"Tatăl celuilalt copil" - Parinoush Saniee

"Ea chiar nu știe că toți copiii buni, sănătoși, frumoși și deștepți sunt ai taților, pe când copiii proști, urâți, bolnavi și muți sunt ai mamelor?"

"Tatăl celuilalt copil" se citește în ipostaze și stări diferite. Ca adult, te așezi în postura de părinte, dar și în cea de copil al tatălui tău. Dacă nu ești părinte, te vei situa, probabil, în poziția de observator al propriei vieți.

"Tatăl celuilalt" (după traducerea din engleză a titlului "The Father of the other one") este a doua carte scrisă de Parinoush Saniee, după bestseller-ul "Cel care mă așteaptă", interzis în Iran, dar vândut în toată lumea în milioane de exemplare. "A fost foarte bine primită în Iran, mulți au considerat-o mai bună decât prima mea carte", spune Parinoush Saniee în legătură cu această a doua carte.

Despre "Tatăl celuilalt copil" s-a scris că ar fi o carte de parenting, că abordează o temă legată de psihologia educațională. I se reproșează o anume parabolizare, mergând chiar până la a o considera o carte pe alocuri siropoasă, care vrea mai mult să demonstreze decât să intuiască. I se mai pune în cârcă autoarei graba scriiturii, neaprofundarea unor aspecte pe care cititorul le voia mai apăsat studiate.


În fapt, cartea a doua a autoarei iraniene aproape că iese din sfera strict literară, a analizelor lingvistice, stilistice, de orientare literară, de stil sau orice altă încadrare.

"Tatăl celuilalt copil" își însoțește cititorul, copil sau părinte, devine un parcurs intim al fiecăruia pe un drum care duce către sine. Cu fiecare pagină însușită, cititorul nu se identifică și nici nu se dezintegrează într-o altă mentalitate, într-o nouă dimensiune a umanului. Dimpotrivă. Fiecare pagină de carte duce către tine însuți. Te descoperi, te studiezi, te alarmezi sau te tulburi în funcție de cât reușești să spargi din pojghița pe care ai construit-o cu grijă în ani și ani.

Avem, așadar, povestea unui copil, Shahab. Nu vrea să vorbească, se închide în el și se deschide către prietenii lui imaginari. O carapace pe care nimeni nu pare să o descâlcească, să îi găsească rostul, cauza. Iar soluțiile sunt căutate în afara lui Shahab: la doctori, în cărți, în tratate de tot felul, ba se pune la cale și un drum în străinătate, unde specialiștii vor da de urma acestui neînțeles handicap al copilului.

Nimeni nu caută înlăuntru, în preajma sufletului, îndărătul privirilor rugătoare, nimeni nu privește mâinile suferinde care caută îmbrățișarea. Mama suferă, copilul suferă. Tatăl se prăbușește sub povara rușinii de a avea un copil cu probleme. Fratele mai mare se baricadează în studiu, pentru că doar astfel va face pe placul tatălui și va compensa, poate, dezamăgirea în legătură cu Shahab. Copilul se hrănește doar cu furia și tensiunea tatălui, cu lacrimile și tăcerile mamei. Tânjește, în schimb, după îmbrățișările pe care le adună sora lui mai mică.

Neputincios și aproape părăsit, Shahab pune la cale răzbunări dintre cele mai cumplite, greu de anticipat, dar care sunt pe măsura frustrărilor și a nedreptăților pe care copilul le simte. Totul culminează cu o decizie ce are să îl marcheze profund pe Shahab: tatăl său este doar părintele fratelui, nu și al lui. Nu îi mai recunoaște autoritatea, nu îi acceptă atingerea, observațiile, nici măcar micile și rarele semne de bunătate. Autoarea dovedește o iscusință delicată în a evidenția nu atât transformările prin care trece Shahab, ci mai ales deteriorarea și degradarea sufletească a tatălui, cedarea mamei în fața unor așa-numite evidențe.

Excepțională este Parinoush Saniee și în a reda mentalitățile și prejudecățile din societatea iraniană contemporană, care au efecte dezastruoase asupra personalității copilului. Arash, fratele lui Shahab, învață bine, este ascultător, docil. De aceea este "băiatul tatălui". Shahab, în schimb, este "copilul mamei". El este prost, nu vorbește, are și creează peste tot probleme, își face de râs părinții. Ne spune însuși Shahab, prin vocile prietenilor lui imaginari: "Ce prostuță e mama! spunea Asi. El nu e tatăl nostru, e tatăl lui Arash. Ea chiar nu știe că toți copiii buni, sănătoși, frumoși și deștepți sunt ai taților, pe când copiii proști, urâți, bolnavi și muți sunt ai mamelor?"

Întorsătura pe care o iau lucrurile este poate partea cea mai frumoasă și mai luminoasă a cărții. Parinoush Saniee reușește să aducă brusc în scenă un personaj care se detașează de lumea dură și crudă a Iranului. Un personaj care îi amintește mamei lui Shahab cine este și de ce a ajuns astfel. Iar cheia, singura care va deschide nu doar gura lui Shahab, ci și sufletele tuturor, este Iubirea.

Așa aflăm că Shahab este foarte inteligent și foarte talentat. Că e îndrăgostit de cuvinte și de cifre și că aduce din lumea în care fusese închis taine și percepții pe care altfel nu le-ar fi atins.

O carte nu doar emoționantă, nu doar educativă și, da, cu puternice accente de parenting. "Tatăl celuilalt copil" este cartea care te împacă și te descoperă așa cum ești. Este cartea care te cufundă în propria tăcere, în propria nevorbire și care îți dă răgazul de a te regăsi, mai ales dacă ești părinte.

Pentru că cel mai dificil, dureros, devastator moment este acela în care tatăl ajunge să rostească aceste cuvinte la absolvirea fiului său: "Orice tată își dorește un copil ca Shahab. El a ajuns singur acolo unde se află azi, eu n-am făcut nimic pentru el. Realizările lui nu mi se datorează. Sper să mă poată ierta". Și urmează îmbrățișarea așteptată ani și ani. Primită cu lacrimi. Dar se va dovedi că ea a venit, totuși, mult prea târziu.

"Tatăl celuilalt copil" te tulbură și te prinde descoperit în fața propriilor trăiri. Dar mai presus de toate îți amintește că nu suntem la fel, că avem valori diferite și percepții diferite. Iar asta nu înseamnă handicap, ci neputința noastră de a înțelege și accepta ceea ce funcționează altfel.

Dar un lucru este sigur: în oricare dintre lumi am trăi, în orice dimensiune ne-am situa, există ceva fără de care totul în jur se prăbușește: IUBIREA. Aceasta este și mesajul acestei fascinante cărți.