germană.   
Chiar dacă este un film de debut (să nu uităm, însă, că regizoarea este și autoarea unui debut de scurtmetraj românesc - "Apele tac" - care a adunat nu mai puțin de 80 de premii în toată lumea), povestea este una de o maturitate pe care nu doar că istoria o îngăduie, dar o și dezvoltă prin păstrarea unui fir narativ firesc, fără implicații politice sau etnice. În primul rând, Anca Miruna Lăzărescu ne dezvăluie o poveste adevărată. "Eu am crescut cu această poveste. Aceasta este povestea tatălui meu. Tatăl meu în 1968 avea 18 ani. În 1968 s-a dus în RDG cu familia, unde au fost întâmpinați de tancurile sovietice", spune Anca Miruna Lăzărescu
Filmul este o coproducție (România - Ungaria - Germania), fapt care adaugă un plus de calitate și de culoare, dând nota de autenticitate atât de necesară și - de ce să nu recunoaștem – atât de greu de realizat în filmele românești. Regizoarea nu își propune o lecție de istorie, ci o poveste de viață. Însoțind eroii de-a lungul filmului, nu poți să nu te situezi, ca spectator, în epoca pe care Anca Miruna Lăzărescu o decupează cu discreție, lăsând privitorul să își contruiască în paralel propria poveste de familie. Clișeicele imagini despre comunism pe care le-am tot întâlnit în peliculele românești lipsesc aproape cu desăvârșire din filmul Ancăi Lăzărescu. De fapt, avem un film total lipsit de clișee, lipsit de previzibilul cu care am fost obișnuiți. În filmul "La drum cu tata" aflăm, în schimb, multă muzică bună, muzica subversivă a vremurilor comuniste. Forma de rezistență a lui Emil este, de asemenea, prin muzică.
Este un film în care, chiar dacă se vorbește aproape numai în limba germană, acțiunea este pur românească. Cu replici bine dozate, fără să se impună demonstrativ, cu prim-planuri profesionist alese, decupaje relevante și o dinamică atât cât e necesar pentru a face credibilă desfășurarea poveștii, filmul te prinde, te cuprinde și te face părtaș unor evenimente despre care ai auzit, ai citit, dar nu le-ai privit cu tot cu oamenii care au fost prinși în ele.

Excelent jocul celor trei actori care îi interpretează pe Mihai (Alex Mărgineanu), Emil (Răzvan Enciu) și William (Ovidiu Schumacher), cu o grea misiune (pe lângă aceea a unui joc bun spre excelent,  au avut de trecut bariera limbii germane, dar și interacțiunea cu actori străini, amintind aici doar jocul minunat al personajului Ulli, interpretat de actrița Susanne Bormann sau cel al lui Hans-Uwe, în interpretarea lui Manuel Klein). Nu putem trece nici peste accentele cinematografice reușite de actorul Doru Ana (care a adus în actualitate ofițerul de Securitate – Jugănar), rolul făcut de Marcela Nistor (Neli) sau apariția scurtă a Anei Ularu (dr. Sanda Berceanu).
"La drum cu tata" este despre cum ar trebui să arate filmele românești. Te lasă să respiri, să privești detașat personajele. Și, ce e mai important, în filmul reușit de Anca Miruna Lăzărescu ai de-a face cu eroii unei povești, nu cu actori care interpretează un rol. Firescul întâmplărilor este atât de bine încadrat în imagine, încât a scoate din context sau din cadru un nume de actor ar fi ca și cum ai fărâmița inutil întreaga construcție cinematografică. Iar acest lucru este, de bună seamă, meritul regizorului și al actorilor deopotrivă.

Mark Haddon - "O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții"

"O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții", de Mark Haddon, a apărut în 2008 la Editura Trei, cu o traducere din engleză de Constantin Dumitru-Palcus. Născut în 1962, în Northampton, Anglia, Mark Haddon este scriitor, grafician și ziarist. Locuiește în Oxford, a scris numeroase cărți pentru copii și a câștigat două premii BAFTA.
Scrisă în 2003, cartea "O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții" a fost un real succes la public, fiind tradusă în numeroase limbi și recompensată cu 17 premii literare.
Fără să dramatizeze, dar obținând un efect imediat în plan afectiv, cartea lui Haddon impresionează prin originalitatea construcției, prin autenticitatea scrierii. Eroul romanului este un adolescent de 15 ani diagnosticat cu Asperger, un sindrom din spectrul autist. Christopher are o memorie fotografică, interpretează logic evenimentele, excelează la matematică, înțelege știința. Însă nu înțelege oamenii și reacțiile lor.
Avem un băiat extrem de inteligent, ceea ce face ca scriitura la persoana întâi să impună cititorului un fir al evenimentelor bazat pe logică, pe senzații clare, bine definite, chiar dacă acțiunea pare oricând gata să se prăbușească și eroul să clacheze.
Rezolvarea misterului morții unui câine devine pentru Christopher un prilej de a scrie un roman polițist, o aventură care îl va determina să își depășească multe limite, să se confrunte cu propriile angoase, frici, temeri. Matematica este colacul de salvare, modalitatea de a se rupe de lumea reală, un soi de autoapărare conștientă.
Concentrarea pe detalii, pe clipa prezentă, pe palpabil și, mai ales, încrederea în propriile simțuri, fac din copilul Christopher un personaj complex de la care noi toți, cei ai lumii reale, avem a învăța.
Personajul Christopher este un studiu de caz fascinant, povestea unul băiat cu care empatizezi imediat tocmai pentru că eroul este extrem de sincer, o sinceritate care de multe ori devine incomodă pentru ceilalți. 
Lumea lui are reguli stricte, ceea ce o face să funcționeze după alte criterii decât cele cu care noi suntem obișnuiți. Băiatul de 15 ani este un bun observator, validând un cod al percepției care, chiar dacă ne este străin, poate fi oricând aplicat.
"Nu știu să spun glume pentru că nu le înțeleg", rosteşte Christopher, și cu toate acestea parcurgem o carte impregnată de la un capăt la altul de umor ironic, relatări emoționante, de o duioșie surprinzătoare.
Ceea ce impresionează cu adevărat în cartea lui Mark Haddon este capacitatea lui Christopher de a-și depăși limitele, determinarea în a găsi soluții la problemele ivite, perseverența cu care își duce mai departe planurile. Introspecția, poziția de observator la care apelează de fiecare dată când trebuie să își analizeze propriile acțiuni sunt redate de la nivelul gândirii unui adolescent de 15 ani afectat de Asperger, o tulburare care, spun specialiștii, afectează în special relațiile interumane și adaptarea la mediul social. 
"Când merg cu autobuzul la școală mă uit la mașinile care trec de noi și le rețin culorile. 3 mașini roșii la rând înseamnă că va fi o Zi Destul de Bună. 4 mașini roșii înseamnă că va fi o Zi Bună. 5 mașini roșii înseamnă că va fi o Zi Foarte Bună. Iar 4 mașini galbene la rând înseamnă că va fi o Zi Neagră, adică o zi în care nu vorbesc cu nimeni și nu mănânc la prânz nimic și Nu-mi Asum Riscuri, fiindcă galbenul e culoarea cremei de ouă, a liniilor duble galbene și a frigurilor galbene, care e o boală mortală. Dar dacă văd 3 mașini roșii la rând sau 4 mașini roșii la rând sau 5 mașini roșii la rând, mă simt în siguranță și este o zi bună pentru un proiect".
Cartea lui Haddon poate fi un instrument de bună înțelegere, de acceptare a persoanelor diferite și, mai presus de toate, de a identifica aspectele pozitive și de a aprecia un mod de gândire diferit de al nostru. Pentru că autorul cărții știe foarte bine să scoată în evidență caracteristicile pozitive ale personajului său. Concentrarea pe detalii, capacitatea de a persevera, de a lucra independent, fără a fi influențat de factorii care intervin pe parcurs, modul original și asumat de a gândi sunt câteva dintre aspectele care se observă la Christopher. Acest mod diferit de a gândi ar putea însemna, într-o zi, identificarea unor soluții la probleme care astăzi par fără ieșire.
"O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții" este o carte care te conduce spre un final neașteptat, optimist. Pentru că povestea continuă în tine, te surprinzi în nevoia de a-ți depăși limitele, de a-ți neutraliza marginile. Pentru că ceea ce credeai despre tine nu este decât rezultatul unor convenții sociale, senzațiile tale nu sunt trecute prin filtrele sinelui, ci percepții-șablon, încărcate artificial cu informații primite de-a gata. După cartea lui Haddon începi să cauți infinitul, să explorezi ceea ce până ieri părea imposibil de atins.
La finalul acestei cărți, autismul nu mai este o boală, ci o provocare. Merită să faceți acest drum!

La ce bun poeții în vreme de restriște?

Devine redundant și gratuit să mai stârnim aripile poeziei în vremuri în care se vorbește mai mult despre bani, politică, afaceri, profit, nu-i așa? Și totuși, cine se teme de poezie? De meditație, de rugăciune?
"La ce bun poeții în vreme de restriște spirituală", se întreba Friedrich Hölderlin acum mai bine de un secol și jumătate. Și vorbim despre un poet care trăise în timpul gloriei lui Goethe, în timpul miraculos al lui Beethoven. Câteva decenii mai târziu, venea rândul mirărilor lui Rimbaud: "La ce bun o lume modernă, dacă ni se servesc asemenea otrăvuri?"
Putem așeza poezia drept pavăză sufletului în vremuri de restriște, fie că ne gândim la comunism, fie că avem în față un capitalism agresiv, acaparator, nimicitor. Iar dacă privim poezia ca stare de spirit, meditație, rugăciune, e de ajuns să așezăm dinainte omul copleșit de griji, amenințat veșnic de sărăcie, manipulat și controlat de un sistem tot mai apăsător.
Ne întoarcem la restriștea anilor 50, când pentru o poezie se făcea pușcărie grea și chiar se murea. Poetul Vasile Militaru a murit în 1959, în închisoarea Ocnele Mari, după ce fusese condamnat la zeci de ani de închisoare (ultima dată avea, la data condamnării, vârsta de 74 de ani!). Arestat din cauza poeziilor sale şi a refuzului de a scrie pentru comunişti ("În poeziile mele niciodată nu va rima poporul cu tractorul"). Torturat şi slăbit trupeşte mai ales din cauza vârstei, moare la 18 zile de la pronunţarea sentinţei. "Dacă am pierdut averi şi ranguri, dar nu am pierdut credinţa în Dumnezeu nu am pierdut nimic". Speriată că poeziile îi vor supraviețui, Securitatea a ars toate manuscrisele pe care le-a găsit în casa lui Vasile Militaru (un foc uriaş în curte, în faţa soţiei poetului). Vasile Militaru este cel care în 1940, când Armata Română a trecut Nistrul, scrisese poemul “Epopeea Stalingradului”. Cel care a scris versurile celebrului poem "A venit aseară mama", poezie atribuită zeci de ani lui George Coşbuc. Poezia a fost dedicată de Vasile Militaru prietenului său, George Enescu, despre care se spune că ar fi compus apoi muzica pentru aceste versuri.
Sau soarta tragică a lui Radu Gyr, care ne-a lăsat cel mai complet "manual al rezistenței prin poezie".
Să ne mai amintim aici și de teroarea abătută asupra intelectualilor și de teribilele procese ale Lotului Noica-Pillat, care au produs efecte grotești (ani de pușcărie, muncă silnică, interdicții peste interdicții).
Ana Blandiana povestește că, în anii 50, un propagandist ne vorbea despre inutilitatea lui Eminescu în zorii noii societăți de aur: "Încet, încet, Eminescu va dispărea din conștiința poporului român" - cuvintele erau spuse de Ion Vitner, un reprezentant de seamă al realismului socialist și proletcultismului. Articolul său, publicat în 1947 în revista Contemporanul, purta titlul "Poetul culorilor sumbre". În acel articol, Eminescu nu era doar contestat, ci și declarat nebun și acuzat ca fiind "un caz tipic de intelectual în derută, care în ura sa împotriva burgheziei, în loc să utilizeze armele claselor de jos, utilizează armele marii latifundii. [...] Mesajul său poetic... este mesajul unei clase decadente, agonice...". Să mai spunem că același Ion Vitner, în anul 1948, își face loc în Universitatea București, unde îl înlocuiește pe George Călinescu. Misiunea lui Vitner: crearea și impunerea noii intelectualități în locul celei învechite.
Să ne mai ațâțăm vremurile, precum Hölderlin odată, cu întrebarea "La ce bun poeții…"?
"Se știe ca poezia a luat naștere din rugăciune", spune George Popa, și astfel ne întoarcem în intimitatea spiritului. Și nu întâmplător specialiștii în neuroștiință vorbesc adeseori despre efectele meditației, ale rugăciunii și poeziei asupra creierului uman. De altfel, cercetătoarea Sara Lazar, de la Universitatea Harvard, a demonstrat că putem schimba creierul doar prin activitatea minții. Mai exact, spunea Sara Lazar, introspecția crește cantitatea de materie cerebrală (celulele materiei cenușii și celulele materiei albe). De asemenea, viața spirituală, poezia, rugăciunea și meditația, spun concluziile cercetătoarei americane, diminuează în densitate nucleul amigdalian, care are un rol determinant în agresivitate și frică.
Nu este întâmplătoare preocuparea asupritorilor în a suprima în primul rând poeții, poezia, cultura. Calmul minții, o interiorizare profundă înseamnă un om stăpân pe propriile reacții.
Prof. Dr. Ovidiu Băjenaru, președintele Societății Române de Neurologie, dă mărturie despre fostul său profesor, Silviu Poenaru, care era procupat de medicina integrativă. Silviu Poenaru lucra la un studiu numit "Psihologia spațiului și timpului", în care vorbea despre sindromul ogarului. "Mulți dintre noi ne aflăm în această situație în viața cotidiană. Mereu suntem fugăriți, fugim după ceva care să ne asigure supraviețuirea. Nu mai reflectăm, nu mai medităm, nu mai citim poezie, nu ne mai rugăm", spune Prof. Dr. Ovidiu Băjenaru. Acest sindrom al ogarului era foarte bine cunoscut de sistemele totalitare. De multe ori suntem puși artificial în această situație, pentru că un om fugărit nu mai are timp să mediteze, să reflecteze, devine ușor manipulabil, răspunde ușor la comenzi, la false zgomote, ne mai avertizează profesorul Băjenaru. 
La ce bun poeții, la ce bun cultura, rugăciunea, meditația, reflecția în vremuri de restriște? O întrebare la care răspundem fiecare dintre noi, după o atentă observare a ceea ce se întâmplă în universul nostru intim. Avem nevoie, înainte de toate, de o cultură a vieții, numai astfel ne vom opri din fuga ogarului, numai astfel vom identifica manipularea, vom scăpa de frică și nu vom cădea pradă agresivității, furiei și propriilor angoase.​
Și vom înțelege de ce comuniștii au pus gratii poeziei, au torturat poeții și ne-au așezat în față păpuși versificatoare menite să proslăvească lumea nouă și "omul nou". Întâmplările, cu grotescul lor, sunt mult prea aproape de noi pentru a mai folosi scuza că nu am știut sau că am fost din nou păcăliți.