Mircea Carp este cetățean român și american, iar viața și-a consumat-o fără limite. Astăzi trăiește în Germania, la Munchen, și – la cei 98 de ani împliniți la sfârșit de ianuarie - rămâne conectat la viață, la frumusețile ei, la fiecare colțișor de lume din care păstrează amintiri. Un spirit viu, într-o minte de aristocrat, Mircea Carp dovedește și astăzi o rigurozitate mentală, o disciplină a profesiei greu de atins și, mai ales, greu de înțeles în zilele noastre. I se spune, de altfel, decanul de vârstă al jurnalismului românesc de calitate.
Fiul ofițerului de cavalerie Constantin Carp și al Ecaterinei, descendentă din familia lui Lascăr Catargi (prim-ministru al României în patru rânduri), nepot al lui Garabet Ibrăileanu, a cărui bibliotecă a epuizat-o în vremea liceului, Mircea Carp s-a născut la Gherla și a copilărit la Botoșani, apoi a urmat Liceul Militar la Iași și la Mănăstirea Dealu din Târgoviște, mai târziu devenind ofițer. A luptat în Al Doilea Război Mondial, însă în 1946, din motive politice, este exclus din Armata Română, iar în 1947 ajunge în închisoare.
În ianuarie 1948, deși în domiciliu forțat, reușește să fugă din țară. Ajunge în Austria, apoi, în 1951, în Statele Unite ale Americii. Aici va activa la postul de radio Vocea Americii. Este mai întâi crainic, apoi redactor și șef al secției române. Revine în Europa 22 de ani mai târziu, iar până în anul 1995 activează la Europa Liberă, ca director-asistent.
”Botoșaniul cel vechi era în vremea aceea un oraș al culturii”
Florentina Toniță: Domnule Mircea Carp, ne-ați obișnuit ani la rând, la Europa Liberă, ”să auzim numai de bine”, chiar dacă nu întotdeauna veștile din țară erau încurajatoare. De Botoșanii copilăriei dvs. ați rămas, se pare, iremediabil îndrăgostit. Știm că ați revenit la Botoșani și după ce părinții au părăsit nordul Moldovei.
Mircea Carp: Odată, întors de pe front, în primăvara anului 1943, în loc să-mi continui drumul și să mă duc la București, unde mă aștepta mama, mă cuprinsese dorul de Medelenii copilăriei mele – Botoșani, așa că am hotărât să mă duc acolo să-mi revăd prietenii și locurile dragi ale copilăriei. Ajuns la Botoșani, m-am urcat într-o trăsură condusă de un bătrân evreu, pe care l-am rugat să mă ducă pe strada Agafton, la Conu Vasile Pilat. Birjarul mi-a răspuns că se vede că nu am mai fost pe acolo demult, că strada Agafton nu mai este așa cum a fost, că lucrurile s-au schimbat și că familia Pilat nu mai locuia acolo, ci în altă parte a orașului, unde de altfel m-a și condus. I-am găsit pe cei trei Pilați, conu` Vasilică, duduia Elena și pe Liuca. Am dat buzna peste ei, dar toți s-au bucurat mult să mă revadă. Am rămas acolo două zile, bucurându-ne cu depănarea amintirilor noastre și mai ales de cele cu Liuca, de aventurile noastre ”tarzaniene”, de orele de joacă la familia Ranet, desigur cu Măriuca, sau cele din grădina minunată a conului Blebea.
-Ați avut aici, la Botoșani, și un prieten cu care mai târziu, în viață, de multe ori v-ați intersectat: Adrian Marino.
-Împreună cu Liuca, noi am petrecut multe vacanțe de vară împreună la Botoșani, iar mai târziu și cu verișorii ei, Adrian și Dan Marino. Familia Marino locuia la Iași, avea oarecare probleme de a-și stăpâni năstrușnicii fii. Pentru a-i liniști pe cei doi frați zburdalnici de felul lor, și care nu se înțelegeau deloc intre ei, familia îi trimitea cu rândul sau pe amândoi la duduia Elena Pilat, la ”Botșeni”. Duduia Elena știa cum să-i strunească, dar în același timp îi făcea plăcere să-i aibă în casă alături de Liuca. Casa lor era o casă mare și frumoasă, elegant aranjată cu o grădină superbă, adevărat parc, împodobită de la poartă până la intrare cu alei de trandafiri înalți și parfumați, pe care noi, copiii, îi admiram de fiecare dată când treceam printre ei, dar ne bucuram și de acei trandafiri speciali, mai ascunși de ochii noștri, din care duduia Elena făcea dulceața pe care o gustam cu mare plăcere.
Când am mai crescut și apoi, în anii petrecuți des împreună, s-a cimentat între noi o prietenie de lungă durată, mai ales între mine și Adrian (care era de vârsta mea), dar care s-a transformat în cele din urmă în cea mai mare dezamăgire a vieții mele, neiertându-i niciodată faptul că s-a înrolat mișelește în slujba celor care trădau exilul românesc, trădând înseși sentimentele mele și ale familiei mele. După cum se știe, e bine să nu spui niciodată ”niciodată” și mai ales să nu scrii niciodată ”niciodată! Așa cum am aflat din informații ulterioare, și așa cum am spus chiar în interviurile pe care le-am dat eu mai târziu, mi-am revizuit, în parte, reacția mea.
-Cum erau Botoșanii din punct de vedere cultural?
-Botoșaniul cel vechi era în vremea aceea un oraș al culturii. Avea școli primare precum aceea la care am învățat eu (Școala numărul 4) cu neîntrecutul ”dom`” învățător Manoliu, licee precum liceul A.T. Laurian, dar și un Teatru în piața principală a orașului, mai mic decât cel de la Iași, dar frumos, și cu o istorie pe care am aflat-o în timpul revenirilor mele la Botoșani, și acesta este doar un aspect despre Botoșaniul cultural. Nume celebre atestă acest lucru, iar legat de teatru am aflat că pe la 1848 boieri și cucoane din Botoșani jucau teatru în scopuri filantropice, iar sumele erau în folosite pentru a ajuta săracii, iar în 1858, un număr de 70 de boieri și negustori au adresat Ministerului de Interne o petiție prin care cereau ”înființarea și statornicirea unui teatru la Botoșani”. Cât despre piesa ”Fântâna Blanduziei” (printre primele piese dramatice în limba română) prezentată în 1885 de Teatrul National din București, la Botoșani cu participarea marilor actori Aristizza Romanescu și Constantin Nottara, Veronica Micle scria ”în Botoșani entuziasmul și ovațiile nu au lipsit”. Mai amintesc că au trecut pe acolo Agatha Bârsescu și Constantin Tănase. Iar de-a lungul anilor încă mulți alți actori importanți.
Teatrele mari veneau vara în turneu la Botoșani și printre ele se afla și Teatrul ”Comedia” al marelui Constantin Tănase. Desigur, când eram copil, eu nu am participat la aceste spectacole, dar părinții mei îmi povesteau despre acestea. ”Venirea lui era un eveniment deosebit la Botoșani, atât prin spectacolele pe care le dădea, cât și prin participarea întregului ansamblu - nu numai a actorilor, dar și a celor mai tinere dansatoare. Mi-au povestit părinții un eveniment deosebit de amuzant: la o petrecere la care a participat tot ansamblul lui Tănase, la restaurantul principal din Botoșani, s-a deschis ușa cea mare și a intrat în local căpitanul Chirculescu pe calul lui alb, moment în care, cu o inspirație de moment, marele Tănase a început să cânte: ”La calul bălan, la calul bălan, cu șaua-i verde…”. Cântecul a făcut ocolul României de atunci și a fost cântat în tot felul de localuri și la diferite petreceri; a fost chiar numele unui spectacol dat de Constantin Tănase la Teatrul ”Cărăbuș” din București” (fragment din cartea mea – ”Aici Mircea Carp, să auzim numai de bine”, editura Polirom 2012).
-Constantin Tănase avea să devină curând un personaj incomod pentru comuniști. L-ați văzut vreodată pe scenă, la Botoșani sau în altă parte?
-Chiar dacă atunci eram copil și nu am fost la spectacole, am avut ocazia să văd ansamblul marelui Tănase mai târziu, la București. Dar atunci lipsea marele comediant, care fusese arestat deoarece își permisese să caricaturizeze momente legate de prezența unor puteri străine în România în timpul războiului. Versurile care au dus la arestarea lui au fost ”Rău a fost cu ”was ist das” / Da-i mai rău cu ”davai ceas”. Multe din cupletele sale de mare succes au fost scrise de un botoșănean, Ion Pribeagu, pseudonimul literar al lui Isac Lazarovici.
Nici Securitatea nu a putut să-l țină departe pe marele Tănase de public, eliberându-l destul de repede, iar reapariția sa la teatrul său ”Cărăbuș” a avut un foarte mare succes. Din cauza nasului său mare, unul dintre momentele amuzante de la începutul spectacolelor era că ”apărea un nas și apoi… Tănase, la un sfert de ceas”.
”Strict informativ, obiectiv, precis, concis, nepolitizat, nepropagandistic, combatant, critic”
-Jurnalismul. Astăzi i-am spune derapaj sau formă fără fond, atunci când dezbaterea lasă în urmă subiectul și devine o simplă și marginală (sau ”gălăgioasă”) sfadă între interlocutori. Dacă ne-ați preda astăzi, domnule Carp, principiile jurnalismului de la Europa Liberă, care ar fi liniile/ideile care v-au format ca om de presă și care astăzi lipsesc cu desăvârșire?
-Jurnalismul de la Radio Europa Liberă a fost și cred că va rămâne fidel principiilor de toleranță și democrație, corectitudine, dar nu neutralitate; echilibru, dar nu indiferență, așa cum am mai spus-o cu ocazia relansării digitale a Radioului Europei Libere în 2019.
Respectate și ascultate în anii comunismului cu frică, sub pernă, pe ascuns cu urechea lipită de aparat cu interes și emoție, cu bruiaj, uneori ”hârâit”, cu întreruperi mai scurte sau mai lungi, Radio Europa Liberă și Vocea Americii (amintesc aici și de Vocea Americii datorită faptului că acolo mi-am făcut un timp ucenicia) au jucat un rol pozitiv și au constituit o prezență radiofonică anticomunistă înainte de 1989. După 1989, Radio Europa Liberă a continuat în forme moderne adaptate epocii tehnologiei digitale și internetului, cu multă credibilitate și cu o comunicare mult mai ușoară și liberă în sfârșit pentru cei ce acum ascultă, citesc, comentează sau scriu postului. S-au adus împreună textele vechi, arhivele vechi, cu fotografii vechi și noi, cu video-uri, podcasturi, blog-uri etc., totul contribuie foarte bine devenind exemple și mijloace de învățare pentru generațiile noi și desigur pentru a aminti epoca de cenzură, de nedorit a se repeta vreodată. Nu pot să spun că liniile care ne-au format (unii aveau mai mult talent, alții mai puțin - pentru noi toți de acolo a fost o formare continuă și permanentă la locul de muncă) lipseau cu desăvârșire, dar ce pot eu să spun sigur este că jurnalismul de atunci era un jurnalism american și occidental, ceea ce însemna: strict informativ, obiectiv, precis, concis, nepolitizat, nepropagandistic, combatant, critic, clar.
Eu comentam politica externă, aveam programe, aveam un sistem al meu, că de la începutul programului găseam câte o frază de politică externă din România pe care să o transmit ca un fel de deschidere de program și puteam să îmi spun părerea mea despre acea situație, lucru care a prins bine la conducerea americană, astfel putând să împac și capra și varza.
La Vocea Americii trebuia să ținem seama în anumite prezentări și de politica Statelor Unite. La Europa Liberă prezentam situația așa cum era, de la început până la sfârșit, Europa Liberă era independentă, autonomă.
Vă las pe dvs., dragii mei ascultători sau cititori, să reflectați și alegeți ce prisosește sau ce lipsește jurnalismului de azi. În plus, aș vrea să adaug că jurnalistul de la aceste posturi nu făcea un jurnalism beletristic sau chiar teatral, cum se observă adesea în ziua de azi. Între latura umană și cea ideologică se păstra un echilibru pentru a menține conștiința liberă și lucidă.
Dezbaterea însemna pentru noi informare, cunoaștere, corectitudine, respect, educație și bun simt. Sfada, cum spuneți dvs., de fapt dezbaterea, însemna argumentare corectă, lucidă, clară, la subiect, echilibru, referiri stricte la fondul problemei discutate, comunicare cu un vocabular corect, pe înțelesul tuturor. Picătura minusculă de umor pe ici, pe colo, trebuia să înlăture încrâncenarea interlocutorilor/lui și câteodată chiar pe aceea a prezentatorului.
-Domnule Mircea Carp, cu voia dvs. aducem în mijlocul dialogului nostru câteva fragmente din vechi mărturisiri. De pildă, cum era secția română a Europei Libere de la New York prin anii` 50, extras din interviul acordat în 14 iulie 2020 Ilenei Ghiurchescu: ”…anumite programe, ca Revista presei sau comentarii și altele trebuia să le înregistram pe discuri. Acestea nu se citeau live pentru ca să nu se facă greșeli, ca să fie ușor de corectat (…), dar marea tragedie era că trebuia să repeți de atâtea ori ce aveai de citit, ca să nu faci greșeli de pe disc, fiindcă atunci trebuia închis discul și luat de la început”. Povestiți, de asemenea, cum de la microfonul Radioului Europa Liberă au vorbit mulți, foarte mulți romani, ”de la vlădică la opincă”. Amintiți într-o altă convorbire pe Majestatea Sa Regele Mihai și membri ai familiei regale, oameni politici și de cultură, dar români aflați în exil: ministrul de externe Constantin Vișoianu, generalul Nicolae Rădescu - ultimul prim-ministru al unui guvern român liber înainte de instaurarea regimului comunist din România, omul politic și diplomatul Gheorghe Gafencu, scriitorul Horia Vintilă, monseniorul Bârlea, matematicianul Constantin Corduneanu, savantul George Palade, soprana Viorica Cortez Guguianu, studenții revoluționari veniți special de la Timișoara în 1989. Amintiți deopotrivă pe Noel Bernard, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, Neculai Constantin Munteanu și Emil Hurezeanu, Ioana Crișan, Ioana Bernard și Ion Ioanid. Mircea Vasiliu și Tomi Bărbulescu. Raluca Petrulian și Nestor Rateș.
Pe cine mai adăugați astăzi acestei impresionante liste?
-Nu pot să nu îl pomenesc acum pe Cornel Chiriac, care culegea în timpul nopții, din localuri, cea mai bună muzica modernă cu care hrănea în emisiunea sa ”Metronom” sute de mii de tineri din România cu muzica interzisă de regimul comunist.
Și, last but not least, amintesc pe regretatul Vlad Georgescu, a cărui moarte rămâne neelucidată până în ziua de azi, fără a uita însă pe niciunul dintre crainici, comentatori, colaboratori, personal tehnic cărora le aduc respectul și prețuirea mea.
Noi, cei de la Europa Liberă și Vocea Americii, sperăm că ne-am făcut datoria cu mult simț patriotic, dacă acest cuvânt nu deranjează astăzi, și cu cele mai frumoase sentimente românești și de țară. Noi suntem aceia care atunci aveam la îndemână, ca armă, doar microfonul și rămânem o voce prețuită de unii, temută de alții, rămânem glasul care i-a încurajat pe români în acea perioadă. Astăzi, în era digitală, alături de microfon și de experiența noastră, aveți cele mai moderne mijloace de comunicare, democrație și libertate.
Mesajul colii albe de hârtie
-Jurnalismul înseamnă – mai ales la acest nivel și în astfel de timpuri ale istoriei - și momente unice, dintre acelea care se lipesc de inimă și nu se mai desprind niciodată. Ați avut parte, desigur, și de astfel de întâmplări…
-Un gest memorabil și onorabil din trecut, pe care doresc să-l amintesc sau să-l reamintesc, este acela când a fost ales președinte David Dwight Eisenhower (președinte al Statelor Unite ale Americii, nota mea, F.T.), în 1953, noi am avut impresia că eliberarea țărilor est-europene bate la ușă, dar cum lucrurile s-au desfășurat altfel, eu și un grup de colegi jurnaliști de la secțiile est-europene ale Europei Libere de la New York am adresat o scrisoare lui Eisehower, de fapt o coală mare albă de hârtie semnată jos de câte un reprezentant de la fiecare din secție, care voia să însemne de fapt că oamenii din țările căzute sub regimul sovietic nu își puteau exprima părerea, dar că își exprimau speranța că se vor schimba lucrurile în politica Statelor Unite. Mesajul colii albe de hârtie a ajuns la destinație și a impresionat chiar și unele ziare americane, care au publicat-o pe prima pagină.
-Și ne întoarcem la presa de azi…
-Părerea mea, țin să subliniez, este că presa de astăzi, nu numai din România - deci de peste tot în lume - nu este atât de obiectivă pe cât ar trebui să fie. Sunt ziare, programe radio, emisiuni radio și TV etc., care uneori își fac faima din a prezenta articole, discuții politice, documentare, unde uneori comentatorii aduc în sprijinul informațiilor pe care le comunică (unui public mai mult sau mai puțin educat și cu așa-ziși experți sau oameni politici și aceștia mai mult sau mai puțin culți, mai mult sau mai puțin documentați),prezentând cu precădere punctele de vedere ale realizatorilor. De multe ori mijloacele media, din dorința de avea o audiență cât mai mare, denaturează o informație aducând oameni pe care realizatorul/realizatoarea emisiunii îi dorește prezenți, punând în plan inferior obiectivitatea și corectitudinea informației/subiectului sau chiar adevărata dezbatere de opinii. Bineînțeles, mă refer la acele cazuri pe care le consider regretabile.
Așadar, prefer să auzim mai degrabă, pe toate canalele media, numai de bine!
”A fost un proces complex și de lungă durată de distrugere a Armatei”
-Libertatea. Cum s-au schimbat de-a lungul timpului înțelesurile acestui cuvânt? Sau, mai exact, când anume s-au produs aceste răsturnări de sens? Ce însemna în anii 40-50 din secolul trecut libertatea?
-Nu putem vorbi de libertate atunci când o țară - România - al cărei factor constituțional, regele, este șantajat sau supus șantajului, când ministrul de externe al țării ocupante, omul șefului de stat străin – Stalin - îi bate cu pumnul pe birou și ordonă ca până la o anumită oră să fie făcută formarea unui guvern nou, străin, guvernul comunist Petru Groza.
Nu se poate vorbi de libertate atunci când o țară – România - este supusă unei comisii zisă ”aliată”, dar în realitate, titlul comisiei este Comisia aliată (sovietică) de control.
Nu putem vorbi de libertate într-o țară - România - în care instituțiile de stat sunt desființate sau subjugate ocupantului. De pildă, scurt timp după 1944, ierarhia militară tradițională de la noi a fost supusă cenzurii și aparatului de îndoctrinare comunistă. Mă refer aici la înființarea departamentului Direcția Superioară de Cultură, Educație și Propagandă -DSECP- în vederea democratizării armatei, mai târziu transformată în Inspectoratul General al Armatei pentru Educație, Cultură și Propagandă -IGAECP- transformat și acesta în Direcția Superioară Politică a Armatei, în vederea pregătirii politico-ideologice a militarilor.
-Vă propun să zăbovim mai mult aici. Să vorbim despre Onoare. Ca ofițer al Armatei Române, ca om de radio, ca român – astăzi – într-o țară europeană, cum ați defini onoarea și, mai ales, la ce duce lipsa ei? Ați văzut oameni care au preferat să se prăbușească decât să renunțe la onoare?
-Armata, 9.000 de ofițeri, au fost dați afară, epurați de la început: o serie de generali și colonei, mulți pentru că au luptat în războiul din Răsărit, mulți eroi de război. Apoi a avut loc deblocarea ofițerilor activi, din care marea majoritate veteranii de război care au luptat atât în Răsărit, cât și în Apus, și apoi trimiterea în lagăre a trupelor române luate prizoniere. A fost un proces complex și de lungă durată de distrugere a Armatei, pentru ușurarea instalării unui nou sistem, sistemul dictatorial comunist.
Mai mult, au fost create structuri noi cu scop informativ, structuri de poliție politică, ce urmăreau cadrele militare și care strecurau în rândul acestora neîncrederea, suspiciunea, trădarea.
Militarii epurați au fost înlocuiți cu indivizi analfabeți, dar cu ”origine sănătoasă”, unii chiar făcuți generali, s-a renunțat la tradițiile militare, iar armata nouă, în care erau incluse cunoscuta divizie ”Tudor Vladimirescu” – 1.500 de oameni, apoi ”Horia, Cloșca și Crișan” care au fost aservite sistemului politic de tip sovietic. Militarii români din vechea armată au fost anchetați (sau unii nu), condamnați la pedepse grele, executați, unii aruncați în lagăre și foarte mulți au sfârșit în închisorile comuniste. Au fost înființate ”tribunalele poporului”, o nouă instanță de judecată care dădea sentințele conform ideologiei dictaturii comuniste.
-Concret, cine au fost acești militari care au suferit pentru că își făceau datoria?
-Constantin Pantazi (ministrul de Război), Dumitru Popescu (ministru de Interne), Constantin Vasiliu (comandantul Jandarmeriei ), arestați în 23 august 1944, sau generali și alți ofițeri dintre cei 100.000 de militari români luați prizonieri și aruncați în lagăre și închisori. Printre ei sunt unii pe care i-am cunoscut sau sub comanda altora am luptat în Al Doilea Război Mondial, precum Radu Gheorghe, Traian Stănescu, Alexandru sau Radu Corne, Gheorghe Ciolaki, Aurel Aldea, Mihai Racoviță, Radu Roșculet, Radu Rosetti, Ion Negulescu, Constantin Carp, Dumitru Tudose, Constantin Trestioreanu, George Spulbatu, Tudor Greceanu, Horia Agarici, contraamiralul Horia Măcellariu, generalul Gheorghe Avramescu (împușcat pe loc în 1945, fără proces, de către sovietici). Și lista continuă…
Este rolul manualelor de istorie să-i menționeze pe acești martiri ca să nu fie uitați niciodată, este rolul mass-media de a difuza adevărul istoric, este rolul și datoria de onoare a fiecărui român de a cunoaște!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu