16 iunie 2019. La o zi după comemorarea a 130 de ani de la trecerea la Domnul a poetului Mihai Eminescu, în duminica Pogorârii Sfântului Duh, Agaftonul și-a deschis din nou porțile. Biserică neîncăpătoare pentru creștinii dornici să se cuprindă de Pacea locului. Mulți prunci purtând ii înflorate, părinți îmbrăcați asemenea, în costumul popular atât de frumos românesc. Bunici care-și trec de la unul la altul nepotul ce ațipește în umbra mănăstirii, maici făcând cărări printre oameni, tinere fete purtându-și sfielnice crucea în palme.
Agaftonul este și astăzi, pentru cei care îi calcă pragul, locul unde Mihai Eminescu petrecea zile în șir, în liniștea de har și de pace multiseculară. Este locul unde își odihnesc somnul de veci surorile Ralucări, "dulcea mamă" a lui Mihai: Olimpiada, Fevronia și Sofia Iurașcu, alături de verișoara Velisaria.
La Agafton e pace. Un tărâm smuls parcă din forfota vremii, o lume nu încremenită, ci purificatoare. În rugăciune sau în liniștea zilei, mănăstirea își poartă menirea prin vreme. Fără discursuri, fără primiri oficiale. Cine calcă pragul Agaftonului se întoarce în veac. Aici, geniul poartă nume de copil. Mihai a buchisit aici, în chiliile maicilor, aici a învățat primele rugăciuni.
Un loc prea puțin cunoscut, aproape ignorat. Deși aici, la Mănăstirea Agafton, trei dintre surorile Ralucăi Iurașcu, mama lui Mihai Eminescu, au fost maici, una dintre ele, Olimpiada, chiar stareță vrednică. Fevronia, însă, cea care l-a și botezat pe Mihai, mult i-a purtat de grijă nepotului cel drag. Maicile de demult își aminteau cum mătușile lucrau zile întregi să coase hăinuțe, iar mai târziu petreceau ore la rând buchisind alături de Mihai pe filele bătrâne ale cărților de rugăciuni. Mai târziu, Xenia, verișoara lui Mihai (fiica Sofiei, soră a Ralucăi Iurașcu), a ținut cu sfințenie parastasele și a plâns cu lacrimi amare pierderea atât de timpurie și de nedreaptă a dragului ei văr.
Mănăstirea Agafton a avut o însemnătate spirituală aparte în devenirea de mai târziu a poetului Mihai Eminescu. "…Eminescu, copil de patru, de zece, de paisprezece ani… a venit, de nenumărate ori, întâi cu părinţii şi, apoi, singur sau întovărăşit de fraţi şi de prieteni, ca să vadă pe maica Fevronia şi să cerceteze mănăstirea din codri. Eminescu a coborât din Botoşani pe aceste cărări care descurcă poienile înflorite, vâlcelele mascate cu trandafiri sălbatici şi umbra stejarilor bătrâni, şi s-a urcat la schitul cenuşiu şi plin de pace. La Mănăstirea Agafton a cunoscut Eminescu întâia oară cenobitismul creştin-ortodox şi pravilele lui şi toată trista lui Frumuseţe", scria Gala Galaction.
Astăzi, la Agafton, în greu încercata mănăstire mai sălășuiesc vreo 20 de maici. Multe au plecat la Domnul, împăcate că sfânta mănăstire s-a redeschis după ce tăvălugul comunist a trecut cu nemilă.
Cu mare efort, la Agafton s-au mai reparat chililiile. S-a îngrijit cimitirul, s-a primenit timpul.
"Aici odihnește întru nădejdea învierii roaba lui Dumnezeu Schimonahia Olimpiada Iurașcu, stareță la Mănăstirea Agafton, între anii 1887 - 1902, mătușa poetului M. Eminescu. Veșnica ei pomenire!". Un cimitir cât o istorie întreagă! Un pământ pe care a călcat, în dor de Dumnezeu, însuși poetul. Un loc pe care l-a păstrat în suflet până în ultima clipă.
Eminescologul Theodor Codreanu menționa, în Sacrificiul eminescian: călugărirea, moartea şi mântuirea lui Eminescu, că poetul i-a spus unui prieten, în 1882: "..ştii ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la Românul, eu de la Timpul, şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul cât a trăit pe acest pământ".
Istoria Agaftonului este seculară. Pe la 1728, Ieromonahul Agafton a ales loc de schit în pădurile adânci din apropierea Botoşanilor, un schit care a fost populat, dintru început, doar de călugari. În 1803, mitropolitul Vaniamin Costache transforma Agaftonul în mănăstire de maici şi aduce monahii de la Văratic şi Agapia. La Agafton mai vieţuiesc acum câteva zeci de maici, sub 30, desi pe la 1950 aici era un adevarat sat monahal, cu 300 de călugăriţe. În anii 60 (când s-a instaurat ciuma Decretului 410), monahiile au fost alungate, fiind sfătuite să intre in lume, să se angajeze şi să uite pentru totdeauna de Hristos. Au plecat prin lume, însă oamenii securitatii le-au urmărit peste tot, nu puţine fiind cele care au suferit cumplite încercări din pricina lor.
Comuniştii au încercat să facă din locul acela sfânt un bastion al noilor vremi pe care le propovăduiau: au înfiinţat aici, în anii 60, o anexă a CAP-ului şi apoi un cămin de bătrani, mai mult bolnavi psihic. Vreme de 40 de ani sfinţenia acestor locuri s-a luptat cu rătăcirile minţilor bolnavilor aduşi din toate partile. Anii 1990, anii eliberării de ciuma şi boala fără credinţă, aduc ceea ce nimeni nu mai spera: mănăstirea se redeschide. Maicile care mai trăiau s-au întors de prin lume şi au luat-o de la capăt!
Este imperios să spunem din nou că, pe când mănăstirea număra 300 de suflete, în timpul războiului, toate maicile au fost voluntare în spitalele de campanie. În timpul comunismului au fost adevărate cruci de credinţă acolo unde s-au aflat: au lucrat în spitale, în maternitate, în fabrici și prin casele botoșănenilor înstăriți. Puține au supraviețuit, dar cele care au trăit zorii libertății s-au întors în locul lor drag, unde Îl slujesc pe Hristos.
Astăzi, maicile de la Agafton se nevoiesc în tăcere. Nu caută recunoaștere, cum nu așteaptă nici răsplată pentru osteneală. Dar vor să știe că la Mănăstirea Agafton se respiră aer de poezie și de rugăciune. Că Domnul Eminescu a iubit acest loc și că și-a dorit în ultima clipă să fie lângă bunele sale măicuțe, așa cum a lăsat mărturie preotul din ținutul Neamțului la care Poetul, greu bolnav, s-a spovedit: "Părinte, să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mănăstire de maici şi să ascult în fiecare seară, ca la Mănăstirea Agafton, cum cântă Lumină lină".
