![](https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhdE_DZ08ohn66cI6bVq0vIT2bd07637h9biRYMZCdwLWHkyN9EOFg_O-V9artyp-p4gE5r-AghetuIsXi80M7C-wOYpptI_9j23jqRVVR8nEAjNi8KEw6b6MFqTrQ2R6-0gNt7JblGuV2q/s200/singur.jpg)
Unde începe mucenicia lumească – şi mă refer aici la răbdarea creştină întru zidirea aproapelui tău – şi unde inutilitatea acestei jertfe, dacă ea se dovedeşte a fi neroditoare, chiar dacă ai puterea să recunoşti că, de multe ori, mucenicul ziditor nu eşti tu, ci chiar aproapele tău?
Nevoia de aproapele ascunde deseori stinghereala cu tine însuţi, frica de pustnicie sufletească. Goliciunea discursurilor şi inutilitatea orelor pe-trecute pur şi simplu devin greu de gestionat atât mental cât şi afectiv.
Nu vreau să alung de lângă mine aproapele, dar oare nu simulăm mai mult decât trăim? Ne (a)comodăm atât de mult şi devenim dependenţi de comunicare, de logosul în doi, de palavre, încât degrabă ajungem să ne (in)comodăm sufleteşte.
Nu există comuniune perfectă decât în intimitatea lui monos – singur şi logos – vorbire. De asta pustnicia devine atât de înaltă şi de greu de atins. De asta în singurătate îţi adulmeci mai uşor nevoinţele. Apoi, după ce te vei cunoaşte şi stăpâni îndeajuns, vei străbate lumea. D
![](https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjpErcyfYWDFWCdhnAoKyR9PXRYks_pfWKvuZyYWrEzFTOSf2iWOw1rLBV_LR0QgMHZavOcpbIT_yMESVoixYlQoNFhgnT32bAbB_vbEdQdmOZOP7TdwmfD52Ols9cvBmnUNgFzR3K5TieG/s200/mono.jpg)
Am înţeles de curând că, deseori, un prieten nu îţi este decât paravan, un soi de ascunziş de tine însuţi. Apoi vine o zi în care prietenul te pustieşte, şi te comporţi ciudat şi nu ştii de ce. Apoi înţelegi că, de fapt, ai pierdut prea mult suflet pe drum. Şi te opreşti. Şi gata. De aici începe monos... singurătatea. Şi pacea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu