-Domnule Corneliu Dumitriu, aş dori să începem discuţia noastră pornind de la momentul Rădăuţi Prut, acum 60 de ani...
-Am fost al zecelea copil al familiei Dumitriu. Era un moment după război, 1954 era la zece ani de la război, în perioada aceea stalinistă, cu colectivizarea şi situaţia dificilă din ţară. Tata a fost un independent, fusese funcţionar public. Eu am prins perioada lui de bătrâneţe, nu a mai avut posibilitatea să lucreze în comunism. Avea un ajutor social, pentru că pensia pe care ar fi trebuit să o primească trebuia obţinută pe baza unor documente din Basarabia...
-Părinţii erau veniţi în Rădăuţi-Prut?
-Erau din Rădăuţi-Prut. Mama, mult mai tânără decât tata, era la o vârstă acceptabilă pentru a fi mamă încă. Şi la urmă au venit 3 copii, trei băieţi, eu fiind cel mai mic. A contat mult că mama a ţinut foarte mult la noi, în special la mine. Mă proteja să mă joc, să mă bucur. Era o familie nu de oameni necăjiţi, pentru că atunci toată lumea era la fel, dar, într-un fel, de oameni fericiţi.
-Eraţi lângă Prutul de graniţă, despre care au scris miraculos (fabulos chiar!) scriitorii Alexandru D. Lungu sau Grigore Vieru...
-Am devenit conştient de Prut cam din perioada grădiniţei. Nu aveam voie să ne apropiem, nu aveam voie să arătăm cu degetul către cei din partea cealaltă. Dincolo de Prut era Leţcaniul, pe care nu am apucat să-l văd...
-De partea cealaltă a Prutului era Grigore Vieru...
-Da, era Grigore Vieru, puţin mai la vale, în dreptul Miorcaniului. Îmi aduc aminte o lecţie de desen, când învăţătoarea ne-a scos la cimitir, cimitirul fiind exact pe malul Prutului. O privelişte extraordinară. O atracţie extraordinară era însuşi faptul că nu aveam voie să ne apropiem de zona de graniţă. Era un adevărat mister, o imensă insulă cu tot felul de animale fabuloase pentru noi. Nişte lupi roşii foarte mari, de vreo doi metri lungime, nu am mai văzut în viaţa mea, îi vedeam împuşcaţi de grăniceri. La inundaţii veneau fel de fel de animale ciudate, mistreţi căprioare...
-Veneau spre sat...
-Da. Şi nişte păsări, un fel de acvile uriaşe. Era o zonă absolut fabuloasă pentru noi.
-Se regăseşte acest fabulos în pictura dvs.? Metaforic vorbind, a "revărsat" Prutul, mai târziu, pe pânza pictorului Corneliu Dumitriu?
-Sigur. Am multe lucrări cu Lunca Prutului. Nu pe toate le-am definitivat, unele sunt gata. Nu ştiu dacă voi reuşi vreodată să spun tot ceea ce aş vrea să spun. Pictura are un defect, o linie atrage altă linie, o culoare altă culoare şi te obligă. De altfel, eu lucrez cu foarte multă plăcere. Mă pasionează atât de mult încât mi se pare că pierd vremea de fiecare dată când nu sunt la lucru.
-Să ne întoarcem în sat. Să zicem că închideţi ochii şi aduceţi în prezent câteva chipuri de oameni. Care ar fi acestea?
-Erau nişte oameni extraordinari. În casă la Dumitriu nu intra oricine. Tata era un tip elevat, un om foarte credincios, a avut o tinereţe tumultoasă. Era la a treia nevastă, celelalte murind, aşa erau vremurile... Oamenii erau foarte interesanţi. Se vorbea în şoaptă, se cântau melodii care erau interzise... Sunt uimit şi astăzi de aceste amintiri. Se cântau arii din operetă! Privesc acum şi nu înţeleg ce s-a întâmplat cu lumea aceea. Oamenii de azi au păstrat foarte puţin sau nimic.
-Alt chip, în afară de cel al tatei...
-Mama şi tata. Vă daţi seama că sunt subiectiv. Mama era o femeie foarte frumoasă.
-Cum o chema?
-Varvara. Ştia foarte multe lucruri. Era o cultură populară transmisă din om în om, o cultură vie. Era plină de tot felul de ghicitori, de glume. A avut foarte mare încredere în mine pentru că a văzut că eram tentat să citesc. Tata m-a molipsit de lucrul acesta, mă trimitea mereu la biblioteca din sat.
-Ce cărţi erau în biblioteca din Rădăuţi Prut, în anii 60-70, când ştim că erau foarte bine triate de vigilenţa comunistă?
-Erau foarte multe cărţi, dar îmi amintesc de "Hotar" a lui Alexandru D. Lungu (Editura bucureşti, 1960, n.red.), care se citea pe sub mână. În rest, cărţile copilăriei noastre... La noi în casă nu era bibliotecă, în afară de Biblie mai erau doar câteva cărţi, dar asta nu m-a împiedicat să citesc mai târziu. Am făcut primii ani de liceu în Rădăuţi Prut. Am avut un noroc extraordinar de un profesor Călin, un oltean care fusese repartizat la Rădăuţi Prut, era proaspăt absolvent, trăieşte şi azi la Rădăuţi Prut domnul profesor Călin. Era profesor de Limba română. M-a încântat să văd la ce nivel este. El m-a determinat să citesc România literară, încă din clasa a IX-a. Toate lecturile mi-au satisfăcut un anume principiu de evoluţie, pe care l-am simţit, ştiam că trebuie să fac ceva, nu ştiam ce. M-am gândit la un moment dat să scriu.
-Când aţi plecat de acasă?
-După Rădăuţi Prut, am terminat liceul în Bucureşti. Asta a fost o salvare pentru mine. Era prin 1972. La Bucureşti am avut bucuria să văd stagiunea integrală la Teatrul Naţional, eram tentat de viaţa culturală. Nu am putut să merg la facultate pentru că nu aveam posibilitate materială. Am intrat în şcoala tehnică, unde aveam şi un post de pedagog, supraveghetor se anumea, pentru asta primeam hrană şi cazare gratuită.
"Simţeam că pot dărâma lumea, că pot schimba universul aşa cum vreau eu!"
-A existat o lucrare, o primă lucrare, în faţa căreia aţi conştientizat că începe un drum în pictură?
-Am început să pictez abia când am ajuns la Botoşani, unde am fost repartizat după ce am terminat o şcoală tehnică de doi ani jumătate. Aici am găsit Şcoala Populară de Artă şi mi s-a părut foarte interesant faptul că este un profesor, domnul Victor Hreniuc, cineva care să ştie despre ce este vorba. Era un tip pregătit, eu eram pasionat de Sabin Bălaşa, prima mea lucrare a însemnat ceva asemănător, am prezentat acea lucrare la D55 (Corneliu Dumitriu, 55 de ani, n.red.), lumea nu ştia ce caută acolo, dar era prima mea lucrare. Am lucrat cu foarte multă pasiune. Simţeam că pot dărâma lumea, că pot schimba universul aşa cum vreau eu. Privind retrospectiv, mi se părea că eram într-o linie de evoluţie fantastică, şi nu era nici pe departe aşa, fiecare dintre noi are deasupra capului o peliculă de care nu trece, îşi apără cu îndârjire mediocritatea. Apoi am avut şansa extraordinară de a merge în tabere organizate de Uniunea Artiştilor Plastici, am fost acceptat inclusiv de Constantin Piliuţă, care a fost foarte încântat de desenele mele de stradă. M-a încurajat mult lucrul acesta. E greu să bagi o masă de oameni sub control. Adică una este să desenezi personaje de operetă gen prezentare de modă, să desenezi acolo nişte falsuri, seamănă toţi, alta este să redai caractere, să simplifici la maximum atitudini, să le pui în relaţie... Eu am avut "norocul" să fiu urmărit tot timpul şi de mici imitatori. Făceam grafică la început. Şi mi-am spus hai să intru într-o altă zonă.
-Eu nu le-aş spune imitatori, ci copiatori de-a dreptul.
-Este ruşinos pentru cei care primesc astfel de lucrări, mai ales dacă sunt instituţii. Eu când văd o lucrare de-a mea făcută prost de altcineva şi expusă la Primărie, de exemplu, mi se pare o absurditate... Faptul că omul lucrează nu este nicio problemă, dar faptul că societatea civilă acceptă ca fiind valoare un lucru copiat mi se pare absurd!
-Pentru că vorbim despre imitare şi despre ceea ce merită copiat, m-am oprit la Cenino Cenini, cu al său "Tratat de pictură". Şi are el un îndemn extraordinar: "Fii cu luare aminte! Cea mai desăvârşită călăuză pe care o poţi avea, ca şi cea mai bună direcţie pe care o poţi urma spre partea sărbătorească a desenului este natura. Ea întrece toate desenele şi numai pe ea trebuie s-o urmezi cu înflăcărare". Dvs., domnule Corneliu Dumitriu, în cine sau în ce aveţi încredere?
-Era şi sfatul lui Piliuţă, el spunea tot timpul: "Fraţilor, natură, natură!". Eu stau în natură cu cea mai mare plăcere. Eu cred că raiul este pe pământ. Totul este să vezi. Capacitatea noastră de a vedea este însă limitată de modul în care ne formăm această capacitate. Se spune că toată lumea priveşte, dar pictorul vede! A vedea înseamnă să vezi lumina, să vezi proporţiile, să vezi din ce e construit, care este metodologia de a putea să redai... Ori natura este un exemplu foarte viu. Dacă lucrez o lucrare în natură, chiar dacă nu fac ceea ce văd, dar dacă pe şevaletul din faţa ta priveşti şi ai un asemenea şoc de realitate pe care îl ai când priveşti tabloul, lucrarea aceea va avea o energie superioară şi care va învinge întotdeauna, pentru că are autenticul pe care ţi-l dă numai Dumnezeu, Dumnezeu este cel care este infinit, superior minţilor umane. Deşi, ca să fiu cinstit, consider că arta este o formă supremă de sinteză a ceea ce dă Dumnezeu. Arta plastică nu este nici poezie, nici muzică, nici filosofie. Ea generează toate acestea. De aceea este criminal să copiezi pe cineva, când cel pe care trebuie să îl copiezi este Dumnezeu!
-Dumnezeu a dat, prin natură, pentru fiecare ceva de copiat...
-Şi nu neapărat din natură. Să privim strada. Strada este un spectacol uluitor. Sunt atâtea caractere, atâta diversitate, varietate infinită...
-Spuneam despre vedere. Lucrările dvs. sunt, în cea mai mare parte, lipsite de liniile care delimitează clar obiecte, oameni. Sunt mai mult stări, percepţii. O să vă mărturisesc cum un copil care a văzut prima dată un tablou al dvs., şi care nu mai intrase niciodată într-o galerie, a venit la mine foarte surprins că nimeni nu observa ceea ce el văzuse. Mi-a spus: Doamna, aţi văzut că tabloul acela de pe perete nu e terminat? De fapt, mintea lui de copil continua acea lucrare cu propria viziune artistică.
-Eu aş lega într-un fel de altceva. Preocuparea mea de bază este să creez nişte polisemantisme. Eu am posibilitatea să dezvolt cât mai multe idei, dar pe care nu vreau să le dezvolt eu. Nu am ideea unei stăpâniri riguroase, să spun asta este cutare lucru, adică: asta am vrut eu să spun. Eu nu vreau să spun nimic la modul defintiv, ca o sinteză a nu ştiu cărei gândiri pe care eu o posed şi pe care vreau să o bag pe gât celuilalt. Accept ideea că pot cuprinde întreg universul. Dacă văd un cal alergând, eu văd cum vine în trap, îi văd copita cum se desface, cum se dezvoltă perfect. Misiunea mea nu este să îţi desenez un cal, că îl ştii! Dar pot să îţi desenez un zbor în care tu să recunoşti că e un cal care zboară. Alţii vor avea altă viziune, desigur. Şi este un mijloc de comunicare fără să oblig pe nimeni să parcurgă ceea ce am văzut eu. Eu sunt doar un element liber care vrea să transmită ceva unui alt liber.
-Provocarea de a trece dincolo de văzutul obişnuit, cu o participare directă...
-Aşa este, trebuie să laşi omul să descopere mereu ceva şi altceva. Îmi pare rău că nu m-am ocupat mai mult de arta abstractă care permite mai mult lucrurile acestea, o descătuşare de forme convenţionale, de acceptări...
-Care este, totuşi, o zonă de mai mare interiorizare...
-Desigur că toate sunt făcute cu acceptul tău lăuntric, cu aspiraţiile tale.
"...cum poţi să copiezi pe cineva dacă tu eşti unic?"
-Domnule Corneliu Dumitriu, parcurgem un timp ingrat, aş risca spunând chiar că trăim o ipocrizie a promovării unor oameni care se confundă cu valoarea. Noi, trecătorii prin acest timp, ne lăsăm cuprinşi de această confuzie, în această înşelare. Devenim oare complici la cultivarea nonvalorii? Suntem vinovaţi că nu recunoaştem singuri ceea ce este cu adevărat valoros şi primim, iată, doar ceea ce ni se oferă cu ostentaţie?
-Valoarea este una singură! Absolut, clar. Indiferent de ce face persoana, omul nu este decât ceea ce face. Deci nimic în afară de ceea ce face nu este omul! Indiferent cum se comportă el, cum face scandal, cum face zgomot, dacă ceea ce face el nu este cu adevărat corect, cinstit, profund, dacă nu vine cu un grad suficient de autentic, nu vine cu originalitatea unui spirit care s-a distanţat de toate celelalte spirite care îi sunt contemporane, dacă nu găseşte amprenta aceea definitivă - ăsta-i ăla!, dacă nu ai aşa ceva înseamnă că nu exişti. Toate celelalte furtişaguri, şmecherii, compilaţii, de pe internet, de la alţii, dacă nu se macerează într-o personalitate proprie, adică nu ajungi acolo încât să devină definitorii ca mijloc de exprimare cu certitudine personală a eului tău, care este unic -şi categoric cel mai important lucru din univers este că suntem unici... Este formidabil, cea mai extraordinară şansă a omului este că suntem unici. Ori cum poţi să copiezi pe cineva dacă tu eşti unic?!
-Toate aceste compilaţii, imitaţii nu ar avea succes dacă ar veni în faţa unui public avizat, educat.
-A înţelege arta înseamnă să ai o cultură plastică. Cultura plastică nu se obţine peste noapte. Dacă cineva a avut acasă o raţă pe perete, un kitsch-işor sau mai ştiu eu ce, el vine să judece după propria încărcătură culturală, care este aceea. Eu nici nu consider că există vreun stres că cineva este în confuzie. Omul are ceea ce merită. Nivelul lui cere nivelul corespunzător. Fiecare individ mediocru îşi apără cu îndârjire mediocritatea.
-De ambele părţi: şi creatorul şi consumatorul de artă au ceea ce merită.
-Absolut! Apoi, reuşita în domeniul artei este o problemă de administrare personală. Artistul foarte bun ştie să-şi gestioneze personallitatea astfel încât ea să devină importantă, să i se dea locul pe care îl merită. Am văzut de multi ori critici de bună calitate vorbind contra cost despre un artist, făcând nişte elogii absolut aberante doar pentru că li s-a plătit. Ori mi se pare o adevărată crimă să deviezi, pentru că misiunea unui critic este de educare a masei, de educare a lumii. De aceea te numeşti critic de artă sau literar, ca să dai veto-ul tău. Ori foarte puţini sunt oameni de caracter, iar acolo unde sunt forţaje nu trebuie să ne sperie. Noi trăim prin ceea ce ne rezervă viitorul.
(Botoşani, 1 iunie 2015)
