”Suferim în continuare ca toată lumea de stresul provocat de această viață de semi-izolare, dar nu ne dăm bătuți”, ne mărturisește fostul director de la Europa Liberă într-o scrisoare. Demersul nostru, de a realiza un interviu pentru revista de cultură Hyperion, l-a întors pe Mircea Carp într-un timp cu răscolitoare amintiri. ”Fiind vorba despre valori atât de importante ca libertate, onoare etc., ne-am afundat și am intrat în profunzimea acestora poate peste măsură. Întrebările matale, cât și răspunsurile pe care acestea le merită, ne-au preocupat peste măsură și încercăm cu mult zel să răspundem așteptărilor, oricum neputând cuprinde în totalitate aspectele dorite, oricât am dori acest lucru”, mai citim în recenta corespondență purtată cu ilustrul jurnalist.
România comunistă, între propagandă, partizani și colectivizare
Florentina Toniță: Domnule Mircea Carp, în anul de grație 2021 încă vorbim despre o istorie cvasinecunoscută, și asta pentru că manualele noastre au fost, pe vremea comunismului și nu numai, adevărate instrumente de propagandă. Cum ați povesti dvs., astăzi, istoria acelei Românii?
Mircea Carp: La baza instituțiilor de propagandă și control comuniste se găseau elemente din diviziile ”Tudor Vladimirescu” și ”Horia, Cloșca și Crișan”...
F.T.: Cine erau cei care formau aceste divizii?
M.C.: Ca de pildă Nicolae Cambrea, numit și ”generalul roșu”, care dirija și controla ”alegerile” de orice natură. Apoi au fost Mircea Haupt, colonel Iacob Teclu, Ion Hortopan și alții, exemple de trădare și de lipsă de onoare care au căzut în mrejele propagandei și șantajului Anei Pauker în lagărele din Uniunea Sovietică, unde erau prizonieri.
Însă au fost și cei care din patriotism, devotament și onoare au refuzat, fiind uciși fără milă. Există numeroase exemple de onoare cunoscute printre cei care au refuzat să se înroleze în diviziile amintite sau au făcut tot ce le-a stat în putință să se dezică.
Să nu uităm că apoi a venit colectivizarea. Pătura țărănimii a fost lovită de noua politică comunistă. Ca întotdeauna, și în acest caz comuniștii au știut cum să manevreze lucrurile, bine ademenitor pe deasupra, iar pe dedesubt cu lovituri crunte date împotriva țăranilor.
Legea împroprietăririi din 1945 a fost o lege care a bucurat pe unii, dar care a lovit pe alții.
F.T.: Ce vă amintiți din atmosfera acelor ani, pe cine a bucurat și pe cine a lovit Legea Împroprietăririi? Erați ofițer al Armatei Române…
M.C.: Eram pe front în Ardealul de Nord și am avut prilejul să aflu, direct din rândurile soldaților din unitatea mea, cum s-au produs proteste și de existența nemulțumirilor din cauza faptului că vor beneficia de împroprietărire în primul rând mulți dintre țăranii rămași la vatră, în detrimentul celor de pe front, care evident nu puteau să fie de față la actul de împroprietărire de acasă. Și astfel, unii s-au împotrivit, alții cu arma în mână, alții luând drumul rezistenței în munți.
Au existat mii de cazuri, amintesc aici doar câteva pentru a evidenția ce însemna libertatea și onoarea în rândurile acestor oameni!
Se spune că au existat în jur de 1.200 de grupuri de luptători, primele grupuri s-au format imediat după 23 august 1944. Amintesc, printre atât de multe, doar câteva: grupările lui Gavrilă Ogoranu, Nicolae Dabija, Ion Uța, Gogu Puiu, Victor Lupșa, Teodor Șușman, Mihai Timaru, Toma și Petru Arnăuțoiu, Gavrilă Vatamaniuc, Anton Paragina. Despre unele și mai ales despre onoarea și curajul cu care au ripostat odioaselor nedreptăți făcute de comuniști împotriva țăranilor români voi relata și câteva momente.
Din 1945 şi până în 1959, în munţii României s-au ascuns aproape 1.196 de grupuri de luptători, în 19 centre de rezistenţă. Aceștia s-au ascuns cu speranţa că noua orânduire sovietică va fi alungată de trupele anglo-americane, și doreau să gonească regimul de ocupație.
F.T.: Vorbim despre cei pe care istoria i-a numit drept ”partizani”, un cuvânt care mai ”arde” și azi prin unele medii.
M.C.: Istoricii i-au numit ”partizani”, iar acţiunile lor au căpătat numele generic de ”Mişcarea de rezistenţă”. Ei şi-au spus ”haiduci”. În rândul acestora se aflau ofiţeri deblocaţi, ”chiaburi” foşti moşieri sau industriaşi, foşti membri ai partidelor istorice, grupul ”sumanele negre”, preoți, studenți, elevi, legionari, toți hotărâți să lupte și să supraviețuiască unei dictaturi ostile care îi forța să devină niște dezrădăcinați.
Însă cei mai mulţi au fost simpli ţărani, aceia care au simţit direct nedreptăţile comunismului, pentru că reformele agrare au culminat cu colectivizarea care le-a luat tot şi i-a făcut pălmași pe propriile lor pământuri. Țăranul și satul au devenit dușmanii comuniștilor și comuniștii – dușmanii țăranului român. Acestea aveau obiective de împotrivire la colectivizare, intervenţii armate, de pregătire a acţiunilor partizanilor în vederea căderii regimului comunist şi răspândirea de manifeste. Un punct slab a fost lipsa de unitate și de legătură între grupuri.
Avem și aici nenumărate exemple de onoare.
”Au fost executați oameni, au fost îngropați fără urmă, deportați”
F.T.: Să ne întoarcem în vreme și să îi cinstim cum se cuvine. Ce evenimente sau oameni v-au rămas în memorie, la cine v-ați întoarce pentru a umple paginile nescrise ale istoriei?
M.C.: Voi da câteva exemple din miile sau zecile de mii pe care istoria și Dumnezeu le cunoaște, unii dintre noi poate doar câteva, sau unii deloc…
La Vadu Roșca, județul Vrancea, s-a petrecut cea mai sângeroasă reprimare a unor revolte țărănești împotriva colectivizării. Stan Nițu, la numai 29 de ani în anul 1957, era unul dintre țăranii cei mai activi contra colectivizării. El a fost arestat în 1957, condamnat la 6 ani închisoare corecțională pentru ”rebeliune”. A ispășit pedeapsa în închisorile de la Galați, Gherla, Tecuci. Eliberat prin grațiere la 1960. Așa își aduce aminte Stan Nitu de intervenția militarilor de la Securitate împotriva sătenilor în decembrie 1957: ”Atunci am văz’t că s-a suit unuʼ di la noi, Dimofte Aurel, pi cabină ș-a-nceput să dea cu săcurea. Un căpitan a scos pistoluʼ și l-a-mpușcat. Atunci s-a sesizat lumea: Văleu, l-a împușcat p-ăla! Domʼle, a-nceput să zvârle, care cu săcurea, care cu ce avea. Nu i-a atins, nu s-a-ntâmplat acolo niciun fel di victime dân partea lor. Domʼle, și când a-nceput să tragă cu puştile, a început lumea să cadă cum cade grâuʼ când bate vântuʼ. Așa cădea”.
Acesta a fost doar începutul… În urma arestărilor de la Suraia, Vadu Roșca și Răstoaca, 73 de săteni au fost trimiși în judecată și condamnați la ani grei de închisoare. Ei au fost eliberați, unii în 1960, majoritatea cu ocazia amnistiilor deținuților politici, din anii 1962, 1963 și 1964.
F.T.: Răscoalele au izbucnit în întreaga țară, inclusiv în zona Moldovei, în Dorohoi și Botoșani. O tragedie uriașă, însă atât de puțin cunoscută astăzi. Un grotesc ce avea să anunțe nenorociri și mai atroce, de fapt.
M.C.: Având în vedere amploarea răscoalelor, autoritățile au intervenit în forță atroce, în primul rând în zeci de comune din județele Bihor și Arad. Alte răscoale au fost în nordul Moldovei în județele Dorohoi, Rădăuți, Botoșani și Suceava și au mai fost răscoale mai mici în diverse zone din Făgăraș-Ardeal. Au existat execuții, de exemplu în Arad, iar corpurile celor uciși au fost lăsate în centrele localităților pentru a intimida pe ceilalți. La fel s-a întâmplat în nordul Moldovei, Dobrogea, Banat-Caransebeș, în sudul țării. Au fost executați oameni, au fost îngropați fără urmă, deportați, au fost oameni ridicați de la casele lor și despre care nu se mai știe nimic, s-au distrus vieți, s-au confiscat case și bunuri…s-au făcut în loc gospodarii colective, SMT-uri, depozite etc.
În anul 1948, sergentul major Gavril Vatamaniuc, din Sucevița, a fost dat afară din armată și pus sub urmărirea Securității. Bănuind că va fi arestat, el se ascunde în pădurile din zona Suceviței, unde și-a construit un bordei și a adunat un grup de 7 persoane cu care a participat la acțiuni de apărare, încercând să-i convingă și pe muncitorii forestieri să lupte împotriva comuniștilor afirmând:”Nu vreau să mă închin comunismului și nu vreau să ajung un sclav al lor”. Au stat în munți 6 ani, apoi prinși și condamnați la moarte, apoi rejudecați și condamnați la muncă silnică pe viață, eliberați în 1964. În toți cei 9 ani de lacrimi, chinuri și durere Gavril Vatamaniuc și-a dorit până la moarte, cu o atitudine plină de tărie, curaj și onoare, să fie demascați toți cei care au comis crime și a adus personal la Procesul Comunismului, cu o memorie de fier, zeci de dovezi de tortură cu nume și prenume.
Un alt exemplu din județul Vrancea: Unul dintre motivele revoltei de acolo a fost că sătenii auziseră că autoritățile comuniste doreau să pună mâna pe "Hrisoavele lui Ștefan cel Mare", prin care domnitorul lasă munții și câmpiile din Țara Vrancei moștenire către feciorii vrânceni.
Au căzut eroic mulți vrânceni printre ei aflându-se și Cristea Paragină. Gheorghiță Bălan a fost prins și el, condamnat la moarte și executat. Jertfele lor și ale familiilor lor au rămas înscrise cu durere și sânge în istorie pentru generațiile următoare. Au murit familii întregi, au luat calea închisorilor sute de vrânceni, dar cea mai mare jertfă a dat-o familia lui Anton Paragină.
În 1950, Ion paragină, Mihai Timaru au fost încercuiți și arestați de securiștii și militarii care au fost trimiși pentru a-i prinde pe membrii grupului Cristea Paragină, Gheorghiță Bălan și colonelul Strâmbei au declanșat răscoala celor peste 30 de sate din Vrancea, iunie 1950. Această răscoală a cuprins cel mai mare număr de participanți -15.000 - și a rămas în istorie drept cea mai mare revoltă anticomunistă din România.
Ofițerul Mihai Timaru, eliberat în 1964 după greaua condamnare de 15 ani de detenție politică, a descris printre altele și evenimentele tragice din Vrancea, în cartea sa”Amintiri de la Gherla” o carte ce ar putea fi un manual pentru studenții de la istorie și nu numai, despre infernul torturilor comuniste.
F.T.: Povești impresionante, oameni despre care însă se știe extrem de puțin. Cum este și povestea lui Toma Arnăuțoiu, care a fost la un moment dat și la Regimentul de Gardă Călare. Un confrate de arme, am putea spune.
M.C.: Da, Toma Arnăuţoiu, provenea dintr-o familie foarte apreciată în satul Nucşoara. A fost educat să-şi iubească ţara, neamul şi regele, însă, în ciuda dorinţei tatălui, de a rămâne învăţător în sat, acesta s-a înscris, în anul 1942, la Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie „Regele Ferdinand I”, apoi a fost la Regimentul de Gardă Călare. În 1944, a luptat pe frontul de vest în cel de-Al Doilea Război Mondial, a primit Ordinul Coroana României, clasa a V-a, cu spade şi cu panglică de Virtute Militară şi Frunze de Stejar. În decembrie 1944 a fost rănit în luptele din Ungaria, dar și-a reluat activitatea militară. În 1946 a fost mutat la Regimentul de Gardă Călare, iar în august 1947 a fost avansat la gradul de locotenent. În 1947, noua orânduire comunistă îl trece în rezervă. Toma Arnăuțoiu a fost unul dintre cei mai cunoscuți partizani români anticomuniști.
Povestea lui de viață este impresionantă. După instaurarea regimului comunist, a fost unul dintre organizatorii rezistenței din munți. El a crezut în lupta lui împotriva regimului comunist și, alături de Gheorghe Arsenescu, a organizat grupul de rezistență anticomunistă armată de la Nucșoara, cunoscut sub numele de ”Haiducii Muscelului”. Grupul a fost sprijinit de locuitorii din zonă, dar și aceștia au fost anchetați și torturați de Securitate pentru a recunoaște ajutorul dat celor din munți. Toma Arnăuțoiu și partizanii lui au rezistat nouă ierni în munți. Au avut loc lupte și mulți partizani au fost prinși și uciși.
Au urmat presiunile Securității asupra familiilor lor, care au fost anchetate și urmărite. Mama lui Toma Arnăuțoiu a fost arestată de mai multe pentru a-i forța pe partizani să se predea. În 1958, Toma Arnăuțoiu și fratele său au fost prinși de Securitate. Au fost anchetați la Pitești timp de un an, la fel și Maria Plop-soția lui Toma, care a fost arestată împreună cu fiica lor de 2 ani. Toma și Petre Arnăuțoiu, împreună cu alți 14 oameni, au fost condamnați la moarte de către Tribunalul Militar al Regiunii a II-a și executați în noaptea de 18 iulie 1959, la penitenciarul Jilava. Maria Plop a murit în închisoarea de la Miercurea Ciuc, în 1962, la vârsta de 35 de ani. După capturarea celor doi fii, Toma și Petre, mama celor doi, a fost arestată din nou și condamnată la 10 ani pentru că nu a denunțat fugarii. S-a stins din viață în 1962 în închisoare.
În august 2016, Elena Ion Arnăuțoiu, sora anticomuniștilor Toma și Petre Arnăuțoiu, a fost decorată de președintele României. Din câte știu, Ioana-Raluca Voicu Arnăuțoiu, care a aflat după îndelungi cercetări că este fiica lui Toma Arnăuțoiu și a Mariei Plop, a scris o carte care descrie rezistența,presiunile și drama familiei Arnăuțoiu – ”Luptătorii din munți. Toma Arnăuțoiu, Grupul de la Nucșoara. Documente ale anchetei, procesului, detenției”, alt manual de istorie pentru cei ce doresc să știe adevărul acelor vremi.
”Ori te spânzuri, ori te-neci, ori la colectiv te treci”
F.T.: Au fost cel puțin 17 ani de colectivizare în România, o experiență istorică tragică pentru un popor abia ieșit din război.
M.C.: Colectivizarea a fost de lungă durată, a cuprins întreaga ţară şi o mare parte a populaţiei, respectiv toată populaţia rurală a României, estimată în 1948 la aproximativ 75% din populaţia totală – aproximativ 12.000.000 de locuitori dintr-un total de 16.000.000. Potrivit datelor oficiale, numai până în 1952, peste 80.000 de ţărani au fost închişi pentru că s-au opus colectivizării, 30.000 fiind condamnaţi în urma unor procese publice.
Din această perioadă tragică a existentei țăranului român au rămas folclorul colectivizării și folclorul rezistentei anticomuniste care înfățișează cu tristețe sau cu un umor trist (”ori te spânzuri, ori te-neci, ori la colectiv te treci”) momentele dureroase prin care a trecut acesta, suferință ascunsă în cele mai adânci locuri ale sufletului, ca și ura anticomunistă mocnită în mai bine de jumătate de secol. Aduc aici câteva versuri descoperite cu pasiune de Cornelia Bodea, filolog și etnolog, ale Anei Gavrilă Ogoranu, izvorâte din suferințele îndurate la închisoarea de la Mislea: ”Frunza verde de cicoare,/ Stau la Mislea la-nchisoare, / Gându-mi zboară-n depărtare,/ Peste munți și peste văi/ La cei dragi și scumpi ai mei/ C-au rămas îndurerați/ Și de toți persecutați/ De când am fost arestați”.
Ana Gavrilă Ogoranu a fost urmărită permanent de Securitate, închisă și anchetată, Anei Ogoranu nu i s-a recunoscut niciodată în mod oficial calitatea de luptător anticomunist. Ea a fost cea care l-a ascuns de Securitate, în propria casă, timp de 21 de ani, pe Ion Gavrilă Ogoranu, viitorul ei soț și cunoscut luptător anticomunist din gruparea de la Făgăraș. Primul soț al femeii a fost de asemenea un luptător împotriva comunismului, și ucis în bătaie la închisoarea din Gherla, în 1952.
F.T.: În planul experiențelor personale, există un om care v-a impresionat puternic, în preajma căruia v-ați aflat?
M.C.: Adriana Georgescu. Pe care am cunoscut-o personal, un exemplu de devotament si martiriu. Era o tânără avocată, șefa de cabinet a generalului Nicolae Rădescu, ultimul prim-ministru al unui guvern român liber înainte de instaurarea regimului comunist în România (Rădescu, condamnat în contumacie , a reușit în 1947 să se refugieze în Statele Unite, unde a organizat și condus Comitetul Național Român și Liga românilor liberi ) și avea 25 de ani: a fost arestată după ce comuniștii au preluat puterea în România, pentru implicarea în organizaţia T (a tinerilor liberali), pe care noua conducere comunistă a catalogat-o drept teroristă.
În septembrie 1945 a fost condamnată la patru ani de închisoare corecţională ”pentru faptul de uneltiri contra ordinei sociale”. Ajunsă la închisoare, chinuită, interogată si judecată, condamnată, a fost în final grațiată, după doi ani de suferințe, de Regele Mihai în 1947. A urmat o nouă arestare (în august 1947), dar colegii din organizaţie au reuşit s-o scoată din închisoare. A devenit victima primului proces politic orchestrat de omul-șobolan, Nicolski. A scris cartea ”La început a fost sfârșitul” la Paris, unde reușise să fugă în 1948. Aceasta este prima mărturie publica a unui deținut politic care a trăit experiența cumplită a închisorii, dintr-o țară aflată dincolo de Cortina de Fier.
Anchetatorii sub conducerea lui Nicolski au încercat prin mijloace brutale si inumane (înjurături, înfometare, ameninţări, tortură, administrarea de substanţe halucinogene, bătăi, viol, apelative ca: „putregai reacţionar”, ”târfă reacţionară” sau ”lepră reacţionară” (citat din ”Puterea a cincea” -Melania Cincea) s-o determine să declare că adevăraţii conducători ai presupusei „organizaţii contrarevoluţionare” erau liderii opoziţiei: Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Nicolae Rădescu.
Însă Adriana Georgescu, dând dovadă de verticalitate, demnitate și onoare, nu a declarat nimic.
”În sfârșit vine și rândul meu. Mă scol în picioare. Ce sa spun mai întâi? Strâng pumnii. Îmi aud vocea, o voce albă și parcă din afara mea:
-Domnule președinte, am fost ridicată din stradă. Un bărbat tocmai trecea, care semăna cu unul din colegii mei. L-am strigat. Era un necunoscut. În prezent se află la Ministerul de Interne. De ce? În virtutea cărei legi? Domnule președinte, Securitatea ne-a ridicat acum două zile de la Curtea Marțială ca să ne forțeze să dăm declarații cum că am fost bine tratați la anchetă: insultată. Amenințată. ”Dacă nu semnezi, te așteaptă moartea sau Siberia”. Lovită. Dată cu capul de pereți sistematic. Biciuită cu o mânecă umplută cu nisip. Regim celular. Înfometată. Lipsită de aer... Carceră. Ținută ore întregi în vârful picioarelor până leșinăm. Injecție ca să fiu drogată. Pălmuită. Scuipată în obraz. Cer o expertiză medicală ca să pot arăta medicilor rezultatul altor metode de anchetă pe care prefer să nu le spun unei săli întregi. Cer o comisie de medici comuniști și neutri”.
Acest paragraf din amintirile Adrianei Georgescu ( se află în cartea ”La început a fost sfârșitul”) este edificator pentru toate chinurile și suferințele prin care a trecut o tânără avocată de 24 de ani care își făcea doar datoria față de țară, neam si Rege. Mai mult am scris în articolul ”Adriana Georgescu între devotament și martiriu” - Radio Europa Liberă.
(Mulțumiri doamnei Carmen Grigoraș Frunzetti pentru sprijinul acordat la realizarea acestui interviu)
Interviu publlicat în revista Hyperion (10-11-12/2021)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu