Un titlu savuros chiar și
pentru cei – mulți – care nu au citit romanul omonim al lui Dan Lungu, o
distribuție de excepție, de la Luminița Gheorghiu până la apariția aproape
meteorică a Valeriei Seciu, o temă ofertantă pentru cinematografie, comunismul românesc
fiind încă, la mai bine de două decenii de la prăbușirea sa, prilej de dispute,
spaime sau nostalgii.
Și totuși, spectatorul pare
(con)strâns într-un scenariu care folosește textul cărții drept pretext pentru
o poveste dacă nu străină cititorului de carte, surprinzătoare prin subțirimea limbajului
și lipsa elementelor noi, într-un segment scormonit în anii din urmă - și au
făcut-o cu profesionalism – regizori precum Cristian Mungiu ("Amintiri din Epoca
de Aur") sau Corneliu Porumboiu ("A fost sau n-a fost"). Adăugăm flagranta
previzibilitate a personajelor, de la încadrarea în clișeele comuniste –
Ceaușescu ne-a dat case, serviciu etc. – până la tradiționalele scene ale
românismului provincial - țuica, mizeria și limbajul strident, comun, voit
mediocru (vezi scena în care Emilia și sora ei – interpretate minunat de
Luminița Gheorghiu și Anca Sigartău – discută despre banii de care Emilia are
nevoie pentru a face față vizitei fiicei care se întoarce din America. Lungimea scenei, căderea în
derizoriu prin prezentarea la nesfârșit a ventilatoarelor și aparatelor de
masaj de tot soiul produce un joc gratuit, o suprasaturație comercială care
iese din limbajul estetic al filmului și naște – cu vulgaritate - un soi de cotidian care nu justifică ponderea
ce i se oferă).Voit sau nu, regizorul menține suspansul în legătură cu anul în care se pretrece acțiunea, însă ambiguitatea nu poate legitima amalgamul creat în mintea spectatorului. Dacă inițial atmosfera pare să se așeze confortabil în primii ani de după 1989 – griul orașului, interiorul apartamentului ornat cu elemente care par uitate din anii comunismului - aparatul de țânțari procurat parcă pe sub mână, carpete și macrameuri etc., muzica de la radio, samsarii chinezi, criza mondiala și căderea domeniului imobiliar duc lejer și fără tăgadă spre anii 2010. Sunt amănunte, tușe aparent neînsemnate, dar care scad credibilitatea și încrederea privitorului în povestea de pe ecran.
Asta nu înseamna că Stere Gulea nu a reușit un întreg omogen, însă accentul pe regie, în dauna textului folosit, cum spuneam, drept pretext, ridică semne de întrebare dacă nu cumva prețiozitatea titlului (romanul "Sunt o babă comunistă" trimite din start la o notorietate națională și internațională mult clamată în anii din urmă) nu a fost decât o strategie de marketing și mai puțin punerea în valoare a unei cărți și, în consecință, a unui scriitor. Cartea lui Dan Lungu pare să fie, pentru cititorul ei, o unealtă în mână regizorului și a scenariștilor, o unealtă care s-a dovedit a fi mai eficientă decât orice altă formă de promovare.
Textul lui Dan Lungu pare bruiat cu bună știință de o poveste specific românească: o familie în postcomunism, capitalismul păgubos și puterea de sacrificiu a părinților în slujba copiilor, chiar dacă asta include și afaceri cu mafioții. Un text lăsat în penumbră, deși se anunța a fi o sursă inepuizabilă pentru un scenariu strălucit.
Excelent jocul actorilor, deși Luminiței Gheorghiu, așteptată cu "sufletul la gură" de spectatori, nu i se oferă suficient spațiu de joc, personajul Emilia rămânând blocat într-o nostalgie postcomunistă, stare care rupe deseori ritmul și încetinește acțiunea filmului, o acțiune și așa împărțită între amintiri și lumea prezentă, căreia Emilia pare să îi facă față cu greu. Forța actoricească se topește pe parcurs, personajul cumințind parcă izbucnirile ce păreau că se nasc la început. Susținută însă de Marian Râlea, soțul hâtru, înțelept fără să arate, răbdător și descurcăreț, Luminița Gheorghiu conturează pentru public eroina des întâlnită și înainte, și după 1989: mama care ține frâiele casei, femeia capabilă să poarte fără să se plângă toate greutățile care apar. Lipsesc, din păcate, trăirile interioare atât de așteptate și pe care regizorul le rezolvă în aceeași repetată notă nostalgică și ușoară, care sfârșește într-un sentimentalism dăunător filmului și primejdios mesajului către spectator.
Hotărârea lui Stere Gulea de a se menține în zona nostalgică a comunismului se întrevede și în refuzul de a dezvolta scena în care Doamna Stroescu (Valeria Seciu), aflată la cina oferită în cinstea lui Alice și a lui Alan, încearcă o polemică timidă legată de ce a însemnat comunismul pentru o parte a societății românești, și anume intelectualii. Polemică pe care regizorul pare că o stinge înainte de a-și atinge scopul. De altfel, o polemică ce nu pare să zdruncine deloc convingerile Emiliei.
"Sunt o babă comunistă" este un
film așteptat care, dacă nu s-ar fi făcut, ar fi trebuit inventat, ca să
parafrazăm o celebră zicere. Însă
dincolo de așteptări rămâne o neîmplinire: aceea că nimic nou nu s-a produs și că,
fără a minimaliza efortul regizorului și al actorilor, filmul lui Stere Gulea
rămâne un titlu de roman și atât.
Regia Stere Gulea
Scenariul Stere Gulea, Lucian
Dan Teodorovici, Vera Ion Distributia:
Luminiţa Gheorghiu - Emilia
Marian Râlea - Ţucu
Ana Ularu - Alice
Collin Blair - Alan
Valeria Seciu - Dna. Stroescu
Tania Popa - Aurelia
Anca Sigartău - Sanda
Coca Bloos - Maricica
Vivi Drăgan - imagine
Doina Levinţa - costume
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu