Cronică de Georgică MANOLE: Pentada Florentinei Toniță

Văd prin lumina vitrinei un titlu: "Forma păsării" (Editura Axa, Botoșani, 2012). Și numele autoarei: Florentina Toniță. Îmi răspunde Corneliu Dumitriu, distinsul artist: "Fiind cadou, nu e de vânzare. Pot, însă, să v-o împrumut pentru citit". Dedicația dă și un indiciu: "...aceste cuvinte despre zbor și frumusețea încremenirii". Conceptul de încremenire, scris de poetă într-o linie supercaligrafică, m-a derutat într-un anumit fel. Mi s-a fixat în minte și, reactivându-se periodic în timpul lecturii, funciarmente mă obligă să abandonez posibilele chei personale de descifrare a demersului poetic florentin. Cu toate aceste puseuri conturbatorii, n-am sesizat în poeme acel “zero absolut” care ar induce starea de încremenire. Florentina Toniță are o “temperatură creatoare” înaltă, ascunsă precum lava unui vulcan, și care, paradoxal credinței sale, o descremenește și o face să interacționeze: “rug obositelor clipe, forma păsării ca o/ întâmplare în lanţuri/ nu e puţin lucru să exişti (discursul zeilor/ în campanii de cretă: să crezi, să iubeşti şi să uiţi)/ părul tău împleteşte anotimpuri de spice/ ! Dumnezeu ţi-a uitat anii de împrumut// forma păsării cuprinde-nlăuntrul/ în trup, explozii de aripi anunţă plecarea// metaforă cu amprente de sticlă, oglinda/ adună din lume învinşii” (“oglinzi”).

Cele mai importante interacțiuni sunt cele specifice structurii sale interne, de poetă pursânge, care îi accentuează tendința conservatoare. Nefiind o intransigentă, cel puțin în acest volum, Florentina Toniță chiar înțelege cauzele care îi creează stările și din această perspectivă poezia ei este o dezbatere asiduă cu ea însăși. Visele, instinctele, amintirile, îi induc o gamă largă de sentimente (îndoiala, spaima, trădarea, singurătatea, tăcerea, așteptarea, lehamitea, insomnia și încă multe altele care se adaugă cărnii poemelor) ce întăresc starea de angoasă urmată de dorința de a evada din spațiul terestru: "tristeţea ca o fântână răsturnată în mare/ niciun ochi adormit, văzul bolnav de nesomn invadează fiirea/ în fiecare seară ţărmul se transformă în mare de alge/ să-ţi amestece trupul cu peşti,/ încolăcite cuvinte într-un extaz fără sunet./ fata pe ţărm aprinde lumina/ invazia anunţată pentru ora 12 fix se transmite pe unde/ la miezul nopţii  trupul tău alb: peşti, aripi şi alge albastre,/ în loc de ochi două sfeşnice aburind sub cupola de îngeri/ prizonier în ceruri, Dumnezeu priveşte tăcut/ nicio invazie nu te învaţă iubirea, iar pentru un război/ e nevoie de doi..." („invazia florentină”). Învingând logica, sentimentele amintite, ca veritabili factori demobilizatori, nu duc la abandonarea de sine a poetei. Ele se transformă în poeme, ca o formă de recuperare a timpului, având ca metodă autoreflexivitatea: “între mine şi noi fereastra trece prin trup cu patimă/ niciodată nu vei vedea umbra grăbită/ spre uşă, alergarea şi drumul uniţi în pasul durut/ niciodată umbra nu caută îndărăt/ niciodată umbra” (IV). 
Cealaltă tendință a personalității Florentina Toniță vine dinspre structura externă și îi evidențiază aplecarea spre modernism. Imaginile curg ca o avalanșă, poetei rămânându-i să le preia ca și cum ar face o colecție de tablouri: „vorbim la o cafea despre Dumnezeu/ curtea conacului se răsfrânge în seară şi nu ştiu/ în care prezent nimerim. vorbim despre Dumnezeu/ şi se face deodată devreme,/ alungeşti privirea peste masă, născoceşti cuvinte/ fără să vorbeşti/ Klaus şi Luther şi ai minţii cai nărăvaşi aleargă nebuni/  să vorbeşti despre Dumnezeu la o cafea e ca şi cum ai visa în plină amiază/ conacul e târziu, frunze de metal în lumini amuţite/ stăm faţă în faţă de parcă acum împlinim prezentul/ vorbim pe tăcute rugăciuni/ fiecare cuvânt mai urcă o scară, îl simţi cum se rupe din carne/ palme încuvântate de sute de ani,/ conacul se umple de tălpi, urmele cad obosite în soare” („la conac”).

Dipolul intern-extern, ca echilibru între tendințele conservatoare și cele moderne, se sprijină întotdeauna pe o paletă de elemente complementare. Aceste elemente iau mai mereu forme materiale (un bărbat, unul dintre părinți, un colț din natură, interiorul unei locuințe etc.), dar și forme imateriale (îngerii, sunetul unei melodii etc.) pe care poate are grijă să le armonizeze: “albul iernii și iarna sufletului, totuna” este poemul care ne lămurește, el consfințind încercarea eliminării conflictului din interiorul diadei amintite: “sunt iubiri şi tăceri în viaţă pe care le descrii cam aşa: am visat cu ochii deschişi un înger. am simţit fîlfîire de aripi, am zburat, am zâmbit. apoi am ştiut că ochii deschişi erau tot în vis. dimineţi înşiruite sub geamuri ascund pustietăţi. amiezi în aşteptare, seri în aşternuturi reci, uneori colorate, o zi alb, o zi verde, în alta roşii. de ce îmi amintesc doar ceea ce niciodată nu am avut curaj să trăiesc?”.

 Prin acest duel dintre cele două tendințe, Florentina Toniță ajunge la esența lucrurilor prin poem, așa cum Brâncuși – și titlul volumului, “forma păsării“, ne-o impune să precizăm – a ajuns prin sculpturile sale.

Reținusem cândva un citat, cu referire la Brâncuși, al cercetătoarei Doina Lemny: “În fața unui bloc de piață, se ivesc întrebările, ideile se constituie și opera rezultă dintr-o comuniune a artistului cu formele ce ies parcă în mod natural”. Așa au apărut „păsările” brâncușiene ca și întreaga sa operă, “ducând simplificarea figurilor până la limita abstracțiunii, rămânând atașat formei pe care o sublimează, debarasând-o de model și proiectând-o în universal” (Doina Lemny). Poate nu de la Brâncuși a luat Florentina Toniță “lecții de zbor”, dar de la îngeri sigur: “cine dansează cu îngerii este deasupra jocurilor/ şi a lumii întregi/ (nu de vulturi, ci de înălţimea zborului teme-te!)// m-am trezit greu, ţineam de mână un nebun/ (îngemănat în aripă cu îngerul său, fugea în lume/ în căutarea oamenilor singuri)/ nu am uitat mersul pe sârmă, chiuitul aspru al gândului/ pregătit de-cu-seară la foc mic,/ de unde înţelepciunea,/ de unde cumsecădenia de paie, de unde rostul/ de a fi ceea ce sunt/ într-o lume care nu este ceea ce este// nebun de aripă, mă vindecă lumii un înger...” (“nebun de înger”).

Poemele sunt așezate în carte pe entități ce alcătuiesc o pentadă care circumscrie lucrurile considerate esențiale de poetă: 1. Zborul ca lecție (“Ispita îngerului”); 2. Tentația conservatorismului (“Ierbarul lui Seferis”); 3. Tentația modernismului (“Invazia florentină”); 4. Armonizarea celor două tentații (“Femeia-soarelui”); 5. Risipirea în poem (“Hotarele timpului”). Cele cinci esențe ce dau arhitectura volumului asigură, până la urmă, ceea ce-și propune conceptul de pentadă: punerea în acord, prin poem în cazul Florentinei Toniță, a perfecțiunii mistice cu perfecțiunea estetică. Trebuie să recunoaștem că îi și reușește.


(Cronică de Georgică Manole, publicată în Actualitatea botoșăneană din 2 martie 2018)