Astazi citim
o povestire veche: "Răscoala florilor". Avem un personaj, Vântul, care le corupe
pe florile din grădină, șuierându-le în ureche că se lasă stăpânite, că sunt
sclavele grădinarului, care face ce vrea cu ele. Iată, le ține legate de bețe!
Vântul le promite libertatea: va veni la miezul nopții și le va elibera! Și la
miezul nopții, furtună mare în grădină. Florile erau fericite: vor scăpa de
sclavie! Furtuna nu era singură, ci însoțită de o ploaie mare. Florile și-au
rupt legăturile, toți aracii sunt la pământ. Dimineața, imagine dezolantă:
florile rupte, una cu pământul, bolnave și abia sufland în mâlul din grădină.
Grădinarul a rămas mut în fața nenorocirii. Replica de final este: Când
lipsește educația, totul se sălbăticește și atunci vine ruina.
Desenăm Vântul și
vorbim despre el, încercând să vedem personajul. Îl facem urât? Hotărâm că nu.
Într-un om urât nu avem încredere, chiar dacă ne promite libertatea. Îl "facem"
frumos deci. Fetele îl "îmbracă" cu pelerine colorate, desenul prinde viață
parcă, ochii strălucesc și povestea începe să ne cuprindă. -În orice zi ne poate apărea în față un om care ne promite salvarea, chiar și atunci când nu avem nevoie să fim salvați. El este bine îmbrăcat, zâmbește, dar nu îl cunoaștem și nu trebuie să avem încredere în el. Puțini sunt cei în care să ne încredem...
-Mama, tata, frații, surorile..., spune Andrada.
-Doamna învățătoare!, completează Mihaela. Sau părintele...
-Și în Dumnezeu trebuie să avem încredere!, spune încet Adelina, care e cea mai mică, dar fetele sar repede cu vorba.
-Eeeei! Pe Dumnezeu nu Îl vezi! Noi vorbim aici de cei pe care îi poți vedea!
-Dar... Pe Dumnezeu Îl poți vedea, insistă Adelina, chiar nițel contrariată.
-Da, dar în vis sau în biserică... Nu de-adevăratelea, explică răbdătoare Andrada.
Dar Adelina știe ce știe:
-Ba da, îl poți vedea pe Dumnezeu ÎN TINE!
O îmbrățișez cu
privirea. Cât de simplu este: Dumnezeu este ÎN MINE, trebuie doar să deschid
ochii sufletului pentru a vedea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu