15 iunie: Trandafiri dupa ploaie, la Biserica Vovidenia din Botosani

Pentru ce mai sunt bune taxiurile…

Nu obisnuiesc sa iau un taxi decat atunci cand sunt cu adevarat presata de timp si de fiecare data cand deschid portiera imi vine in minte ca vorba "timpul inseamna bani" a fost inventata intr-o astfel de situatie, cand esti nevoit sa platesti ca sa castigi cateva clipe in plus.
De obicei, cand urci in taxi – daca tot nu ai incotro si ai urcat – nu te deconectezi de la problemele tale, spui destinatia mecanic, nu esti atent la drum, te lasi napadit de ganduri. Urc asadar in partea dreapta spate si spun destinatia, pregatita sa imi vad de ale mele. Spre mine se intoarce un batranel cu mustacioara alba, ingrijita, cu un zambet neprotocolar, dar nici prea familiar sau indraznet. "In primul rand, va spun sarut mana", zice. Ma rusinez si imi dau seama ca nu am spus "Buna ziua", pentru ca de obicei prima intrebare este "Liber?", care tine loc – credeam eu, de salutul obisnuit.
Porneste masina si urmeaza, pentru 5 minute, un dialog extrem de interesant:
-Azi trebuia sa ploua. Toata lumea a spus ca s-a anuntat ploaie, si uite ca nu e decat un pic de vant. Nu e bine. Eu am observat ca se intampla ceva, inca de anul trecut. Ati vazut copacii? Teii nostri de pe bulevard?
-Nu, nu prea ies din casa.
-Ia uitati-va! Sunt uscati, galbeni, parca au frunze din plastic, urate.
-Da, asa e, ii vad acum.
-De ce credeti ca sunt asa?
-Nu stiu, poluarea probabil...
-Nu! Exploziile solare! Si credeti ca numai copacii sunt asa? Stiu doua doamne care ametesc, sunt slabite tot timpul si daca le vezi chipurile albe... De asta, la copaci se vede mai bine. Dar oamenii nu sunt informati, ei nu stiu ce se intampla...
-Pai oamenii poate nici nu vor sa stie.
-Nu, nu vor, si chiar daca le spui, nu constientizeaza. Pentru ei e important sa injure guvernul, sa injure pe toata lumea... Dar ce se intampla cu adevarat cu noi e mult mai grav... Se zice ca nu se spune ca sa nu se sperie oamenii... Dar trebuie sa li se spuna. Baiatul meu a chemat sa i se faca analiza apei la fantana. Au venit, i-au spus ca ar fi buna, dar ca s-au gasit si niste vietati, viermisori care nu-s deloc buni, dar cei de la Mediu au spus sa nu mai spuna, ca apoi lumea se panicheaza si nu e bine!
-Pai mai bine sa stie, chiar daca se panicheaza, spun si eu.
Ajungem la destinatie si ma gandesc ca amabilitatea omului se va regasi in mod cert in pretul calatoriei. Asa am patit de multe ori. Omul vorbeste, glumeste, si la urma iti spune un pret ca oricum nu te lasa inima sa ii spui nimic, chiar daca inghiti in sec! Spre suprinderea mea, omul meu opreste aparatul – care chiar fusese pornit! – imi spune o suma mai mult decat decenta, imi da si bonul si se intoarce spre mine:
-Sa aveti o zi frumoasa, sa aveti sufletul linistit, Dumnezeu sa va dea multa pace sufleteasca! Asta e cel mai important!, spune in timp ce deschid portiera sa cobor. In ultima clipa, insa, cand aproape sa inchid, se mai intoarce odata si spune raspicat, justificand parca intalnirea noastra:
-SI, MAI ALES, IMPACARE CU SOARTA!

Poem stramutat

Ei, da! Si daca intr-o zi te vei trezi uitat, fara sa iti mai amintesti vreun semn despre tine? Daca vei privi usa, masa, capatul patului dinspre biblioteca, ingerul din fereastra, femeia din prelungirea umarului tau, ochiul lasat de cu seara pe icoana, daca vei privi ca si cum nu pe tine te-ai cauta, fara sa te cunosti... Te vei simti parasit sau doar innoit? Cine te va cuprinde, stiind ca tu esti cel preschimbat?

Din prelungirea umarului tau, bratul cazut spre pantece se va incolaci mijlocului ei, una cu femeia vei naste, una cu chipul. Un trup de brate imprejmuind ograda cea cu iarba de casa, framantata de bunica mamelor noastre. Te vei sti atunci pe tine, tu cel in mine ascuns?

Ierbarul lui Seferis grecul

avea un fel ciudat de a merge, uneori apasat alteori aplecat in pantece
intr-o zi am aruncat cu iarba in el. vei navali ca apele in sufletul meu!, am spus
si apele l-au atins intr-o dimineata in palma
linia vietii a cotit brusc
incremenita linia inimii s-a rupt in doua carari
m-ai blestemat!, mi-a strigat, cu viata in palma abia respirand
(cararile inimii se impleticeau nauce)
m-ai blestemat cu iubire!

de atunci merge in palme, cu talpile atarnate in nori

astazi a venit la usa, avea in spate o valiza veche cu jucarii
si de buzunar, atarnata, o scrisoare catre vii: "iubirea trece prin talpi, nu o lasa sa iasa prin palme!"

corabierul lui Seferis vegheaza iarba din port...

Satul cu flori de suflet

Copilaria mea a fost uimita ani la rand de aceste flori. Le spuneam flori nemuritoare si se gaseau doar in satul bunicilor mei, in Ciuresti, judetul Galati, satul natal al bunicilor lui Nicolae Tonitza. Am strabatut de zeci de ori cei 10 kilometri din Tutova pana in Ciuresti, am cules sute de flori nemuritoare pe care, in casa parinteasca, le-am pastrat zeci de ani.

Cand am crescut, am uitat sa culeg flori, asa cum am uitat sa mai fac drumul la bunici. De cativa ani, insa, au aparut aceste flori si in satul meu. In cateva veri am vazut minunea pe dealurile de sus, de deasupra satului. Este cu adevarat o minune. Am cules alte sute de flori si mi-am adus acasa, la Botosani. Am oferit prietenilor, celor dragi mie. Vara asta nu am ajuns pe dealurile Tutovei si am uitat, din nou, de flori.

Saptamana trecuta am primit fotografiile acestea de acasa. Mi s-a taiat rasuflarea cum nemuritoarele au invadat de sus Tutova. Flori de suflet nemuritoare, mii de flori, dealuri pline, incarcate de albastru, se lipesc de cer. Florile din satul bunicilor mei acopera acum satul copilariei mele. Ca un suflet ramas acolo, nemuritor, albastru.

Si mi s-a facut un dor de dealurile Tutovei, de cerul curat vazut de sus, de albastrul nemuritor... Multumesc, Doamne, ca mi-ai primit sufletul acolo, in satul cu flori!