P R O F E S O R U L

Disciplina artistică este mult mai fină și mai complexă decât se bănuiește, spunea Nicolae Tonitza. Pentru că "ea lucrează, pe toate fațetele sufletului și ale inteligenței, deodată și îndeosebi". Iar rolul meșterului, al Maestrului, ne spunea același Nicolae Tonitza, "este să facă a înțelege pe ucenicul său că cel mai mare secret al artei este să iubești natura și să te închini ei. Doar că din natură nu iubești tot ceea ce este frumos, ci numai un anume frumos, acela care e în stare să pună în mișcare coardele cele mai intime ale sufletului tău".

Victor Hreniuc este un tezaur viu al Botoșanilor, un depozitar al emoțiilor artistice. Privește cu detașare întinsul arid al vieții, dar rostuiește apăsat cuvintele atunci când derapajele ajung să atenteze - și să șubrezească chiar - valori esențiale ale artei. Zâmbește rar, iar atunci când o face plimbă pe chip urme luminoase ale unei copilării de demult. Nu coboară glasul și nici nu construiește înălțimi patetice ale vreunui edificiu în care să fi încrustat numele său. Rar, în zilele noastre, vezi un profesor vorbind despre foștii săi elevi cu atâta satisfăcătoare și împlinită generozitate cum o face Victor Hreniuc. În cele mai bine de două ore petrecute față în față, a făcut o singură amară și tristă remarcă despre arta sa: "…în ultimii ani am fost frânat de la creația mea, de la pictură, de lipsa unui atelier...".

Copilărie pe marginea tranșeelor!

S-a născut pe 10 aprilie 1942, în Milișăuții Sucevei. În plin război. Era al treilea copil, dintre cei opt ai familiei Hreniuc. Mama de origine oarecum poloneză, prin bunici, iar tata localnic din Milișăuți. Avea doi ani când familia a fost evacuată la vreo 25 de km de casă, la Călinești, unde avea să rămână câteva luni. Acasă, la Milișăuți, era linia frontului. Tranșeele care treceau pe lângă casă, cazematele sub pământ, toate umele frontului aveau să fie, pentru copiii din Milișăuți, locurile de joacă de mai târziu. Cu tot cu cartușele rămase peste tot, depozitele de armament descoperite pe te miri unde.

La 6-7 ani, când satul se refăcea după război, a mers la școală în straiele populare cusute și înflorate de mama, în casă. Doar că la școala din sat se preda în limba ucraineană. ”Mai târziu s-a românizat. Dar eu, în clasa I, am prins școala ucraineană. Eu nu știam nici o boabă, pentru că în familie se vorbea numai românește. Erau vecini care vorbeau ucraineană, dar la noi nu. În clasa I era foarte dificil pentru mine. Un aspect care m-a urmărit toată viața a fost că atunci, era prin 48-49, părinții țineau foarte mult ca cei care intrau în clasa I să fie îmbrăcați cu haine noi, care pe atunci însemnau straiele populare, cu bundiță, cămășile cu guler tunică, fel de fel de cusături pe care le făcea mama în casă", își amintește astăzi Victor Hreniuc.
La fel cum își amintește și de năzbâtiile pe care le făcea sau de timpul petrecut pe pășune, unde păștea oile sau vacile.

Când destinul unui pictor începe cu fratele Ilie!

Atunci a prins a desena. O preocupare surprinzătoare pentru un copil al acelor vremuri. La câțiva ani după război, într-o familie cu 10 suflete, într-o școală unde elevii scriau pe tăblițe. Însă acolo, în acel sătuc, s-a petrecut minunea. Iar minunea se numea Ilie. Fratele cel mare. "Ilie, care ulterior a ajuns la Institutul de Cercetări Aerospațiale la București, era mai mare cu patru ani decât mine. După el a fost Vasile, apoi eu. Ce am învățat mai mult a fost de la Ilie. Se pricepea foarte bine la desen. El a făcut Liceul Militar, apoi a intrat la Academia Militară, cu specialitatea Avioane, pe componenta motoare. A avut relații în toată Europa. Din punct de vedere plastic, el m-a ajutat foarte mult să încep să iubesc desenul. Condițiile erau atunci precare, abia găseai un petic de hârtie, rar se găseau creioanele, la școală se scria pe tăblițe".

Liceul la Siret a fost, pentru Victor Hreniuc, o altă piatră de încercare: "La Siret era tot liceu ucrainean. Înainte de a termina, eram în ultimul an, s-a desființat secția ucraineană. Multă materie se făcea dublu. Câteva obiecte erau în limba română, restul în ucraineană. Bacalaureatul se numea examen de maturitate, iar noi am susținut acest examen la 13 obiecte. Venea fiecare elev în fața unei comisii de 12 profesori, la proba orală. Elevul trecea pe la fiecare profesor. Era o încărcătură, o trecere rapidă de la o materie la alta..."

Admiterea la Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu", din București, în 1961, a venit pe fondul unei situații agitate privind "prietenia" cu marele popor sovietic. "De acolo ne-a luat la armată. Am pierdut admiterea. Am făcut armată în Craiova, aproape trei ani. Era o situație internațională tensionată. La unitatea militară din Craiova l-am văzut chiar pe Hrusciov. Am avut un pic de noroc că am fost centralist. Erau foarte puțini în armată cu liceul, și cei câțiva care erau au fost folosiți cât mai eficient". 

Doi ani de zile nu s-au acordat deloc concedii din armată. După doi ani a revenit acasă, dar permisiile se dăduseră doar pentru ca soldații să își lămurească părinții să se înscrie în cooperativă. "Acasă totul era schimbat, surorile crescuseră, era un sentiment deosebit. Am fost eliberat din armată în decembrie și am intrat în învățământ la Arbore, ca profesor necalificat, unde predam limba română. După 3 ani, în 1966, am dat admitere la Institutul Pedagogic din Iași, secția Artă Plastică. Am avut mulți profesori, dar profesor de pictură a fost pe toată perioada Dan Hatmanu".

Dan Hatmanu a fost profesorul care știa să îi facă pe studenți să își găsească drumul, să își dezvolte percepțiile artistice. "Se vedea cultura omului, erau și alți profesori, dar nu se comparau cu Dan Hatmanu. În atelier proceda în așa fel încât  studentul să îl asculte și să aplice ceea ce i se spune. Ceilalți profesori nu erau interesați, spuneau doar: mai lucrează! Dan Hatmanu punea mâna pe ceva, nu pe lucrarea ta, pe o altă hârtie, și cu o trăsătură imediat îți deturna direcționarea greșită și îți arăta cum ar trebui să lucrezi. Uimitor! Cu vorbe foarte puține, dar la obiect, focaliza atenția studentului exact unde trebuia. Un profesor mare cultivă - și așa am procedat și eu ulterior – cultiva direcționarea studentului, nu indică modalitatea de lucru. Tu în direcția ta erai dirijat, și eu mi-am dat seama ulterior de tendința fiecărui elev și l-am îndrumat perfecționându-l în maniera lui de lucru, în viziunea lui, numai că insistam asupra unei cizelări, a unei perfecționări".

1972. Atunci a început povestea

A terminat facultatea cu media cea mai mare - 9,97. Repartizările se făceau la București, fiecare își alegea postul în raport de notă. "Am avut ghinionul ca, la repartizare, după mine, la două sutimi, să fie o doamnă căsătorită, și ea a avut prioritate. Eu am vrut la Suceava, dar am luat un sat în județul Suceava, Botoșana, unde s-a născut pictorul Ilie Boca, lângă Arbore. Am stat câteva zile, până la 15 septembrie am cerut la inspectorat  Liceul din Dumbrăveni. Aici am funcționat trei ani de zile, după care am venit, în 1972, la Botoșani, la Școala Populară. Din 72 până acum sunt la Școala Populară de Artă".

Au trecut de atunci 45 de ani. O adevărată istorie a Școlii Populare de Artă. Cel mai vechi profesor al instituției de care se simte legat nu doar profesional."Eu sunt legat de Școală foarte mult pentru că în momentul sosirii mele în oraș nu erau locuințe, trebuia să caut gazdă și am stat câteva luni chiar în școală. Erau câteva secții în primul an. Școala se înființase în 1968, spre sfârșitul anului, când s-au desființat regiunile și s-au înființat județele. Aceasta a fost șansa Școlii, odată cu înființarea județului, pentru că până atunci funcționa, dar ca secție externă a Sucevei".

În anii 70 nu exista în oraș liceu de artă. Intrau în atelier mai ales oameni maturi, mai puțin copii. De ce veneau așa mulți adulți? Sub euforia brigăzilor artistice, a trupelor de teatru, de dansuri? ”Celelalte secții, da, veneau la brigăzi, teatre, canto popular, erau într-un fel organizate prin trimiterea tinerilor de către întreprinderi. Doreau să aibă orchestre, echipe de teatru, dansuri. La pictură veneau benevol, nu erau trimiși de nicăieri. În perioada aceea secția a beneficiat de niște cursanți foarte buni".

Se strigă catalogul, după 45 de ani!

Unii dintre cursanți au continuat să picteze până astăzi. Mulți au ajuns membri ai Uniunii Artiștilor Plastici. Profesorul Victor Hreniuc oprește parcă timpul în loc și, vreme de zeci de minute, rostește nume și nume de artiști. Foști elevi despre care vorbește cu liniștită bucurie și admirație. "Corneliu Dumitriu, de exemplu, cred că a făcut 10-12 ani la Școala Populară de Artă, era pasionat. Deși era 3 ani durata de școlarizare, a terminat și apoi s-a înscris la secția grafică, și a tot continuat să vină să lucreze".

Își amintește că aveau culori, dar nu prea existau șasiuri, pânze, dar elevii veneau la atelier și, împreună cu profesorul, preparau după formule renascetiste materialele suport. "Preparam aici pânze, o făceam după carte și s-a dovedit a fi foarte bună formula grundului de preparat, intra și oxid de titan, de zinc, miere de albine pentru elasticitate, clei de oase. Formula renascentistă, de fapt, care s-a dovedit a fi foarte bună. Foloseam pânza de cânepă, dar multe lucrări sunt făcute pe pânza de sac, care avea nevoie de finisare".

În primii 15-20  ani au fost cei mai renumiți elevi absolvenți, ne spune Profesorul. Și, din nou, primul nume este cel al pictorului Dumitriu. "Corneliu Dumitriu, Mihai Bejenaru, care a murit - devenise membru al UAP -, foarte bun la acuarelă, apoi Virgil Pleșca (a terminat în 76-77). A fost un talent, eu l-am cunoscut pe Alexandru Pleșca, tatăl lui. Fiul desena cu o ușurință fantastică. Tatăl lui ținea foarte mult ca fiul să se autoinstruiască după principiile clasicismului în arta plastică, nu îi permitea să devieze de la aceste principii. Poate de asta nu a continuat. Dar făcea niște studii, de exemplu desena foarte ușor linia personajului, ceea ce e foarte greu, presupune ani de zile de lucru. Aici se vedea preocuparea tatălui, la rândul său artist plastic și membru UAP, muzeograf la Muzeul Județean".

Arta naivă, oameni și viziuni!

Frații Bejenaru. "Mihai Bejenaru a făcut tot la Iași, după 90 a devenit membru al Uniunii. Mihai avea un frate, Vasile (Lică), a devenit medic militar apoi, despre care eu confirm că era mai talentat decât Mihai. Avem și acum lucrări ale lui, sunt mari – era prin 73-74. Au rezistat acele lucrări, văd linia compozițională, personaje perfect echilibrate, perfect proporționate. Atunci el era mic, prin clasa a VIII-a, Mihai era la liceu".

Ajungem la linogravura lui Ion Zaiț. Tot din prima etapă a Școlii. Era ceferist, terminase la Iași, ulterior a devenit și șef de gară. "Dar toată viața lui a fost un om îndrăgostit de artă. El a dovedit că receptează foarte ușor și am avut ocazia să facem numai linogravură cu el, color și alb-negru. Tehnica de linogravură color era foarte greoaie. Avem multe lucrări, a luat foarte multe premii în țară și în străinătate".

Anii 80 au fost, însă, anii artei naive. Cu nume care au confirmat în timp și care s-au bucurat de recunoaștere nu doar pe plan național. Până în anii 80-85, Ion Alupoaie. "S-a specializat în domeniul artei naive. Este cunoscut și în Europa, a avut lucrări de valoare deosebită și faptul acesta atestă inclusiv criticile. La acest capitol de artă naivă e mult de discutat pentru că în timp a fost o echipă care s-a perindat prin școală. Înaintea lui Ion Alupoaie a fost Gheorghe Sturza, care a lucrat în atelierul nostru destul de mult. Era muncitor, dar avea o voință fermecătoare. Nu avea pregătire în domeniu deloc și astfel arta naivă a lui era absolut autentică. Îl ajutam, îi mai dădeam culori. El colora până a veni la noi cu vopsele din cutii, cele folosite în gospodărie, apoi a văzut tuburile de culoare, a văzut că amestecul e mult mai ușor. O parte din lucrările lui sunt la muzeu, altele sunt dispersate în țări europene, prin Olanda. A participat și în Iugoslavia, unde era un centru mare de artă naivă. Chiar și în comparație cu pictorii din Iugoslavia, Serbia, Muntenegru, Sturza era original. Ceilalți încercau volumul, evidențierea, perspective, la Sturza totul era nativ, din instinct și înșirat plat, o perspectivă verticală".

Alupoaie, spune Profesorul, a mers pe urma lui Sturza, numai că s-a evidențiat prin altă viziune. Se făceau expoziții numeroase, în București exista Centrul național de îndrumare a Creației, se mergea mult în străinătate, ieșirile erau oficiale și în felul acesta erau selectați doar oameni de calitate. Mai erau elevi, de exemplu Maria Caciora Tașnicu, o femeie de peste 70 de ani, care ieșise la pensie. O bijuterie în direcția artei naive. "Poate vom face o expoziție de artă naivă în comparație cu arta copiilor, arta infantilă. S-ar vedea toate diferențierile și câteva asemănări".

O amintim și Arhip Elisabeta, o femeie în vârstă, aflată înainte de pensionare, care venea zilnic la școală. "Altă viziune, tot în spațiul picturii naive. Era un nepot al ei, Alexandru Arhip, foarte talentat, cu altă viziune, deși tot în cadrul picturii naive. Mihai Păduraru era de asemenea foarte bun, aborda o artă naivă bufă, persifla fel de fel de obiceiuri ale omului. Ne-au rămas și de la el lucrări, cu adevărat rafinate, era un fin observator chiar asupra lui, un fel de auto-observator care se exterioriza prin lucrări. Cristinel Hârtie lucra o artă naivă curată".

Arta naivă este important cum o faci, nu toată naivitatea duce către artă naivă., atenționează Profesorul. Și nu tot ce este reprodus de pe internet poate sta alături de o lucrare a Elisabetei Arhip sau a lui Gheorghe Sturza. "Școala artei naive, în Botoșani, a apus. În locul artei naive este arta descărcată de pe internet, care îi strică totalmente pe cei care o practică. Dacă ai ști să transformi imaginile de pe internet ca să devină lucrare trecută prin viziunea ta… Internetul poate înlocui într-o măsură natura, dar pentru un pictor sau un pictor în devenire, internetul nu ar trebui să fie bază de inspirație, ci un element complementar".

Profesorul nu dă semne că a terminat călătoria în timp. Dimpotrivă. Ajunge la seria de după 85, cu Rohozeanu Dan care lucra sculptură, teracotă. Tot în acea zonă era Zaharia Constantin, un inginer geolog care a avut foarte multe expoziții personale, tot în teracotă. ”A frecventat școala mai mult decât cei trei ani. Aborda și compoziția cu personaje, unde era foarte dificil".

 Emil Caranica, din Săveni. Anuța Vlad, Șpaiuc George. Sau tinerii care au urmat ulterior arhitectura. De exemplu Fecioru, un băiat care a devenit arhitect și era un colorist deosebit. Cârligeanu Andi, a devenit arhitect, dar avea studii uimitoare de naturi statice, perspective. Apoi generațiile Aidei Șușter, Mihoreanu Lăcrămioara și fata ei, Diana Mihoreanu. Diana a obținut și un premiu în Franța, premiul doi și o medalie. Urmează generația cu Marcel Alexa, Florin Grosu, Burlacu Lavinia. "Și băiatul nostru, Alexandru, a terminat aici școala, simultan cu Liceul de Artă. Ioan Iațcu, muzeograf la Muzeul Moldovei din Iași. Are o carieră bogată în direcția lui, dar era un talent în domeniul artei, acum a reluat și tehnica uleiului. S-a întors la prima dragoste".

Silviu Babii, un colaborator vechi al școlii. Ionuț Gafițeanu. Câteva persoane care făceau și Liceul de Artă și Școala Populară, toți au devenit artiști profesioniști, urmând ulterior și universitățile de artă. Gordin, două surori foarte talentate. Rusu Iulia Lăcrămioara, "care a obținut de asemenea premii în Polonia, foarte talentată, a terminat arhitectura". Și Horațiu Ioan Lașcu, "care era o figură" (vezi video)!

După anul 2000, școala a fost invadată mai mult de copii. Dacă înainte erau cam 99% copii, astăzi proporția maturilor este de 35-40%. "Majoritatea sunt copii. Asta este tendința astăzi, dintr-un copil mic să scoată un artist. Pentru un copil mic, de clasa a III-a, a IV-a, din punct de vedere plastic, el este încă nepregătit pentru a îmbrățișa desenul, pictura. Copiii fac un fel de imagini mentale pe care le transformă direct în forme, și nu conștient. Nu poți compara lucrarea unui copil de 5 ani cu a unui copil de 8-9 ani, de exemplu. Abia la 11-12 ani un copil are posibilitatea de a transforma imagini tridimensionale, din spațiul obiectiv, în imagini cu două dimensiuni".

În urmă cu 45 de ani, ca tânăr profesor, a lucrat cu adulți, oameni care aveau deja formată o linie artistică. Astăzi lucrează mai mult cu copii. Cum resimte acest fapt? "La un matur, indiferent de pregătirea lui profesională, fie că e muncitor, fie că e inginer, receptează altfel orice informație legată de plastică, de lumea înconjurătoare care trebuie introdusă în lucrare. E mult mai ușor să lucrezi cu oameni maturi decât cu copii, și vorbesc aici din prisma școlii populare de arte. Faptul că acum, în anii noștri, sunt foarte mulți copii se datorează unor factori. Faptului că părinții - și asta e valabil în toate specialitățile – vor să își scoată copiii genii, talente. S-au cam scăpat din mână hățurile. În plastică este un fenomen indubitabil și total imposibil de combătut, și anume faptul că până pe la 12-13 ani, copiii lucrează foarte mult, cei foarte talentați. Dar când vine pragul trecerii la o artă reală, ceea ce presupune muncă, desen, aici în primă fază se sperie că nu văd raporturile dintre obiecte… Apoi selectarea naturală presupune un efort foarte mare, e nevoie de studiu asiduu, să nu treacă o zi fără desen".

"Rezultatul să fie o lucrare inspirată din fotografie și nu fotografiată în pictură"

O cu totul altă abordare este în lucrul cu cei maturi, spune Profesorul. Cu ei trebuie lucrat altfel, "lacunele vor fi umplute cu corespondența talentului lor. Ceea ce nu prea știu ei este selectarea din natură. Ei sunt obișnuiți cu aparatul de fotografiat. Documentarea, dacă o faci cu aparatul de fotografiat, nu este rea, nu este negativă, dar trebuie să știi și ce să selectezi. Diferența dintre o fotografie și o pictură este foarte mare. În tabere se lucrează în mediul natural. Acesta este și rolul taberei, să ne inspirăm direct din natură. Acolo trebuie să faci selecție. Ochii văd, ai ales un colț din natură, dar de acolo trebuie să elimini, să adaugi, în așa fel încât compoziția ta să iasă rotundă. Sunt multe elemente care într-o lucrare nu au ce căuta. De exemplu secționările. Eu văd un copac, dar nu îl văd în întregime. Îl poți permuta în altă zonă a lucrării".

Asta se învață în școală. Sub îndrumarea unui profesor. Acolo, în atelier, un artist învață cum să evite capcanele, cum să iasă din mirajul unei fotografii. Și, mai ales, cum să aibă răbdare. "Întâmpinăm dificultăți cu maturii care vin și lucrează după fotografie. Lucrează exact fotografia. Nu se gândesc că poți face o altă prefigurare, în așa fel ca rezultatul să fie o lucrare inspirată din fotografie și nu fotografiată în pictură. Acesta este un capitol pe care mulți maturi nu îl stăpânesc deloc. Se formează în timp. Azamfirei, Șpaiuc, de exemplu, la ei deja funcționează automat acest lucru, în timp ce alții, care sunt foarte talentați, dar acum vin în domeniu, nu pot stăpâni asta. Le spun să se inspire din fotografiile făcute de ei chiar. E altceva, fotografia făcută de tine te ajută să îți reîmprospătezi memoria și să vezi peisajul respectiv, să îl revezi exact în secunda în care ai fotografiat. Înseamnă foarte mult pentru culoare, pentru compunerea elementelor plastice".