Poetul uitat, versurile nemuritoare

Despre Ion Nicolescu s-a scris, s-a povestit. A murit ca un cerşetor, după ce a fost cules de pe stradă și internat în spital, recunoscut apoi de niște asistente.

Drama poetului a impresionat mai cu seamă în anul muririi lui, fiind mărturisită chiar de către confratele său, Liviu Ioan Stoiciu: "În timp ce Ion Nicolescu zăcea în reanimare, dl. Cojocaru (prozator, angajat al spitalului, n.m.) a xeroxat nişte poezii ale acestuia, dându-le tuturor angajaţilor din spital. S-a întâmplat un mic miracol. După ce i-au citit poeziile, aceşti extraordinari oameni ai spitalelor s-au dus să-l vadă pe poet". 
După trei săptămâni de spitalizare, Ion Nicolescu murea, pe 17 februarie 2012.


Cântul XXV 
ţara noastră-i ţara noastră
dulce pajişte albastră
aripă sculptată-n dor
de lumina ochilor
dacă-i dor nu-l stingi cu apă
dacă-i timp nu-l poţi întrece
dacă-i gând nu-l poţi străbate
noi suntem români
noi suntem români ca brazii
noi suntem români ca grâul
noi suntem români ca focul
noi suntem români
ţara noastră e a noastră
vârf de jale şi de dor
dulce arşiţă albastră
ca lumina ochilor


Cine a fost Ion Nicolescu?

S-a născut pe 10 ianuarie 1943, la Buzău. Poet si prozator. Fiul agronomului Traian Nicolescu si al Ecaterinei (n. Zamfir). Absolva Liceul ,J. P. Hasdeu" din Buzau (1961); urmeaza cursurile Facultatii de Filosofie a Univ. din Bucuresti (1962-l968).
Iată ce spunea Nicu Alifantis despre Ion Nicolescu în presa naţională: "Poetul bolnav de poezie, acelaşi care a semnat şi versurile cântecului Douăzeci de îngeri, este domnul Ion Nicolescu. Ne-am cunoscut în 1975, într-unul dintre spectacolele Cenaclului Flacăra. Tot el a scris versurile unor cântece mai vechi de-ale mele, cum ar fi: Rococo, care se găseşte pe albumul Voiaj, apărut în 1995, apoi Imn (Trăiască România) şi Cântec (Ţara noastră-i, ţara noastră), care se găsesc pe single-ul editat împreună cu Florian Pittiş în 1979. Excepţional poet. Plin de umor, de simţ civic, patriot sincer şi adevărat, dedicat şi devotat omului şi drepturilor acestuia, încerca să-şi facă publice ideile în măsura în care era posibil la acea vreme. Nicolescu era foarte iubit de mişcarea avangardistă a artiştilor anilor '70. Unul dintre cei mai înfocaţi fani ai lui Ion Nicolescu la acea vreme era Florian Pittiş, care recita câteva poezii de-ale sale cu mare succes. Imn (Trăiască România) a fost unul dintre cele mai cântate cântece ale mele la acea vreme. Trebuie să recunosc că este poetul graţie căruia am căpătat cea mai mare popularitate cântându-i poezia. Aşa a fost să-mi rămână la suflet poemele domniei sale asupra cărora am revenit şi mă bucur nespus să le fac iarăşi cunoscute celor din jurul meu, pentru a nu fi uitate, aşa cum pe Ion Nicolescu l-a uitat viaţa, Dumnezeu ştie pe unde!”. 

De povestit că, prin vremea gloriei lui Păunescu, Alifantis şi alţii, Imnul Cenclului Flacăra, devenit apoi Trăiască România, a fost scris de Ion Nicolescu în altă formă. A fost schimbat ulterior de Păunescu, cel care a introdus, în locul versurilor despre provinciile istorice, versurile cu "Trăiască Ceauşescu". Ion Nicolescu nu a acceptat, fapt care i-a atras numeroase ghionteli securistice. Imnul a apărut în varianta cunoscută astăzi, Nicolescu a fost scos din librării şi biblioteci, odată cu varianta originală a cântecului.

Iasomie

Fiecare vorbă răsuna de parcă ai hârâi un motor în spaţiu închis, cu ferestrele zăngănind a pustiu. Puse mâinile la urechi şi, într-un efort de voinţă, îşi ascultă suflul. Simţea cum fiecare gând explodează, un spectacol de lumină înecat în fumul propriilor angoase. Nu ştia unde merge, nici dacă drumul e drum de-adevăratelea sau doar o iluzie din acelea care te înfundă când te aştepţi mai puţin. Nu era o senzaţie nouă, nu era prima dată când se întreba de ce până acum nimeni nu şi-a dat seama că ea nu era ea cu adevărat, ci o hologramă care se paraleliza cu un univers în mişcare şi continuă refacere. Ea însăşi nu se recunoştea în acest univers, dar ştia că iluzia va deveni într-o zi formă de viaţă reală. O formă, să îi zicem femeie, care va şti totul despre mers, plâns, laşitate, trădare, iubire, spaimă, frică, zâmbet, duioşie, tristeţe, voci, ascunziş. Tot ce acum trăia intens acolo, înapoia gândului zăngănitor. Deschise ochii şi îl privi. Încremenit în fotoliul vechi, uzat de certuri şi frecuşuri pompos-orgolioase, privea undeva spre colţul camerei. Un colţ al fularului atingea greoi mâna coborâtă pe colţul mesei, peste două volume din Tolstoi. O obseda imaginea şi, într-un moment de derută, se năpusti şi îl eliberă pe Tolstoi din penitenţa mâinii lui. Îl simţi tresărind, dar fără să îşi retragă privirea din colţul întunecat al camerei. -Prefer Dostoievski. Am trăit zile și nopți cu Tolstoi, ca orice adolescent, şi ştiu cât de greu te desprinzi din mrejele lui. -De ce mreje, Ulm? E ca şi cum ai regreta că odată, demult, ai crezut în poveşti. -Nu, nu e acelaşi lucru. Tolstoi îţi încetineşte vuietul minţii. Uneori ai nevoie de asta, dar pierzi pe drum multe explozii de fericire. Tolstoi e moral, Dostoievski te ajută să ajungi singur la morală, dar numai după ce treci prin iadul propriei firi. -Azi eşti filosof, observ! Dacă tot aşa le explici şi studenţilor... -Studenţii mei ştiu că iadul nu există decât ca proiecţie a firii. Ulm era profesor de vorbire la o facultate care pregătea viitori diplomați. Până la Ulm nu ştiuse niciodată că vorbirea se predă şi că există şi o metodă pentru ca studenţii să îşi însuşească practica fără să o deturneze pe făgaşul teoriei inutile sau demagogic-bombastice. De multe ori, Ulm însuşi scăpa de sub control propria rostire şi atunci studenţii ştiau că urmează un regal filosofic. Se obişnuiseră cu asta şi aproape că nu îşi permiteau să lipsească de la cursurile lui, tocmai pentru a nu rata vreo descătuşase a profesorului lor preferat. *** Totdeauna îşi potrivea cafeaua cu două linguriţe rase de zahăr. Ar fi putut arunca în ibric o linguriţă plină, dar două rase îi dădeau un fel de răgaz, de intimitate cu actul matinal al preparării cafelei. Zahărul era cel mai important. Imediat lua ibricul de pe foc şi, într-un gâfâit al fierturii pe jumătate, număra cu ochii grămăjoarele de cafea ce se cocoloşeau gemând în aburul care începea să umple toată încăperea, rotea rapid cu linguriţa de vreo două ori, apoi trecea ibricul pe linie moartă. O amuza de fiecare dată imaginea îmbufnată a ibricului pe aragaz, ca o fată mare întoarsă de la primul ei bal şi părăsită în poarta casei părinteşti. Privea ibricul şi îi simţea tremuratul în abur, carne viind de nervuri şi fiori care tocmai descoperă realitatea vlăguită. Ca o minge lăsată în arşiţa drumului, care îşi pierde forma perfectă. Dar tocmai această imperfecţiune o face vulnerabilă şi frumoasă, altfel, de oriunde ai apuca-o, nu dai decât de încremenire în formă. Intră în bucătărie şi încercă din nou acelaşi ritual, dar nu mai simţi bucuria celor două linguriţe rase. Aruncă în apa clocotită un morman anonim de zahăr, buluci cafeaua pe nenumărate şi stinse focul cu un gest scurt, fără satisfacţia fierbinţelii aromate. Era trecut de miezul nopţii şi ploaia care sacada enervant acoperişul o purta într-un film cu cel mai prost scenariu. Mintea imagina tot felul de linişti, încercând să proceseze un alt program pentru prezentul zgomotos. Turnă cafeaua într-o cană mare, pe care o folosea doar pentru ceaiurile din serile reci de iarnă. Voia să scrie, să caute în adânc o formă de linişte care să o plaseze pe o linie a echilibrului interior. Să iasă din opacitatea în care îşi scufundase conştiinţa propriei existenţe. Închise ochii şi încercă să ignore zgomotul picăturilor de pe acoperiş. Întunericul din interiorul fiinţei nu făcea decât să urieşească fiecare strop aruncat cu ciudă de ploaia nocturnă. Număra fărâmele de secunde dintre picături, crea intervale de pace cu ea însăşi pe care la umplea perfid cu imagini răscolite aiurea în zona de creier care o menaja de obicei de suferinţele cele mai crunte. Un fel de spovedanie la foc deschis, iertări pe bandă, cu scuze pe care şi le inventa rapid, în ritmul ploii de afară. Şi-l imagină în faţa ei. Nu alături, nu în spate. În faţă. Să întindă mâna şi să-i cuprindă bărbia aspră de vreme, să simtă în el coaja de bărbat trecut prin timp. Timpul lor împreună. Nu îi voia ochii, nici inima, nici palmele arcuite ca un ghem dezlânat şi înfrânt. În barbă îi simţea cel mai bine risipirea. Doar barba rămânea liberă atunci când buzele crăpau înlănţuite de povara cuvântului nespus. Şi durerea tot acolo i-o vedea cel mai bine. Uneori cobora furişat pe linia gâtului, ca o pasăre împrăştiată prin ramuri. Atunci îi lăsa drum liber, să se simtă în siguranţă. Rar i se agăţa de privire. Un spaţiu care, în raport cu bărbia, i se părea desacralizat, stăpânit de un înger al voluptăţilor terestre. Se temea să îi scotocească în privire, să caute nume pentru cohortele de paşi cărora le ghicea forma, mirosul, unduirea. O logodnă mistică, fără sunet, doar urmă de paşi în fiecare privire. De asta îi cuprindea bărbia. Acolo timpul rămânea suspendat, acolo clipa se umplea până la refuz cu emoţii de tot felul. De cele mai multe ori îl privea în absenţă. Adică era acolo, aşezat pe scaunul lui galben-pal, cu picioarele înfipte în mocheta adâncă din bucătărie. A încercat de câteva ori să mute scaunul, dar găurile formate deja în mochetă păreau cratere găunoase, amestecate cu fire textile scăpate ca prin minune de greutatea trupului. Când nu era acolo, aşeza pe scaunul galben-pal un teanc de cărţi pe care nu reuşea niciodată să le citească. Biografii, lucrări de teorie, tratate despre hrana vie, plus două reviste de design pe care le căutase luni bune prin chioşcurile din oraş. Le-a găsit într-un nonstop de lângă cimitir. Le cumpărase cineva din centru şi le uitase în nonstop. Sau scăpase de ele, vânzătoarea nu ştia, dar fusese fericită să le vândă la jumătate de preţ. Teancul de cărţi zăcea acum pe prag, aproape de picioarele înfipte în mocheta adâncă. Îl privea mestecând agale şi, dacă ar fi întins mâna, i-ar fi atins absenţa în răceala care îl înconjura.
Se obişnuise cu felul lui de a mesteca fiecare îmbucătură. Eu mâncarea o beau, iar băutura o mănânc, îi spusese odată, şi ea asistase fascinată la prima gură de coniac mâncată pe îndelete. Fixa gâtul sticlei pe buzele strategic potrivite, la distanţă egală de rotunjimea perfectă prin care curgea într-un echilibru perfect o cantitate bine proporţionată de băutură. Proporţia depindea, adică, de timpul pe care şi-l oferea mestecării, de tăria băuturii sau, îi spusese cu un aer uşor superior, de conversaţia la care asista. Un subiect neinteresant îi dădea răgaz să adulmece mai întâi gura sticlei, să soarbă din sticlă după ce, mai întâi, realiza o expiraţie profundă, ca de manual. Mestecatul devenea, apoi, un proces de alene preumblare prin fiecare zonă a cavităţii bucale. -Ai încercat să urci pe acoperiş?, zise brusc şi întrebarea i se suci în gură printre molfăielile zgomotoase pe care le împrăştia în bucătărie fără nici o jenă. Nu ridică privirea, dar îl simţi cu adevărat interesat de acoperiş. -Nici tu nu ai dormit? -Nu. Te-am tot auzit zăngănind în bucătărie. -Da, aşa e mereu când plouă. Numai dimineţile de după nopţile ploioase erau altfel. Uneori se trezea obosită. Sau doar plină pe dinlăuntru, ca şi cum şi-ar strânge trupul acasă după călătorii haotice prin toate vieţile de până atunci. Alteori era uşoară, într-o subtilă imponderabilitate, dar vulnerabilă şi aplecată într-un fel de uşurătate a fiinţei. Erau dimineţile în care cobora cu teamă din pat. Nu se privea în oglindă, nu se pieptăna decât târziu, spre amiază. Trupul, astfel ignorat, refuza să îi mai dea semnale, iar ea rămânea ascunsă în propria fire, într-o tăcere încremenită şi stearpă. Încet-încet revenea în trup, intra sub epidermă şi se cocoloşea pe furiş, mai întâi în talpă, urca uşor spre coapse, străbătea pântecele şi se aburca tiptil spre umeri. Îşi potrivea privirile şi, abia aici, simţea că revine în lume. Lumea trupească, învelişul de om pe care uneori nu îl mai suporta. Din privire aduna primele semnale, tot pe acolo primea informaţii despre afara trupului. *** S-a rostogolit pe partea cealaltă a patului. Dimineaţa acolo vine mai încet, ai timp să respiri visul, să îl descompui pe fiecare fereastră. O auzea cum pregăteşte ceaiul, în fiecare dimineaţă aceeaşi rutină, în papuci de casă dezlânaţi şi plictisitori. Cu prima ocazie îi va cumpăra alţii, va găsi el vreun prilej. Gandul că îi pregătea ceaiul purtând aceiaşi papuci pe care îi târşâia prin casă de cinci ani îl făcu să tresară brusc, să împrăştie visul şi să grăbeasă dimineaţa. Mirosul de iasomie îl mai îmbună niţel, dar nu destul. De fapt, se plictisise de dimineţi, de ceaiuri, de papucii mereu aceiaşi, de trezitul în fiecare dimineaţă. Uneori avea chef să doarmă pe care parte a patului are chef, să se trezească pe seară, să bea ceaiul înfundat în ghete. Partea cu aceeaşi femeie nu intra în discuţie, pentru că de asta se ocupase îndeaproape în ultimii ani. Se ştie, bărbaţii iubesc o singură femeie. Atunci când se află în prezenţa acelei femei. Sorbea din apa cu miros de iasomie, dar se gândea la următorul ceai, cel pe care avea să îl soarbă peste câteva ore. Bineînţeles, altă aromă, altă femeie. Fără papuci. Aşa ajungea să bea, zilnic, patru-cinci ceaiuri, cu arome diferite, în încălţări diferite. Numai dimineţile păreau grele, din cauza rutinei. Poate pentru că era singurul moment al zilei în care era nevoit să asiste la preparatul ceaiului. Ceaiul îi ordona şi femeile. Dependenţa de aromă îi asigura zilnic cel puţin patru femei. Dacă era atent la dozele admise, reuşea să nu facă abuz şi, astfel, să se trezească în fiecare dimineaţă în acelaşi pat. Era singurul moft la care ţinea. Mara era începutul de zi, de viață, de gând. Începu să fredoneze ușor, apoi din ce în ce mai apăsat, niște acorduri din Paganini. Se oprea cam la 10 secunde și citea cu voce tare versuri dintr-o carte cu poeme de Pavese. “Străina aceea necunoscută care înota nopţile/ Singură şi goală, în întuneric atunci când luna se-ascunde,/ A dispărut într-o noapte şi de-atunci nu se mai arată”… 

ANDREI CIOPEC: "Sunt două căi principale de despietrire a inimii: suferinţa şi rugăciunea"

Andrei Ciopec a devenit, de un timp, ceea ce se cheamă (admiţând că ar exista o asemenea tipologie!) un actor creştin. Care nu se sfieşte să rostească rugăciunea pentru aproapele, care nu îşi piteşte bucuriile duhovniceşti. Dar mai mult decât orice impresionează la actorul născut în Botoşani curajul mărturisirii, şi nu vorbim despre acel curaj războinic, provocator, ci despre asumarea luptei cu sine, despre îndrăzneala de a fi ceea ce eşti, nu ceea ce ţi se cere să fii.
Îmi spune că simte că e timpul unei noi călătorii, cea spre sine însuşi. Da, iubeşte actoria şi actorii mai mult decât orice pe lume, dar prea îl macină dorul de dincolo de lume. Crede că i se trage de la cele 8 luni de lucru la piesa Fraţii Karamazov, dramatizată într-un spirit creştin după un roman scris în duh creştin de F.M. Dostoievski. Trecuse prin  yoga, se risipise prin reiki, muşcase şi din meditaţia transcendentală. Şi totuşi, izvorul nesecat l-a potopit târziu şi abia atunci a înţeles că drumul lui nici măcar nu începuse. Doar ocolul fusese covârşitor!
Sporovăiala capătă rost, cuvintele se liniştesc şi parcă privirea uită de povara sprâncenelor. Nu rezist tentaţiei de a înregistra ceea ce vorbim. "Ar folosi cuiva oare?", întreabă cu glas încet şi face semn că putem înregistra.

-Actoria a avut nevoie de tine, Andrei, sau mai degrabă tu de ea?

-Am citit biografiile unor mari actori şi am găsit oameni care au plecat în viaţă cu mari suferinţe sufleteşti. De Niro, Al Pacino, Brando, citind biografiile lor sesizezi puncte comune: copilărie plină de traume. Înţeleg că actoria a fost un mijloc de exprimare, o modalitate de valorificare a unor idealuri prin care să obţină o creditare, o validare a oamenilor din jur, să umple nişte goluri. Mulţi dintre aceşti oameni, atunci când au umplut aceste goluri, caută modalităţi de a lucra în folosul oamenilor. Fac lucruri dăruind din suflet, pentru oameni...
-A fost actoria şi o terapie?
-Şi terapie, şi mijloc de exprimare. Pentru că, la urma urmei, viaţa înseamnă şi energie foarte multă pe care uneori nu ştii, nu ai unde, nu poţi să o canalizezi. Iar actoria este un loc unde poţi folosi foarte bine energia. Ne aflăm astăzi într-un duh în care se pierde din scopul de bază al artei, acela de a ridica întrebări la fileu. Simţi că pedalezi în gol. Termin actoria, ajung actor la un teatru independent, apoi la Teatrul Naţional, de la Teatrul Naţional fac un film, am figuraţie, apoi figuraţie specială, rol secundar, rol principal, de acolo la Berlin, la Hollywood... E un target. Dar când ai terminat toate aceste etape ce faci? Te gândeşti că faci meseria asta ca să dăruieşti, ca să schimbi ceva şi să aduci bucurie oamenilor. Şi nu bucurie temporară, la modul că faci o şuşă, râde omul o jumătate de oră, i-ai dat ceva fals, l-ai îmbătat jumătate de oră, apoi pleacă acasă cu aceleaşi probleme. Care este aportul tău, prin care reuşeşti să schimbi o situaţie? Suntem mult luaţi de duhul acesta al banului, al consumerismului, al materialismului şi uităm de noi înşine.
-...al notorietăţii, al recunoaşterii?
-Exact.
-Şi e rău? Nu toată lumea vrea asta?
-Dar cu ce scop? Şi depinde cât din mintea ta ţi se umple astfel. Cel mai de preţ lucru pe lumea asta este sufletul omului, nu? Dar dacă tu ajungi să îl neglijezi pe celălalt... Eu nu am înţeles niciodată ce ne spuneau profesorii noştri: Eu, ca actor, joc cu mama moartă pe masă. Nu contează!. Eu nu aş putea să fac asta. Când eu neglijez un suflet pentru un act artistic, înseamnă că actul artistic ia o altă întorsătură. Nu spun că e rău, dar depinde în ce măsură îţi invadează mintea...
-Vorbind în spirit ortodox, cum putem aşeza această discuţie?
-Pe latură creştin-ortodoxă, păcatul capital este mândria. Mândria, da, este singurul păcat care se alimentează doar din calităţi. Orice păcat se alimentează din defecte: fumat, băutură, vicii care fac rău. Iată, mândria este singurul păcat care se alimentează din virtuţi. Eşti frumos, eşti mândru! Ai voce, eşti mândru! Ai talent, eşti mândru! Te distrugi cu propriile calităţi dacă nu ştii să le gestionezi.
-Nu pot să fiu mândru şi dacă sunt bun, dacă sunt generos? Nu ne raportăm prea mult la ceilalţi, la cum ne văd ceilalţi?
-Sunt şi oameni cu foarte multe calităţi, dar nu le acordă mare importanţă. Eu nu am ajuns la echilibrul acela în care să fac ceva fără să îmi gâdile deloc orgoliul. E o zonă foarte fină. Nu ştiu pe ce treaptă duhovnicească ar trebui să te situezi ca să ştii să jonglezi cu lucrurile astea fără să îţi facă rău. Apoi faima, orgoliul, faima care alimentează orgoliul şi notorietatea, care cu adevărat îţi dau o satisfacţie, indiferent că este într-un sens rău sau într-un sens bun, au o anumită implicaţie asupra ta. Ascultam o conferinţă în care se spunea că bucuriile repetate nu pot să facă decât rău. Adică premiul cutare, piesa cutare cu un mare succes. Îţi menţin creierul la un nivel de fericire atât de mare încât atunci când ţi se iau toate lucrurile acestea, pe cât de mare a fost succesul, pe atât de mare este prăpastia în care poţi să cazi.
-Cum potrivim balanţa?
-Ar trebui păstrat un echilibru. Faima nu trebuie să fie o ţintă, ci eventual o consecinţă. Iar în momentul în care devine consecinţă, trebuie să ştii foarte bine ce faci cu ea. Pentru că poţi să îndobitoceşti oameni, poţi să vinzi lucruri care să facă rău societăţii sau, dimpotrivă, poţi aduce în faţă lucruri menite să schimbe oamenii. Dar din păcate, ca artişti, în ziua de azi, suntem traşi în noroiul acesta, este foarte greu să supravieţuieşti fără compromisuri.
-Ce înseamnă compromis în actorie?
-Poţi să faci ce nu îţi place. Mergi într-o piesă şi faci doar ce spune regizorul. Eu mă simt un executant. Ca actor cred că trebuie să am aportul meu creativ, nu doar de execuţie. Altfel mă făceam tâmplar, dar şi acolo, în tâmplărie, există actul creaţiei. În momentul în care piesa ia o anumită direcţie pe care o impune regizorul, o direcţie cu care eu nu sunt de acord, dar trebuie să joc, pentru că am o chirie de plătit şi trebuie să mă întreţin, apare un compromis. În momentul în care eşti sunat la un casting pentru un film, pentru o scenă mică, dai proba, iei proba, filmezi o secvenţă în acel film. Foarte bine, poate e un regizor bun, poate e un producător bun, poate cu o sumă bună de bani. Dar tu ai făcut acel lucru, ai plasat o piesă într-un puzzle, într-un întreg al cărui conţinut integral nu îl ştii, un film despre care nu ştii ce promovează. Eşti înt-un film despre care nu ştii ce vrea să spună oamenilor. Dacă eşti şi la început de drum, o să întrebi: Domnule regizor, ce vreţi să spuneţi prin filmul acesta? Şi el va răspunde: Prin acest film vreau să spun că mai sunt foarte mulţi actori, exact pe tipologia ta, care aşteaptă să intre în acest film. La astfel de compromisuri mă refer, or mai fi şi altele mai grave cu care, mulţumesc lui Dumnezeu, nu m-am întâlnit.
-Se poate trăi, având în vedere condiţia actorului în societatea actuală, în afara acestor compromisuri? Care ar fi repecusiunile asupra sa şi asupra actului artistic?
-Suntem nevoiţi să facem asemenea lucruri. Actorul în ziua de azi trebuie să se implice în foarte multe proiecte. Unu la mână, faima şi notorietatea au pus uşor stăpânire pe el şi vrea să fie văzut, să îşi demonstreze calităţile, şi doi la mână, că trebuie să existe financiar. Făcând atât de multe proiecte, evident mintea lui s-a risipit, evident calitatea actului artistic scade. A avea 3-4 repetiţii pe zi şi 3-4 spectacole, două pe seară, cum sunt foarte mulţi actori (felicitări şi bravo lor că pot să facă!), din punctul meu de vedere scade enorm calitatea actului artistic. Iar împrăştierea minţii nu generează atenţie, nici acea unitatea într-o echipă de lucru. Foarte mulţi regizori acordau – ca la o sarcină –timp de lucru la o piesă nouă luni, ca să se aşeze lucrurile. Nu mai putem trăi vremurile acelea! Am fost în proiecte de televiziune în care proiectele se făceau pe burtă. Am dat un text şi gata. Uneori nici nu îţi cunoşti partenerul. Ce se încheagă în câteva minute, aia e! Imaginea aceea şi-o creează spectatorul despre tine şi te asociază cu acel lucru. Dincolo de imaginea pe care şi-o creează publicul e impactul pe care îl ai tu asupra oamenilor. O responsabilitate enormă!
-Te simţi responsabil pentru mesajul pe care îl transmiţi?
-Ca să fii principial, cu coloană vertebrală, să nu faci compromisuri, înseamnă să fii doar în proiecte care să hrănească sufletul. Aici intervine altă responsabilitate. Tu, ca actor care vii doar cu proiecte care să hrănească sufletul, nu mai poţi să ai ruptură între personajul pe care îl interpretezi şi omul care eşti. În ce sens? Ai făcut un film creştin-ortodox în care promovezi iubirea aproapelui, promovezi toate virtuţile. Dacă ai făcut acel film dar pe stradă te baţi, te droghezi, cel care te vede îşi pune întrebarea: Păi omul care promova un mesaj are o asemenea viaţă? Nu mai cred în ce face el. Asta nu înseamnă nici că dacă joci un bătăuş trebuie să te baţi pe stradă, ca să creadă omul ce joci. Dar responsabilitatea este mult mai mare atunci când promovezi lucruri bune, pentru că viaţa ta trebuie să coincidă cu ceea ce faci.
-Cum vezi ieşirea din acest cerc? Nu ar fi oare o fugă, un abandon în timpul unei curse cu obstacole?
-Da, sunt oarecum pe punctul de a ieşi din meseria asta. Mi-am anunţat ultimele spectacole pe teatru, mai onorez proiectele pe care le am, uşor-uşor voi ieşi. Dar spunând acest lucru unor prieteni mi-au spus: Bine, dar nu iroseşti un talant? Talentul nefolosit e furt, cum spunea Iorga, sau chiar pilda talanţilor din Biblie. Am spus nu, nu e o irosire, pentru că talentul meu nu îl consider a fi actoria. Ca să fii actor trebuie să ai în primul rând o capacitate de a înţelege natura umană. Apoi, capacitatea de a trece prin filtrul propriu şi de a reda acea realitate pe care o vezi. Ai înţeles natura umană, ai trecut-o prin filtrul tău şi apoi o redai. Cum? Prin mijloacele de care dispui. Voce, carismă, expresivitate, mobilitate, mişcare... Care sunt alte daruri. Deci darul de bază este înţelegerea naturii umane. Forma de manifestare este actoria! Pentru că acolo am înţeles să îmi manifest acest dar. Însă nu este acesta unicul mod în care îmi pot manifesta acest dar.
-Să identificăm alte modalităţi...
-Poţi fi un bun învăţător, educator, un psiholog bun, un psihiatru bun, teolog, un duhovnic bun, un preot...
-Concret: ce poate fi Andrei Ciopec?
-Sunt în căutări şi toată viaţa am fost în căutări. Mă gândesc să mă îndrept şi spre muzică, e o formă de exprimare, poate şi o facultate de teologie. Dar vreau să identific şi să îmi fie mie foarte clare idealurile pe care le am, să le adun şi să le folosesc într-o singură direcţie, şi anume în a-mi distruge egoul şi a ajuta oamenii. Să mă fac eu cât de mic pot – s-ar putea să îmi ia o viaţă întreagă şi s-ar putea să nu reuşesc – dar importantă e lupta, nu izbânda, şi sper ca prin ceea ce fac să pot ajuta oamenii. Vreau să scot o carte de poezie, să scriu un roman, să scot un album folk...
-Foarte des auzim spunându-se: vreau să ajut oamenii. În societatea în care trăim, în cercul tău chiar, ce fel de ajutor poţi oferi? Şi care crezi că este genul de ajutor de care societatea are astăzi nevoie? Pentru mulţi dintre noi, a ajuta oamenii înseamnă a le da bani.
-Sub nicio formă!
-Ce poţi tu oferi, Andrei Ciopec?
-Eu am făcut spectacolul "O seară alfel" (chiar i-am anunţat ultima reprezentaţie) şi prima reprezentaţie din Bucureşti am făcut-o caritabilă. Apoi am urmărit ca la fiecare 10 reprezentaţii una să fie caritabilă, apoi una din cinci. Asta a generat un lanţ de acţiuni pentru câteva familii din Bucureşti cărora li s-au renovat casele, li s-a dus mâncare, am dus medicamente, s-au cumpărat lemne pe iarnă. Nu cu ajutorul meu, a fost doar un factor declanşator, de partea materială s-au ocupat alte persoane. Prin artă aşa poţi ajuta, redirecţionând o parte din venituri sau încurajând astfel de activităţi, ca să se propage cât mai mult în rândul oamenilor şi să ia amploare. Dar eu, personal, cum pot ajuta...
-Am fost până acum în latura materială, a lipsurilor...
-Aşa este... Şi aici putem intra în foarte multe discuţii, dacă ar fi să disecăm. Sunt situaţii în care ajuţi omul dar nu faci decât să îl situezi într-o zonă de confort şi el nu înţelege decât că tot timpul trebuie ajutat. L-ai pierdut mai mult decât l-ai ajutat. Toată lumea sesizează că este nevoie de schimbare, însă absolut nimeni nu hotărăşte să se schimbe pe el. Să se uite în oglindă şi să spună: Ok, ce vreau eu să schimb la omul acela voi schimba întâi la mine. Ca ajutor grabnic pentru situaţia în care ne aflăm nu există decât propria schimbare. Din clipa în care m-am schimbat, eu voi genera schimbare în jurul meu. Categoric! Iar singurul mod în care poţi ajuta un om este să îl oferi atunci când îţi cere ajutorul, şi în al doilea rând să o faci cu nobleţe, să nu intri cu cizma rusească în sufletul omului. Ajutor adevărat nu poţi face decât cu dragoste. Modelul christic este cel demn de urmat, deşi atât de greu. Ajutorul cel mai grabnic rămâne schimbarea personală, ajutorul personal. Vorba însoţită de fapte... Duhovnicul meu spunea altfel, când eu îi ziceam: Părinte, când voi mai vedea pe cineva că greşeşte o să fac, o să îi atrag atenia... El spunea: Măi Andrei, Soarele nu vorbeşte despre lumină, Soarele dă lumina! Ia şi dă lumină, curăţă-te, mergi în societate şi lumea îşi va pune întrebări. Va vedea că tu eşti acolo şi că te-ai schimbat. Başcă dacă tu eşti vai de capul tău! Adică să fii un om cu o viaţă plină de tenebre, cu drumuri alunecoase sau care nu au fost nici prea ortodoxe, dar omul acum să zică: Măi, ăsta s-a schimbat! Asta e important, să fii tu dragoste şi exemplu personal. Iar eu asta chiar cred: a arunca în oameni cu pietre nu faci decât să îi sălbăticeşti şi să îi înrăieşti. Tot lucrul personal este baza.
-Să ne întoarcem la actorie...
-Deşi sunt supărat de ceea ce se întâmplă în domeniul artistic, eu iubesc foarte mult actoria, am rupt bucăţi din mine şi am pus acolo, şi asta nu e o metaforă. Iubesc foarte mult oamenii din acest domeniu, indiferent cum ar fi ei, excentrici sau cum or fi. Nu pot să îi judec, privind în urmă şi ştiind că şi ei au fost copii. Indiferent că vine să îşi acopere nişte traume, indiferent că vine să dăruiască ceva, acel om vine cu deschidere şi îşi pune sufletul pe tavă. Eu sunt supărat că ne lăsăm cu toţii duşi de valul zilelor noastre şi ne îndepărtăm de la scopul artei şi ajungem ca, din cei ce oglindim societatea, să ne şi confundăm cu ea şi să fim chiar mai murdari decât ea. Păi dacă nu păstrăm noi, artiştii, valorile morale, acea integritate, căci suntem o voce publică, într-o mai mare sau mică sferă de influenţă... Trebuie noi să ne scuturăm bine, să nu mai acceptăm să facem chiar orice, noi să fim un filtru mai curat şi ceea ce ajunge la public să fie un altfel de mesaj.
-Cineva ar spune: Andrei, vii acum să ne vorbeşti despre duhul creştin, despre faptul că nu mai poţi să faci compromisuri, după ani în care ai avut toate experienţele umane posibile... De ce acum? De ce nu ai simţit de la început asta? Ce s-a întâmplat pe parcurs? Ce anume s-a întâmplat pentru a ajunge într-un moment în care să spui: locul meu nu-i aici? Ce personaje, întâmplări, cuvinte te-au schimbat?
-Cu adevărat. Aş putea fi considerat un moralist. Actoria în viaţa mea a avut un rol extraordinar şi îl are în continuare, atâta timp cât voi mai face meseria asta, cu sau fără compromisuri. Eu nu mă dau la o parte, nu împroşc cu noroi, trag doar nişte semnale de alarmă. Nu pot ieşi deodată, însă în ultima perioadă am refuzat câteva proiecte. Nu pot să spun că fac toate lucrurile acestea despre care vorbesc, aş fi un ipocrit şi cu adevărat pot fi considerat lupul moralist. Dar m-a adus până aici cumulul de evenimente prin care am trecut, preponderent suferinţa. Dacă stau şi mă gândesc, chiar şi suferinţa fizică... Suferinţa fizică, chiar azi în predică ascultam, este vindecare sufletească. Şi discutăm într-un duh pe care amândoi îl cunoaştem...,  creştinismul promovează suferinţa asumată, conştientă. Am suferit, am avut experienţe în America, în Spania, o groază de poveşti, întâmplări care au fost departe de a fi în duh creştin, însă toate au stârnit în mine foarte multe întrebări. De mic am fost în căutarea adevărului, a unui adevăr uman, de aici poate s-a tras şi actoria. Nu mă simţeam la locul meu nicăieri. Eram agitat, energic. În fiecare mediu identificam un tip comportamental al liderului acelui grup şi îmi spuneam aşa trebuie să fiu, acesta este adevărul, ajungeam să experimentez acel lucru. Conştiinţa îmi spunea că nu acolo e adevărul...
-Poate pentru că la finalul acelei experienţe descopereai adevărul tău şi nu pe cel aşteptat?
-Şi asta! Umblând aşa dintr-un loc în altul am ajuns să înmagazinez în mine o groază de tipuri comportamentale, de medii, de tot felul de concepte de viaţă şi de moduri de a fi, de a exista. Şi la o mică apăsare am putut să le scot în cadrul acesta artistic, să le folosesc d.p.d.v. actoricesc. Dar mergând şi mai departe, ajungeam din nou într-un punct în care lucrurile lumeşti se limitau. Şi spuneam din nou: Am înţeles despre ce e vorba, trebuie să merg mai departe. Şi aşa am fost şi cred că sunt într-o permanentă călătorie spirituală. Fiind şi o persoană care judecă foarte mult oamenii, fiind în atâtea medii şi judecând atâţia oameni, am fost pus în situaţii să înţeleg acei oameni şi astfel mă trezeam la realitate. Cotitura s-a produs pentru că era încărcătura mult prea puternică. Lupt zilnic să fiu mai bun, aşa cum pot. Lumeşte vorbind, nu cred că există ceva care să mă satisfacă mai mult decât actoria. Nu există altă meserie către care m-aş putea îndrepta. Dar în afara sferei lumeşti există cea duhovnicească...
-Ce se zăreşte acolo, în sfera duhovnicească?
-O atenţie mai mare spre interiorizare, spre căutarea unei linişti, a acorda  mai mult timp lucrului cu mine ca om, a acorda mai mult timp rugăciunii.
-Ar spune cineva că mergi spre o cale mai uşoară?
-Nu e deloc uşoară! Dacă spune cineva care e diferenţa dintre un om care trăieşte în lume şi unul care s-a călugărit... În lume diavolul te luptă ca un mieluşel, dar în pustie te luptă ca un leu. Când decizi să te schimbi, lucrurile sunt mult mai dureroase. Ca un om bogat căruia îi iei maşina, funcţia... Deja sunt oameni care s-au supărat pe mine la vestea că mă voi lăsa de actorie, sunt oameni care nu sunt de acord cu mine. Dar eu le spun: De ce mă asociezi cu un actor? De ce spui Andrei-actorul? De ce pui întâi valoarea mea socială şi nu valoarea mea umană?
-Nu-i o cale uşoară, spui...
-Deloc! Pentru că şi lupta este cu atât mai mare. Cineva care fumează să încerce să nu mai fumeze până seara. Dar cineva care judecă oamenii... să încerci să nu mai judeci! Îţi apar în faţă numai oameni care te enervează. Şi nu doar că nu mai trebuie să îi judeci, trebuie să îi iubeşti! E un exerciţiu, un antrenament spiritual. Mă ajută şi lectura... Părintele Paisie, Părintele Cleopa, Filocaliile, Sfântul Ioan Scărarul, Proloagele. Încerc să merg pe multe căi bătătorite de oameni bogaţi în duh... Am cunoscut şi oameni care mi-au marcat existenţa prin cuvintele lor. În căutările mele legate de actorie am ajuns şi la nepotul părintelui Galeriu, care mi-a spus că părintele Galeriu a avut chiar o trupă de teatru, că avea foarte mulţi prieteni actori, Toma Caragiu, de pildă. Şi că părintele Galeriu a spus că actorii trăiesc viaţa unui personaj. Dar cum trăieşti viaţa celuilalt la modul suprem? Doar iubind cu adevărat. Atunci tu, ca actor, trebuie să înţelegi omul în asemenea măsură încât să devii celălalt prin iubire, dar atenţie!, trăind viaţa celuilalt fără păcatele lui. Adică să ridici arta la un alt nivel.
-Cum poţi face asta acum, astăzi?
-Una dintre rugăciunile mele preferate:  Ajută-mă, Doamne, să văd care este voia Ta. De multe ori mă rugam: Doamne, facă-se voia Ta, dar... totuşi ajută-mă să iau castingul acela! Era o renunţare parţială, dar e foarte greu să renunţi la voia ta.
Sunt două căi principale de despietrire a inimii: suferinţa şi rugăciunea. Suferinţa este greu să ţi-o asumi şi să o înţelegi...

Botoşani, mai 2016

Pasărea cu clonţ de rubin

Poveşti şi destine! La nici zece ani după ce fratele îi este omorât de comunişti, o fată de liceu trăieşte o experienţă cutremurătoare: extemporal la Limba română din poezia pe care poetul o dedicase mamei lor.
A fost copilul teribil al literaturii române. I s-au îngăduit doar 21 de ani pământeşti, pentru că, dintr-un înflăcărat ce se anunţa a fi un instrument de propagandă comunistă, devenise un perturbator al ordinii sociale. A fost ucis cu sânge rece, iar cei care au strigat pentru dreptate nu sunt iertaţi nici astăzi.
Nicolae Labiş a intrat în legendă încă din timpul vieţii. De la înflăcăratul comunism manifestat la vârsta agitatei adolescenţe, Nicolae se maturizează brusc, simţind pericolul şi ferocitatea noilor ocupanţi ai ţării. Era un bun cunoscător al cărţilor şi se apropiase deja de cele considerate periculoase de autorităţile comuniste. În 1954, primăvara, este pus în discuţia organizaţiei Uniunii Tineretului Muncitor şi se decide excluderea lui din organizaţie. Era la Bucureşti. Intervine în favoarea lui Mihail Sadoveanu, astfel că sancţiunea nu este raportată către organele superioare de partid. 
Urmează o perioadă extrem de dură, cu urmăritori la tot pasul, dar şi cu un joc rece, un război psihologic în care Nicolae Labiş manifestă o dârzenie de oţel. Într-un local din Bucureşti a recitat Doina lui Eminescu, lupta pentru Basarabia, devenise de nestăpânit. Trebuia înlăturat din partid, pe care începuse cu bună ştiinţă să îl compromită. Speriaţi de temperamentul poetului şi de urmările izbucnirii unui scandal, comuniştii nu s-au mulţumit să îl marginalizeze, ci l-au scos dintre vii.


P.C.R. – Pasărea cu clonţ de rubin!

A murit cu securiştii la căpătâi, şopteau la vremea lor voci temătoare de poeţi.
Vine cumplitul accident din noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, când Nicolae Labiş este pur şi simplu aruncat sub roţile tramvaiului. Pe patul de spital, îi dictează prietenului său cel mai bun, Aurel Covaci, un poem tulburător, cu titul "Pasărea cu clonţ de rubin". Era la 10 decembrie, ora 11.00: "Pasărea cu clonţ de rubin / S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat. / Nu mai pot s-o mângâi. / M-a strivit / Pasărea cu clonţ de rubin. // Iar mâine / Puii păsării cu clonţ de rubin / Ciugulind prin ţărnă/ Vor găsi poate / Urmele poetului Nicolae Labiş / Care va rămâne o amintire frumoasă...".
Titlul trimitea la initialele P.C.R., de la Partidul Comunist din România, iar clonţul de rubin la steaua roşie şi la steagul aceluiaşi partid.
Accidentul era o răzbunare a partidului. Labiş însuşi a apucat să spună clar că a fost asasinat. Scriitorul Mihai Stoian consemnează mărturia lui Labiş în volumul "Moartea unui poet": "Din staţia de la Piaţa Bălcescu (pe-atunci tramvaiele treceau prin piaţă) a vrut să ia un tramvai, nu spre casă, ci spre casa femeii (dansatoarea Maria Polevoi - n.n.), a încercat să se urce prin faţă la clasa a doua, dar cineva l-ar fi îmbrancit şi, în ultima secundă, s-a prins de grătarul intermediar, dintre vagoane: "Ţineam ochii mari deschişi şi vedeam cum, din capul meu izbit de caldarâm, ies scântei" (transcrierea aproximativă)". Mai târziu, vatmanul însuşi, Mihai Udroiu, i-a mărturisit poetului George Teodor Popescu că Nicolae Labiş a fost împins de pe refugiu, ceea ce nu declarase în procesul verbal! Imre Portik consemnează spusele lui Labiş, din spital: "Nu am căzut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva. N-am avut timp să mă uit înapoi, pentru că îmbrâncitura m-a proiectat, cu braţele ridicate, pe grătarul dintre vagoane". Iar Stela Covaci, soţia lui Aurel Covaci, spune: "Labiş nu mai vrea să scrie lozinci, nu mai dorea minciuna. Era destul de incomod pentru Securitate, avea charisma, har, geniu".

Nicolae Labiş se stingea din viaţă pe 22 decembrie 1956. Comunismul avea să mai reziste în glorie încă 33 de ani, până pe 22 decembrie 1989.
Moartea lui Labiş stârneşte furii împotriva partidului. Doi ani mai târziu, prietenii lui Labiş ajung în puşcării. Printre ei şi botoşăneanca Stela Covaci, alături de soţul ei, Aurel. Stela Covaci a urmat cursurile Liceului "Regina Maria" din Dorohoi, în perioada 1950-1954, continuând apoi studiile la Facultatea de Filologie din Bucuresti, secția Literatură și Critică Literară. Nu a finalizat cursurile universitare. În ultimul an (14 martie 1958) a fost arestată și condamnată de comuniști, fiind acuzată de delict de uneltire contra ordinii sociale, alături de alți studenți apropiați poetului Nicolae Labiș.
Cutremurător este că în lotul de studenți arestați atunci se aflau mai mulți botoșăneni, amintim aici pe Florin Constantin Pavlovici, Alexandru Zub.


Mărturisiri în odaia mică

Mălini. Casa Labiş, în urmă cu câţiva ani. Între două odăi mici, întunecate doar cât soarele să străfulgere pereţii pe rând, din dimineţi în amiezi, surorile lui Nicolae Labiş, Margareta şi Teodora. Uimeşte tinereţea Teodorei Labiş, sora cea mică. Înţelegând nedumerirea, împrăştie în jur o jumătate de zâmbet: nu împlinise şase ani când a murit fratele ei. În încăpere sunt câţiva oameni, pitiţi din cauza vântului de octombrie care dă târcoale căsuţei.
"În această odaie a scris Moartea căprioarei, când a venit acasă. Era după secetă şi nu aveau ce să mănânce. Sora noastră (Margareta, nota mea) se îmbolnăvise cu adevărat foarte rău. A făcut această poezie şi a doua zi dimineaţa a plecat să o publice la Bucureşti, în Viaţa Românească. În tren s-a întâlnit cu Fănuş Neagu, care venise şi el în Bucovina pentru a-şi vizita o soră. Fănuş, am scris o poezie extraordinară, i-a spus Nicolae. S-a căutat în buzunare, poezia nicăieri. Fănuş a râs de el. Păi dacă ai scris-o tu, spune-o! Poezia a găsit-o dimineata Margareta pe pat, a citit-o foarte impresionată şi i-a trimis-o grabnic, a fost publicată în Viaţa Românească", mărturiseşte Teodora Labiş.
Ascultăm şi parcă odaia se umple cu versuri, cu tristeţi de căprioară rănită. Margareta Labiş tace, din când în când scoate un oftat. Ea e obişnuită cu mărturisirile, si apoi, era mai mare şi amintirile ei cu Nicolae sunt cu mult mai grele.
Teodora Labiş priveşte pereţii scunzi ai odăii şi, deodată, parcă încăperea se face şi mai mică, şi mai strâmtă. După mai bine de 10 ani de la moartea lui Nicolae, îşi aminteşte sora cea mică, toată familia se mută la Bucureşti, părinţii fiind amăgiţi de fapt de diriguitorii culturii, aceiaşi care îi purtaseră urma şi fratelui lor.
"Părinţii au plecat din Mălini în 67. Rămăseserăm numai noi două, fetele. S-au gândit că eu îmi fac mai bine instrucţia dacă stau lângă sora mea, la Bucureşti, care terminase facultatea. Eu eram elevă la liceu. Noi acolo, ei aici. Două fete mai avem, să stăm lângă ele, să avem grijă de ele, a spus tata. Zaharia Stancu era preşedintele Uniunii Scriitorilor atunci. A trecut într-o vară pe aici şi tata a spus: Aş vrea să mă mut cu fetele la Bucuresti. Nicio problemă, imediat vă fac transferul la Bucureşti! Da, dar trebuie să avem unde sta, a spus tata. Nicio problemă, domnul Labiş, vă dăm casă! Ce faceţi cu casa de la Mălini? Dacă vreţi să o faceţi muzeu, o donaţi statului! Donăm casa, a răspuns tata. Îi vine ordinul să plece in Bucureşti. La 1 septembrie, casă ioc! Ne pare rău, nu putem să vă dăm casă în Bucureşti! Tata a plătit 10 ani apoi, stând în Bucureşti, câte 100 de lei pe lună, rate la casa de la Mălini, pe care o făcuse cu un împrumut, şi la cea de la Bucureşti, pe care o luase cu credit. Un an am locuit într-un apartament în spate la Colţea, oferit de regizorul filmului despre Labiş, cu Ilarion Ciobanu si cu Tomozei", spune cu glas împăcat Teodora Labiş.


Extemporal la Limba română: Scrisoare mamei, de Nicolae Labiş!

Teodora Labiş-Creţu este ingineră, conferenţiar universitar, cu titlul de doctor. Nu a vrut să ia urma poeziei. "Marga era filoloaga. Marga a fost generaţia lui, a fost tot timpul cu ei. Eu am fost tot mereu mică. Am avut un complex, abia acum realizez, la vârsta asta".
Poate a fugit de amintiri, sufletul nu se vindecase. Îşi aminteşte ziua în care a decis să iasă din prinsoarea literaturii, atunci când, elevă de liceu fiind, a dat lucrare de control: Scrisoare mamei, de Nicolae Labiş!
"Eram elevă la liceu la Lazar, în Bucureşti. Profesorul meu era Alexandru Mitru (de fapt Pîrîianu). Aveam în clasă o mulţime de băieţi zvăpăiaţi, printre care şi Vintilă cântăreţul (Mircea Vintilă, nota mea). Veniseră de la baschet, ce gălăgie… Intră domnul Pîrîianu, un om cu mare prestanţă, pe care îl iubeam foarte mult. Trânteşte catalagul pe catedră, nervos. Neruşinaţilor, aţi făcut scandal! Extemporal! Scoateţi o foaie de hârtie pe bancă, lecţia de zi: Scrisoare mamei, de Nicolae Labiş!, a tunat profesorul! Era in 1965, se studia deja Labiş în manual. Am simţit cum 30 de ochi privesc către mine. Am avut sentimentul că se dărâmă tot… Domnul Pîrîianu a realizat şi a strigat: Teodora! Tu treci la catedră! Eu eram o fire timidă, pacifistă, dar atunci am întrebat: De ce, domnul profesor, nu sunt şi eu un elev al acestei clase? Treci la catedră şi tu scrii ce vrei, a spus Pîrîianu. Atunci am decis să nu urmez o carieră la uman. Trebuia să fac ceva ca să nu se asocieze numele meu cu ce fac eu şi să nu mai trec prin aşa ceva", încheie stins Teodora Labiş.


"De câte ori îmi amintesc cum l-au ucis pe Labiş, mă podideşte groaznic plânsul... Precum aş revedea crucificarea lui Iisus, martiriul şi batjocorirea lui Eminescu, ori cum "se sfătuiră, pe l-apus de soare ca să mi-l omoare pe cel moldovan..." (Cezar Ivanescu, in cartea "Timpul asasinilor", scrisă împreună cu Stela Covaci).
"Mi se pare revoltător să nu mă întrebe nimeni cum a fost, când am atâtea documente, când ştiu atâtea lucruri. Sunt în viaţă! După Revoluţie mulţi şi-au arătat adevărata faţă... Sunt dispusă oricând să fac dezvăluiri, dar să fie făcute şi susţinute!", marturisea înainte de a muri Stela Covaci.

VINOVATUL, un film despre vulnerabilitate și aparența care ucide!

Un ofițer de poliție cu o istorie încurcată, un drogat care cere ajutor, un șofer tâlhărit de o prostituată, o posibilă răpire, un bebeluș sfâșiat cu cuțitul și o fetiță de nici șapte ani prinsă într-o poveste terifiantă. Mașini de poliție, ambulanțe, sirene, urmăriri, ploaie torențială, un polițist trimis să încalce reguli, replici arid/acide între colegi, instigare la mărturie mincinoasă, o tentativă de suicid și o nevoie patologică de a face dreptate în numele unei justiții personale. Tot ce am enumerat până acum nu există pe ecran decât în măsura în care tu, spectatorul, reușești să îți construiești propriul film.
Pentru că, în povestea lui Gustav Möller, întreaga acțiune a filmului se desfășoară, în fapt, printr-un fir al telefonului de la serviciul de urgență 112. O poveste care fără jocul actorului Jakob Cedergren nu ar fi fost decât un text în deșert, o desfășurare de imagini fără consistență, o sterilă și poate nici măcar cea mai reușită acțiune. În formula aleasă de regizorul danez, thrillerul "Vinovatul"/"Guilty" devine un experiment cinematografic menit să implice deopotrivă actor și privitor. 
De la un capăt la altul, filmul se derulează pe firul unor conversații telefonice, jocul actorului principal fiind în special axat pe crearea de personaje. Acele personaje invizibile pe care nimeni nu le vede altfel decât cu ochii minții. Este o libertate pe care regizorul o oferă spectatorului, o libertate pe cât de riscantă pe atât de spectaculoasă. Regizorul completează povestea apelând doar la tehnica cinematografiei. Avem unghiuri atent decupate în geometria camerei, lumină de intensitate diferită, efecte sonore mai degrabă specifice teatrului radiofonic, dar foarte bine introduse în câmpul vizual al spectatorului, toate acestea într-o conspirație care, cu fiecare minut care trece, umple tot aerul sălii de cinema.
Asger Holm (Jakob Cedergren), polițistul cu un trecut controversat, transferat temporar în secția de urgență, este personajul care, pe măsură ce acțiunea filmului se dezbracă de aparențe, transferă asupra sa sentimente pe care până atunci refuza să le asume, ba chiar le purta într-o aură a personalității superioare, a judecătorului absolut.
Filmul trădează carențele profesionale ale polițistului, chiar dacă pornite și hrănite dintr-o intenție corectă, a celui aflat în slujba binelui, dar pentru care binele înseamnă și a face dreptate în afara legii. Pe măsură ce acțiunea evoluează către un deznodământ cu totul neașteptat, spectatorul începe să preia dilemele, spaimele, întrebările polițistului: de câte ori ai judecat după aparențe, de câte ori ai dat credit propriului impuls, căzând astfel în păcatul iremediabil al judecării aproapelui? Cine și unde împarte circumstanțele atenuante și cât de des devin acestea adevăruri dureroase?
Regizorul filmului reușește să creeze momentele de maximă încordare doar prezentând spectatorului un chip care, în funcție de stadiul poveștii, se transformă în cele mai neașteptate feluri. Tensiunea maximă se derulează în ochii polițistului, pe care aparatul de filmat stă îndelung în timp ce respirația spectatorului se oprește aproape la comandă. Nu miști de teamă să nu pierzi o clipire, o scânteie cât de mică, un semn că dincolo de firul telefonului viața merge mai departe. Dintre tine și el, doar el – polițistul – este conectat la fir, depinzi de el până la ultimul apel.
La fel de apăsătoare sunt în filmul lui Gustav Möller tăcerile încremenite. Fără ca înainte sau după aceste tăceri scenariul să adauge vreun amănunt, doar frânturi la distanțe mari, piese de puzzle pe care spectatorul are să le potrivească într-un joc al minții. Pentru că, până la final, tăcerile te obligă să compui mental o poveste, să imaginezi fapte, să îți oferi propriile explicații. Care vor coincide sau nu cu dezvăluirile care vin mai târziu, care vor completa sau nu golurile – aici totul ține de imaginația spectatorului, de cât este el dispus să se implice.
Avem în film personaje (chiar dacă invizibile) de o complexitate copleșitoare. O femeie care sună la 112, dând de înțeles că este răpită de propriul soț. Un bărbat cu un trecut nu prea curat, acuzat acum că și-a ucis propriul prunc și a răpit-o pe mama copiilor lui. Un polițist pe marginea prăpastiei care, în numele prieteniei, este gata să depună mărturie mincinoasă într-un proces greu.
Voci răzlețe care adaugă poveștii amănunte dintre cele mai surpinzătoare, în fapt acele mici piese de puzzle care ajută spectactorul să lege întâmplările, în nevoia de a fi cu un pas mai în față.

Regizorul Gustav Möller riscă într-un mod care îți taie răsuflarea. Își duce personajul până la marginea conștiinței, creează tensiunea care îl determină pe polițist să ia cele mai periculoase decizii: provocarea unui accident de mașină, atacul agresiv asupra presupusului răpitor.
Căderea în hău se petrece la fel de brutal, în momentul în care polițistului i se dezvăluie adevărata realitate. Este momentul în care conștiința suferă un proces de transformare ce va duce la propria confesiune, la propria spovedanie. La celălalt fir se află o femeie pregătită să se sinucidă. Eliberarea prin spovedanie va duce la salvarea unei vieți. O răscumpărare care justifică, în fapt, întreaga acțiune a filmului. 

Până și finalul filmului este lăsat imaginației spectatorului. Ce va face Asger? Devine el prin spovedanie un polițist bun? Poate fi iertat pentru greșelile din trecut? O dilemă morală care va fi rezolvată doar așezându-ne într-o perspectivă care ne implică pe fiecare în parte.

Gustav Möller, acum în vârstă de 30 de ani, a început să scrie scenariul alături de doi colegi de facultate în 2015, când a absolvit Școala Națională de Film din Danemarca. ”Ideea filmului mi-a venit când am dat peste un apel 911 al unei femei răpite. Femeia călătorea cu mașina iar răpitorul se afla lângă ea, drept pentru care a vorbit în coduri la telefon. La început, am fost acaparat de suspansul apelului, ca oricare alt ascultător. Dar, apoi, am început să mă gândesc la motivul pentru care a fost atât de intrigant. Chiar dacă tocmai ce ascultasem o înregistrare audio, am simțit de parcă totul s-ar fi întâmplat în fața ochilor mei. Am văzut femeia, mașina în care se afla, drumul pe care mașina mergea și chiar răpitorul care stătea lângă ea. Mi-am dat seama că fiecare persoană care ar fi ascultat acea convorbire telefonică, ar fi avut imagini diferite: o altă femeie, un alt răpitor, și tot așa. Am început să mă gândesc: ce ar fi dacă aș folosi această idee de creare de imagini mentale într-un film?”, spune regizorul Gustav Möller.

Vinovatul / The Guilty a avut avanpremiera internațională la Sundance Film Festival la începutul anului 2018. Filmul a fost nominalizat și premiat în peste 30 de festivaluri din întreaga lume: Premiul Publicului, Premiul pentru Cea mai bună regie, Cel mai bun scenariu sau Cel mai bun actor în rol în rol principal sunt doar câteva dintre trofeele obținute de film.

El a scris cu dinţii, dar a trăit prin văz!

S-a născut pe 20 iulie 1940, în satul Draxini, comuna Băluşeni, judeţul Botoşani, de ziua Sfântului Ilie, şi s-a săvârşit din viaţă pe 7 ianuarie 1999, de ziua Sfântului Ioan Botezătorul. Constantin Dracsin a vieţuit în lume 59 de ani, dar a lăsat în urmă o bogăţie artistică de excepţie. A fost poet, grafician, membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Asociaţiei Artiştilor Plastici Amatori din Bucuresti.
A publicat în timpul vieţii opt volume (primul în 1981), numeroase grupaje de poeme în reviste literare ("Cronica", "Ateneu", Luceafărul", România literară"), iar desenele sale au fost expuse pe diverse simeze şi au ajuns în variate colecţii particulare.
Din copilărie nu şi-a mai folosit mâinile, scriind şi desenând cu dinţii, până la sfârşitul vieţii. O luptă căreia Constantin Dracsin i-a dat un sens, devenind unul dintre cei mai apreciaţi poeţi, dar şi un foarte bun grafician. A avut numeroase expoziţii personale în Botoşani (1985, 1987, 1988, 1989, 1992, 1999), Iaşi (1988), Bucureşti (1991), Essen, Germania (1991) şi Olanda (1993). Este prezent în colecţii particulare din ţară şi străinătate. A realizat 146 de lucrări de grafică.

"În noaptea aceea am început să desenez"

O cruntă boală, poliomielita, care secera în vremea primei jumatăţi a secolului trecut sute de copii, îl loveşte şi pe micul Constantin. În căsuţa din satul său, cu oameni simpli şi în frică de Dumnezeu, a inceput lupta pentru viaţă. Urmează ani de tratamente, spitalizări şi speranţe amestecate. La finalul acestei lupte, Constantin Dracsin rămâne cu gura născând din vârful creionului cuvinte.
Apoi, într-un ceas de cruntă chinuire sufletească, Poetul şi-a îngrămădit cuvintele până când acestea au devenit puncte, linii, copaci, oameni. "Sunt atâtea de mărime/ naturală/ încât zic că/ însăşi natura nu mai este natură –/ şi linii linii/ foarte frumoase" (Neputinţa de sub fluviu). Cuvinte devenite desen, în dorul de fratele ce tocmai sfârşise într-un cumplit accident de circulatie. "Nu m-am putut duce la înmormântarea fratelui. Nici nu aş fi putut, voiam să îl păstrez în sufletul meu aşa cum îl ştiam. Şi pentru că trebuia să rămână cineva şi acasă, nu m-am dus la înmormantare. În noaptea aceea am început să desenez", avea să mărturisească mai târziu Constantin Dracsin.

El a scris cu dinţii, dar a trăit prin văz!

Vulnerabilitatea fizică nu i-a fost slăbiciune sufletească, mâinile neputincioase nu au devenit povară nici sieşi, nici celor din jur.
Simbolistica mâinii ne trimite spre aspecte ce ţin de putere, de posesiune şi chiar posesivitate, dar şi de înţelesuri strict corporale: mâna devine deseori scut, are capacitatea de a se aşeza stavilă răului, folosind drept instrument de autoapărare. Cu toate acestea, Constantin Dracsin s-a preumblat prin lume recompunând trăindul după propriile capacităţi fizice. El a scris cu dinţii, dar a trăit prin văz! Aşa cum, pentru orbi, pipăitul este vedere, pentru Constantin  Dracsin, ochiul atinge, simte, mijloceşte, interpretează. Excelent observă Jean Chevalier, în Dicţionarul de simboluri, care face legătura dintre ochiul interior (ca viziune, talent, conştiinţă) şi creaţia literară scrisă: "Mâna este comparată cu ochiul: mâna vede". La Constantin Dracsin ochiul simte, poetul parcurge drumul până la privire cu aceeaşi tandră acceptare, lipsită de dramatismul sfâşietor al suferinzilor. "Mi-a crescut un ochi de meduză/ în palmă", scrie poetul. Un destin pe care l-a înţeles şi căruia i s-a dăruit cu înţelepciune, o subtilă, dar conştientă abandonare în poezia purificatoare, ca sens al trăirii. "Mi-am asumat umbletul/ şi dinţii şi/ caligrafia altui trup" (Avântare în fire).
Umbletul, scrâșnirea din dinți, privitul și contemplarea în şi despre sine au căpătat, în timp, inedite înțelesuri, poemele lui Constantin Dracsin codificând, în fapt, un nou manual de viețuire. Suferința este o formă a trecerii pe care poetul o transpune în sentimente, dovedind o dezinvoltură imaginativă excepțională. "Mâinile seamănă/ cu sărbătorile bunicii/ de la o noapte la alta -/ frumoase mai sunt/ numai la asfinţitul soarelui" (Traducere din cifrele înscrise pe retină).

Picioare-Aripi, mâna-Cuvânt!

Poetizarea durerii nu anulează durerea în sine, dar o rafinează, îi conferă un statut elegiac, nostalgic, trist."Rareori mâinile înlocuiesc eternitatea/ în suferinţa unui învingător" (Vederea drumului rotund), spune poetul.
Dramatismul realității interioare transpare în mai toate poeziile, dar Constantin Dracsin este departe de a deveni un poet tragic, raportându-se mai degrabă la dimensiunea filosofică a trăirii de sine. Poetul se definește nu doar ca prezență carnală, ci devine sursă de lumină, de viață, chiar și de lacrimă sădită în mâna aproapelui: "...miros de sânge/ mi-a venit pe nas/ după şapte ore/ de plâns frumos/ în pumnii altuia.../ (...) mă dor dinţii,/ mi-i amorţită mâna stângă -/ inima mea/ are sânge alb" (Miros de sânge alb).
Constantin Dracsin se reconstruieşte trupeşte. Asemenea orbului din naştere el vede cu sufletul, picioarele devin aripi, mâinile – Cuvinte: "Când vine primăvara -/ puneţi-mă în pământ reavăn/ să-mi crească pe ochi/ alţi Munţi,/ în loc de picioare/ ARIPI -/ iar de mâini aş fi mulţumit/ să am în locul lor/ doar cuvinte, - Cuvinte" (De undeva, de sus). De altfel, puţin câte puţin, poetul se lipseşte cu totul de braţe, cuvintele devenind unicul contrafort întru salvarea trupului stăpânit de suferinţă fizică. Constantin Dracsin se încrede în aripile-picioare umblătoare, cerând la sfârşit, cu aer testamentar, "un trup de cal", iar cu dinţii "să trag de tot ce e frumos". "Domnilor,/ nu vreau altceva decât/ să-mi treceţi capul meu învârtit/ pe un trup de cal -/ (...) să-l port la trap, la galop,/ prin satul decolorat,/ prin oraşul hulit,/ în care miroase a proţap ars...//  (....) !!!... un trup de cal şi atât,/ vă las vouă chiar şi hainele,/ mâncarea, eu,/ o să-mi pun genunchii în iarbă/ şi cu dinţii să trag de tot ce e frumos!!!" (Cerinţă de sfârşit). Simbolul calului purtător de poveri revine şi în alte poeme, un simbol al focului interior şi al conştiintei de sine. "Îmi iau ograda/ în spate/ şi încep să mă plimb./ (...) puterea mi-a luat-o calul/ adică mă trece el/ pe unde-i mai greu" (În septembrie, desculţ) 

"Poate nu m-aţi dorit şi totuşi fără mine nu mai ajungeaţi buni"

Destinul lui Constantin Dracsin s-ar cuveni predat drept lecţie de trăire tuturor celor care, sănătoşi fiind, îşi plâng vieţuirea, dar şi celor care, loviţi de soartă, nu găsesc niciun sens poverii cu care au fost "meniţi".
"Poate/ nu m-aţi dorit/ şi totuşi/ fără mine/ nu mai ajungeaţi/ buni", ne spune Constantin Dracsin, un poet despre care putem afirma, folosind cuvintele inepuizabilului Radu Săplăcan, că a fost o "conştiinţă artistică neînseriabilă".

(Text publicat in Miscarea Literara, nr. 4 din 2014, http://www.miscarealiterara.ro/)

"La drum cu tata"

O prezentare sumară, lipsită de patosul istoriei sau de senzaționalul tipic filmelor românești, ne informează că pelicula aduce în prim-plan povestea unei familii de șvabi din Arad, în anul 1968. Doi frați, Mihai și Emil, trăiesc alături de tatăl lor bolnav. Mihai este medic și, chiar dacă nu este deloc împăcat cu viața din România comunistă, acceptă să semneze informări la Securitate pentru a asigura, în acest fel, viața tihnită a familiei sale. Emil, însă, băiatul de 18 ani, își folosește tot elanul tineresc pentru a lupta împotriva stalinismului și a orânduirii socialiste, intrând mereu în probleme la limita arestului.
Într-o zi, familia pleacă într-o excursie în Germania, scopul ascuns fiind de fapt acela de a ajunge la Dresda, unde se afla singurul medic ce l-ar putea opera pe tatăl celor doi frați. Călătoria nu este lipsită de pericole, de neprevăzut, ies la iveală chiar și dureri încă nespuse, dar bine pitite ale familiei. Totul va culmina, însă, cu întâlnirea tancurilor sovietice care invadau Praga. Pentru că România nu se aliază Uniunii Sovietice, cei trei vor fi reținuți într-o tabără temporară din Republica Democrată Germană. Întoarcerea în țară este nu doar dificilă, ci aproape imposibilă. Cu sprijinul unui consul de la Ambasada Română, se găsește o soluție de transit, și anume accesul în Republica Federală Germană.   
Chiar dacă este un film de debut (să nu uităm, însă, că regizoarea este și autoarea unui debut de scurtmetraj românesc - "Apele tac" - care a adunat nu mai puțin de 80 de premii în toată lumea), povestea este una de o maturitate pe care nu doar că istoria o îngăduie, dar o și dezvoltă prin păstrarea unui fir narativ firesc, fără implicații politice sau etnice. În primul rând, Anca Miruna Lăzărescu ne dezvăluie o poveste adevărată. "Eu am crescut cu această poveste. Aceasta este povestea tatălui meu. Tatăl meu în 1968 avea 18 ani. În 1968 s-a dus în RDG cu familia, unde au fost întâmpinați de tancurile sovietice", spune Anca Miruna Lăzărescu
Filmul este o coproducție (România - Ungaria - Germania), fapt care adaugă un plus de calitate și de culoare, dând nota de autenticitate atât de necesară și - de ce să nu recunoaștem – atât de greu de realizat în filmele românești. Regizoarea nu își propune o lecție de istorie, ci o poveste de viață. Însoțind eroii de-a lungul filmului, nu poți să nu te situezi, ca spectator, în epoca pe care Anca Miruna Lăzărescu o decupează cu discreție, lăsând privitorul să își contruiască în paralel propria poveste de familie. Clișeicele imagini despre comunism pe care le-am tot întâlnit în peliculele românești lipsesc aproape cu desăvârșire din filmul Ancăi Lăzărescu. De fapt, avem un film total lipsit de clișee, lipsit de previzibilul cu care am fost obișnuiți. În filmul "La drum cu tata" aflăm, în schimb, multă muzică bună, muzica subversivă a vremurilor comuniste. Forma de rezistență a lui Emil este, de asemenea, prin muzică.
Este un film în care, chiar dacă se vorbește aproape numai în limba germană, acțiunea este pur românească. Cu replici bine dozate, fără să se impună demonstrativ, cu prim-planuri profesionist alese, decupaje relevante și o dinamică atât cât e necesar pentru a face credibilă desfășurarea poveștii, filmul te prinde, te cuprinde și te face părtaș unor evenimente despre care ai auzit, ai citit, dar nu le-ai privit cu tot cu oamenii care au fost prinși în ele.

Excelent jocul celor trei actori care îi interpretează pe Mihai (Alex Mărgineanu), Emil (Răzvan Enciu) și William (Ovidiu Schumacher), cu o grea misiune (pe lângă aceea a unui joc bun spre excelent,  au avut de trecut bariera limbii germane, dar și interacțiunea cu actori străini, amintind aici doar jocul minunat al personajului Ulli, interpretat de actrița Susanne Bormann sau cel al lui Hans-Uwe, în interpretarea lui Manuel Klein). Nu putem trece nici peste accentele cinematografice reușite de actorul Doru Ana (care a adus în actualitate ofițerul de Securitate – Jugănar), rolul făcut de Marcela Nistor (Neli) sau apariția scurtă a Anei Ularu (dr. Sanda Berceanu).
"La drum cu tata" este despre cum ar trebui să arate filmele românești. Te lasă să respiri, să privești detașat personajele. Și, ce e mai important, în filmul reușit de Anca Miruna Lăzărescu ai de-a face cu eroii unei povești, nu cu actori care interpretează un rol. Firescul întâmplărilor este atât de bine încadrat în imagine, încât a scoate din context sau din cadru un nume de actor ar fi ca și cum ai fărâmița inutil întreaga construcție cinematografică. Iar acest lucru este, de bună seamă, meritul regizorului și al actorilor deopotrivă.

Mark Haddon - "O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții"

"O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții", de Mark Haddon, a apărut în 2008 la Editura Trei, cu o traducere din engleză de Constantin Dumitru-Palcus. Născut în 1962, în Northampton, Anglia, Mark Haddon este scriitor, grafician și ziarist. Locuiește în Oxford, a scris numeroase cărți pentru copii și a câștigat două premii BAFTA.
Scrisă în 2003, cartea "O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții" a fost un real succes la public, fiind tradusă în numeroase limbi și recompensată cu 17 premii literare.
Fără să dramatizeze, dar obținând un efect imediat în plan afectiv, cartea lui Haddon impresionează prin originalitatea construcției, prin autenticitatea scrierii. Eroul romanului este un adolescent de 15 ani diagnosticat cu Asperger, un sindrom din spectrul autist. Christopher are o memorie fotografică, interpretează logic evenimentele, excelează la matematică, înțelege știința. Însă nu înțelege oamenii și reacțiile lor.
Avem un băiat extrem de inteligent, ceea ce face ca scriitura la persoana întâi să impună cititorului un fir al evenimentelor bazat pe logică, pe senzații clare, bine definite, chiar dacă acțiunea pare oricând gata să se prăbușească și eroul să clacheze.
Rezolvarea misterului morții unui câine devine pentru Christopher un prilej de a scrie un roman polițist, o aventură care îl va determina să își depășească multe limite, să se confrunte cu propriile angoase, frici, temeri. Matematica este colacul de salvare, modalitatea de a se rupe de lumea reală, un soi de autoapărare conștientă.
Concentrarea pe detalii, pe clipa prezentă, pe palpabil și, mai ales, încrederea în propriile simțuri, fac din copilul Christopher un personaj complex de la care noi toți, cei ai lumii reale, avem a învăța.
Personajul Christopher este un studiu de caz fascinant, povestea unul băiat cu care empatizezi imediat tocmai pentru că eroul este extrem de sincer, o sinceritate care de multe ori devine incomodă pentru ceilalți. 
Lumea lui are reguli stricte, ceea ce o face să funcționeze după alte criterii decât cele cu care noi suntem obișnuiți. Băiatul de 15 ani este un bun observator, validând un cod al percepției care, chiar dacă ne este străin, poate fi oricând aplicat.
"Nu știu să spun glume pentru că nu le înțeleg", rosteşte Christopher, și cu toate acestea parcurgem o carte impregnată de la un capăt la altul de umor ironic, relatări emoționante, de o duioșie surprinzătoare.
Ceea ce impresionează cu adevărat în cartea lui Mark Haddon este capacitatea lui Christopher de a-și depăși limitele, determinarea în a găsi soluții la problemele ivite, perseverența cu care își duce mai departe planurile. Introspecția, poziția de observator la care apelează de fiecare dată când trebuie să își analizeze propriile acțiuni sunt redate de la nivelul gândirii unui adolescent de 15 ani afectat de Asperger, o tulburare care, spun specialiștii, afectează în special relațiile interumane și adaptarea la mediul social. 
"Când merg cu autobuzul la școală mă uit la mașinile care trec de noi și le rețin culorile. 3 mașini roșii la rând înseamnă că va fi o Zi Destul de Bună. 4 mașini roșii înseamnă că va fi o Zi Bună. 5 mașini roșii înseamnă că va fi o Zi Foarte Bună. Iar 4 mașini galbene la rând înseamnă că va fi o Zi Neagră, adică o zi în care nu vorbesc cu nimeni și nu mănânc la prânz nimic și Nu-mi Asum Riscuri, fiindcă galbenul e culoarea cremei de ouă, a liniilor duble galbene și a frigurilor galbene, care e o boală mortală. Dar dacă văd 3 mașini roșii la rând sau 4 mașini roșii la rând sau 5 mașini roșii la rând, mă simt în siguranță și este o zi bună pentru un proiect".
Cartea lui Haddon poate fi un instrument de bună înțelegere, de acceptare a persoanelor diferite și, mai presus de toate, de a identifica aspectele pozitive și de a aprecia un mod de gândire diferit de al nostru. Pentru că autorul cărții știe foarte bine să scoată în evidență caracteristicile pozitive ale personajului său. Concentrarea pe detalii, capacitatea de a persevera, de a lucra independent, fără a fi influențat de factorii care intervin pe parcurs, modul original și asumat de a gândi sunt câteva dintre aspectele care se observă la Christopher. Acest mod diferit de a gândi ar putea însemna, într-o zi, identificarea unor soluții la probleme care astăzi par fără ieșire.
"O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții" este o carte care te conduce spre un final neașteptat, optimist. Pentru că povestea continuă în tine, te surprinzi în nevoia de a-ți depăși limitele, de a-ți neutraliza marginile. Pentru că ceea ce credeai despre tine nu este decât rezultatul unor convenții sociale, senzațiile tale nu sunt trecute prin filtrele sinelui, ci percepții-șablon, încărcate artificial cu informații primite de-a gata. După cartea lui Haddon începi să cauți infinitul, să explorezi ceea ce până ieri părea imposibil de atins.
La finalul acestei cărți, autismul nu mai este o boală, ci o provocare. Merită să faceți acest drum!

La ce bun poeții în vreme de restriște?

Devine redundant și gratuit să mai stârnim aripile poeziei în vremuri în care se vorbește mai mult despre bani, politică, afaceri, profit, nu-i așa? Și totuși, cine se teme de poezie? De meditație, de rugăciune?
"La ce bun poeții în vreme de restriște spirituală", se întreba Friedrich Hölderlin acum mai bine de un secol și jumătate. Și vorbim despre un poet care trăise în timpul gloriei lui Goethe, în timpul miraculos al lui Beethoven. Câteva decenii mai târziu, venea rândul mirărilor lui Rimbaud: "La ce bun o lume modernă, dacă ni se servesc asemenea otrăvuri?"
Putem așeza poezia drept pavăză sufletului în vremuri de restriște, fie că ne gândim la comunism, fie că avem în față un capitalism agresiv, acaparator, nimicitor. Iar dacă privim poezia ca stare de spirit, meditație, rugăciune, e de ajuns să așezăm dinainte omul copleșit de griji, amenințat veșnic de sărăcie, manipulat și controlat de un sistem tot mai apăsător.
Ne întoarcem la restriștea anilor 50, când pentru o poezie se făcea pușcărie grea și chiar se murea. Poetul Vasile Militaru a murit în 1959, în închisoarea Ocnele Mari, după ce fusese condamnat la zeci de ani de închisoare (ultima dată avea, la data condamnării, vârsta de 74 de ani!). Arestat din cauza poeziilor sale şi a refuzului de a scrie pentru comunişti ("În poeziile mele niciodată nu va rima poporul cu tractorul"). Torturat şi slăbit trupeşte mai ales din cauza vârstei, moare la 18 zile de la pronunţarea sentinţei. "Dacă am pierdut averi şi ranguri, dar nu am pierdut credinţa în Dumnezeu nu am pierdut nimic". Speriată că poeziile îi vor supraviețui, Securitatea a ars toate manuscrisele pe care le-a găsit în casa lui Vasile Militaru (un foc uriaş în curte, în faţa soţiei poetului). Vasile Militaru este cel care în 1940, când Armata Română a trecut Nistrul, scrisese poemul “Epopeea Stalingradului”. Cel care a scris versurile celebrului poem "A venit aseară mama", poezie atribuită zeci de ani lui George Coşbuc. Poezia a fost dedicată de Vasile Militaru prietenului său, George Enescu, despre care se spune că ar fi compus apoi muzica pentru aceste versuri.
Sau soarta tragică a lui Radu Gyr, care ne-a lăsat cel mai complet "manual al rezistenței prin poezie".
Să ne mai amintim aici și de teroarea abătută asupra intelectualilor și de teribilele procese ale Lotului Noica-Pillat, care au produs efecte grotești (ani de pușcărie, muncă silnică, interdicții peste interdicții).
Ana Blandiana povestește că, în anii 50, un propagandist ne vorbea despre inutilitatea lui Eminescu în zorii noii societăți de aur: "Încet, încet, Eminescu va dispărea din conștiința poporului român" - cuvintele erau spuse de Ion Vitner, un reprezentant de seamă al realismului socialist și proletcultismului. Articolul său, publicat în 1947 în revista Contemporanul, purta titlul "Poetul culorilor sumbre". În acel articol, Eminescu nu era doar contestat, ci și declarat nebun și acuzat ca fiind "un caz tipic de intelectual în derută, care în ura sa împotriva burgheziei, în loc să utilizeze armele claselor de jos, utilizează armele marii latifundii. [...] Mesajul său poetic... este mesajul unei clase decadente, agonice...". Să mai spunem că același Ion Vitner, în anul 1948, își face loc în Universitatea București, unde îl înlocuiește pe George Călinescu. Misiunea lui Vitner: crearea și impunerea noii intelectualități în locul celei învechite.
Să ne mai ațâțăm vremurile, precum Hölderlin odată, cu întrebarea "La ce bun poeții…"?
"Se știe ca poezia a luat naștere din rugăciune", spune George Popa, și astfel ne întoarcem în intimitatea spiritului. Și nu întâmplător specialiștii în neuroștiință vorbesc adeseori despre efectele meditației, ale rugăciunii și poeziei asupra creierului uman. De altfel, cercetătoarea Sara Lazar, de la Universitatea Harvard, a demonstrat că putem schimba creierul doar prin activitatea minții. Mai exact, spunea Sara Lazar, introspecția crește cantitatea de materie cerebrală (celulele materiei cenușii și celulele materiei albe). De asemenea, viața spirituală, poezia, rugăciunea și meditația, spun concluziile cercetătoarei americane, diminuează în densitate nucleul amigdalian, care are un rol determinant în agresivitate și frică.
Nu este întâmplătoare preocuparea asupritorilor în a suprima în primul rând poeții, poezia, cultura. Calmul minții, o interiorizare profundă înseamnă un om stăpân pe propriile reacții.
Prof. Dr. Ovidiu Băjenaru, președintele Societății Române de Neurologie, dă mărturie despre fostul său profesor, Silviu Poenaru, care era procupat de medicina integrativă. Silviu Poenaru lucra la un studiu numit "Psihologia spațiului și timpului", în care vorbea despre sindromul ogarului. "Mulți dintre noi ne aflăm în această situație în viața cotidiană. Mereu suntem fugăriți, fugim după ceva care să ne asigure supraviețuirea. Nu mai reflectăm, nu mai medităm, nu mai citim poezie, nu ne mai rugăm", spune Prof. Dr. Ovidiu Băjenaru. Acest sindrom al ogarului era foarte bine cunoscut de sistemele totalitare. De multe ori suntem puși artificial în această situație, pentru că un om fugărit nu mai are timp să mediteze, să reflecteze, devine ușor manipulabil, răspunde ușor la comenzi, la false zgomote, ne mai avertizează profesorul Băjenaru. 
La ce bun poeții, la ce bun cultura, rugăciunea, meditația, reflecția în vremuri de restriște? O întrebare la care răspundem fiecare dintre noi, după o atentă observare a ceea ce se întâmplă în universul nostru intim. Avem nevoie, înainte de toate, de o cultură a vieții, numai astfel ne vom opri din fuga ogarului, numai astfel vom identifica manipularea, vom scăpa de frică și nu vom cădea pradă agresivității, furiei și propriilor angoase.​
Și vom înțelege de ce comuniștii au pus gratii poeziei, au torturat poeții și ne-au așezat în față păpuși versificatoare menite să proslăvească lumea nouă și "omul nou". Întâmplările, cu grotescul lor, sunt mult prea aproape de noi pentru a mai folosi scuza că nu am știut sau că am fost din nou păcăliți.

CĂLĂTORII - Mănăstirea Guranda și povestea impresionantă a unei măicuțe

Mănăstirea "Sfânta Treime" Guranda este situată la 40 km de oraşul Botoşani, pe drumul naţional 29D. A fost înfiinţată în anul 1945, prin eforturile maicii Teodora Voloşincu. În anul 1960, autorităţile comuniste au închis mănăstirea şi au dărâmat biserica. Mănăstirea a fost redeschisă la începutul anului 1990, tot de maica Teodora Voloşincu. Din anul 2007, maicile şi surorile de la Mănăstirea Guranda sunt păstorite de stavrofora Gabriela Turiceanu.
Maica Teodora Voloșincu s-a născut în al doilea deceniu al secolului XX, purtându-şi copilăria în vremurile cumplite de după Primul Război Mondial. Tinereţea avea să îi fie amestecată cu alte griji, nevoi, foamete, sărăcie, apoi al Doilea Război Mondial... S-a călugărit din chemare, nu pentru că lumea nu-şi descoperise frumuseţea şi pentru ea, ci pentru că Dumnezeu îi pregătise un drum mult mai greu şi jertfelnic.
Maica Teodora Voloşincu, atât de puţin cunoscută botoşănenilor astăzi, a fost o adevarată muceniţă, o stavilă împotriva comunismului, o fiinţă puternică, veselă, iubitoare de oameni.
Se pitise în pădurile Gurandei. Pe şoseaua Ştefăneştilor, ramificatia Durnesti, acolo unde drumul coteşte brusc, parcă voit se desprinde de realul omenesc şi urcă spre padure, uşor şi aproape fără voie.
La terminarea războiului, maica a răsuflat adânc şi a înălţat o cruce cât tot sufletul ei. Pleacă de la Mănăstirea Buciumeni, unde se afla sub ascultare, şi revine aproape de pământul străbunilor. Era anul 1945.
Cu binecuvântarea mitropolitului de atunci al Moldovei, Irineu Mihălcescu, maica Teodora trece peste suferinţe şi lipsuri, peste răni şi sărăcie cruntă, şi iniţiază o colectă publică, sprijinită în special de  militari şi ofiţeri ai Armatei Române care mai rămăseseră în viaţă.
Cumpără teren de la moştenitorii unei familii boiereşti din zonă şi, cu mijloace extrem de modeste, ridică o biserică închinată cinstirii eroilor căzuţi pe frontul de luptă. Adaugă şi câteva chilii de lemn şi pământ. În câţiva ani, 30 de maici ajuseseseră să nevoiască în micuţa mănăstire.
Liniştea nu avea să dureze prea mult. În anul 1959 este promulgat Decretul 410, prin care mănăstirile se desfiinţau, iar monahii şi monahiile erau alungaţi în lumea cea mare. Rând pe rând, comunismul pustia mănăstirile...
Doar că, dacă sinistrul Decret alunga de la Agafton toată suflarea, dar lăsa în picioare biserica, la Guranda se petrecea un episod cutremurător! Comunismul se manifesta violent, cu rânjetul fiarei care se pregăteşte să stăpânească pentru multe zeci de ani: buldozerele sfârtecă fără nici o remuscare fiecare cărămidă aşezată cu truda maicilor, toate clădirile şi biserica!
Lacrimi, rugăciuni, suferinţe... Maica stavroforă Teodora a făcut hârtii peste hârtii, până la Ceauşescu. Toate au fost în zadar: din biserica închinată eroilor căzuţi pentru patrie mai rămăsese o cruce, în mijlocul pădurii!

Maica Teodora (foto dreapta) se întoarce în casa părintească, unde continuă să trăiască în pace duhovnicească şi multă rugăciune. Speranţele renasc imediat după decembrie 1989! Se întoarce acasă (la crucea din pădurea Gurandei) peste 30 de ani! Ca în urmă cu 45 de ani, primeşte din nou binecuvântare pentru a ridica mănăstirea de la firul ierbii. Iniţiază o altă coletă publică şi, ajutată de oameni inimoşi, ridică o biserică şi corpurile de chilii modeste, pe locul fostei mănăstiri. Noul lăcaş este sfinţit în 1991, cu hramul Sfânta Treime.
A trăit în mănăstirea ei dragă, ACASĂ, până în anul 2007. A plecat la Domnul în prima zi de Crăciun, împăcată că a făcut tot ce se putea pentru creştini: a ridicat de două ori mănăstire pe acelaşi loc, dar a ajutat şi la ctitorirea altor cinci biserici în satele din împrejurimi.
În luna septembrie 2012, Înalt Preasfinţitul Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, a binecuvântat începutul lucrărilor la noua biserică a Mănăstirii Guranda, biserică ce cinsteste, pe lângă hramul Sfintei Treimi, şi pe Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, născut pe meleagurile Botoşanilor, în satul Crăiniceni.
„Vechea biserică a mănăstirii, construită cu mijloacele foarte modeste pe care maicile le-au avut la dispoziţie, era măcinată de vreme şi nu mai rezista multă vreme. Am încercat iniţial să o consolidăm, dar costurile erau foarte mari şi nici nu aveam garanţia că structura pe care a fost făcută va rezista. De aceea, mai ales că maicile de aici şi-au dorit foarte mult construirea unui paraclis cu hramul Sfântului Ioan Iacob, am primit binecuvântarea să facem o biserică nouă, care să poarte şi acest al doilea hram“, spunea în urmă cu ceva ani maica stareţă Gabriela Turiceanu.

Maica de la Guranda, o pagină importantă a creştinismului românesc!

Maica Teodora Voloşincu rămâne o figură luminoasă a monahismului românesc și al celui botoșănean, o pagină importantă a creştinismului românesc.
Lipsa auzului, în anii din urmă, îi dădea o formă de libertate de care maica Teodora se folosea cum ştia ea mai bine: vorbea necontenit şi răspândea în jur o mireasmă de bucurie şi amintiri din care, pelerin sau călugăr, te înfruptai mai ceva ca în miercurile şi vinerile de harţi.
Am cunoscut-o în ultimii ani ai vieţii. Ne primea în chilia mică, din capătul unui corp de clădire a Mănăstirii Guranda. Aştepta în cerdac, îmbrăcată într-o cuminţenie de bunică şugubaţă. Maica Teodora Voloşincu era din creştet până în talpă bucurie duhovnicească.
Pentru că nu mai auzea, umplea taifasurile de duminică după-amiază cu poveşti de demult. Amintirile cele mai dragi îi erau cele din Mănăstirea Agapia, pe unde trecuse un timp şi unde lăsase prietenii frumoase, monahii de care îi era foarte dor. Veniţi din lumea mare şi amestecată cu năzdrăvănii de tot felul, era înduioşător pentru noi să ascultăm vinovăţiile copilăreşti ale maicilor, fuga de sub ascultare pentru a hălădui vreun ceas, două, prin păduri după ierburi şi flori, năstruşnice "aventuri" din viaţa de mănăstire.
Alături de noi, maica Teodora retrăia raiul pământesc pentru a pune stavilă durerilor pe care le ducea în suflet, de multe şi prea împovărate zeci de ani! S-a născut după un război, a trăit un altul, a reconstruit, precum Ana lui Manole, o biserică pusă la pământ de şenilele buldozerelor comuniste.
A trăit în discreţie, a trecut la Domnul împăcată. Să o pomenim pe buna noastră maică!

Manastirea Guranda  
Hram: Sfanta Treime
Acces: DN 29D Botosani-Trusesti (cca 32 km)-Guranda (7 km), apoi se face stanga, urmand indicatorul si se parcurg 2 km pana la manastire
Stareta: stavrofora Gabriela Turiceanu;
Adresa: sat Guranda, com. Durnesti, 717151, jud. Botosani

Vlad Ivanov, rol de excepţie în "Apusul" lui László Nemes

Vlad Ivanov este actorul botoşănean de 5 ori premiat cu Gopo, pe care publicul românesc îl identifică încă şi, poate dintr-o stranie complicitate cu vremurile dinainte de 1989, îi atribuie şi astăzi însuşirile personajului din "4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile" (filmul lui Cristian Mungiu care a câştigat un Palme d'Or şi a fost nominalizat la Globul de Aur). Cinefilii şi mai familiarizaţi cu marele ecran nu uită să aşeze în şirul filmelor de succes ale lui Ivanov şi pelicula "Poliţist, adjectiv" (premiul FIPRESCI şi premiul juriului la Cannes).
Vlad Ivanov a revenit în atenţia criticii de film cu "La Gomera", în regia lui Corneliu Porumboiu, dar şi cu un rol într-o distribuţie internaţională ("Apusul", în regia lui László Nemes, autor care a primit OSCAR pentru "Fiul lui Saul" la categoria cel mai bun film străin).
În filmul lui Nemes, Vlad Ivanov joacă rolul lui Oszkár Brill, proprietarul unui magazin de pălării care a aparţinut pe vremuri părinţilor lui Irisz Leiter (interpretată de Juli Jakab). Irisz vine în Budapesta şi aproape forţează angajarea la magazinul de pălării. O femeie elegantă, dar de o eleganţă tăioasă, fiica foştilor proprietari pare a fi prinsă între două lumi, uneori fiind cu totul al uneia sau al alteia. Trecerea se face prin jocuri de lumini şi umbre, prin străzi labirintice, focuri de artificii care miros a praf de puşcă, sărbători ce alunecă într-o promiscuitate mai mult ghicită decât explicită.
Magazinul de pălării capătă alte dimensiuni, camera de filmat o urmăreşte pe Irisz şi odată cu ea spectatorul este conectat la un fir al istoriei care se scrie odată cu acţiunea filmului. Mai mult decât povestea dramatică a lui Irisz, publicul este interesat de personajul lui Vlad Ivanov. Brill se lasă cu greu dezvăluit şi nici măcar pe deplin, finalul filmului negăsindu-l în viaţă. László Nemes ne aşază înainte o lume degradată şi degradantă, o lume fără ieşire şi fără nicio şansă de a se salva. De altfel, ultima imagine este una de război, iar regizorul creează - pentru un minut de peliculă - o scenă sugestivă de la care, fără îndoială, ar putea porni o altă poveste, un alt film.
Impresionant efortul actorului născut în Botoşani de a învăţa într-un timp record o limbă deloc simplă - maghiara, chiar dacă într-un final regizorul a ales ca vocea lui Ivanov să fie dublată. Opţiunea regizorului a fost motivată de micile accente şi inflexiuni pe care maghiara încă neexersată suficient a lui Ivanov le-ar fi adus pe ecran, de bună seamă o decizie foarte bună pentru reuşita filmului. Însă românii au fost lipsiţi de timbrul unic al lui Ivanov, de tonalităţile speciale cu care actorul nostru a reuşit să cucerească atâta premii de-a lungul anilor.
Dar, chiar dacă vocea lui Ivanov a fost dublată, spectatorul a fost mai mult decât convins: Vlad Ivanov a jucat în maghiară.
Brill este un personaj care intrigă. Pe care îl iubeşti şi îl urăşti deopotrivă. Vlad Ivanov a venit cu întreg arsenalul actoricesc de care dispune, dar a exteriorizat în doze foarte atent studiate, lăsând personajului libertate în gesturi, în priviri, în atitudine. O experienţă pe care actorul botoşănean a probat-o în ani şi ani de muncă artistică, la un nivel pe care şi l-a autoimpus.
Talentul actorului nu a rămas neobservat de către László Nemes, regizorul spunând despre Ivanov că este "unul dintre cei mai sofisticaţi, cei mai puternici actori din ziua de astăzi. Văzându-l în filme, cred că mi-a plăcut să am această latură profesională şi în filmul meu, şi, de asemenea, latura aceasta umană. Este figura centrală din film, figura paternă, dar, în acelaşi timp, nu-ţi poţi da seama dacă este de partea binelui ori a răului".  
"Apusul" este despre răsăritul unei lumi noi. Dar în care nu ne-am regăsit pe deplin. Şi nici nu i-am învăţat lecţiile. "Cred că trăim într-o lume care nu e foarte diferită de cea de dinaintea Marelui Război din 1914. O lume complet oarbă față de forțele de distrugere își începe decăderea din interior. Pentru noi, istoria e acum…", spune regizorul László Nemes.
Un rol cu care Vlad Ivanov nu va face neapărat istorie, dar pe care cinematografia internaţională îl va reţine drept unul de referinţă, într-un film care nu poate fi ignorat.

Sinopsis: 1913, Budapesta, în inima Europei. Tânăra Irisz Leiter ajunge în capitata Ungariei sperând să se angajeze în legendarul magazin de pălării care a aparținut răposaților ei părinți. Cu toate astea, este refuzată de Oszkár Brill, noul proprietar. Cât magazinul se pregătește de vizita unor oaspeți extrem de importanți, un domn o abordează pe Irisz căutând un anumit Kálmán Leiter. Tânăra refuză să plece din oraș și alege să meargă pe urmele lui Kálmán, unica ei legătură cu un trecut pierdut. Căutarea o poartă pe străzile întunecate ale Budapestei, unde singurul loc luminos din această perioadă care fierbe pe muchia unui război iminent, este magazinul de pălării Leiter.
Regia László Nemes
Cu Vlad Ivanov, Juli Jakab