Arta de a fi boem, privilegiul de a fi artist

Gheorghe Stanciu este pictor sau, în termeni cu parfum românesc, iconar. Dincolo de controverse, ierarhii, calificative profesionale sau categorisiri didactice, Gheorghe Stanciu este însă un depozitar al artei tradiționale botoșănene, și nu numai. Un pasionat de istoria ținutului Moldovei, un împătimit al însemnelor trecutului, indiferent că acestea țin de arheologie, fotografie, pictură…

Născut în Ripicenii Botoșanilor, a absolvit, în 1974, Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu" București, Facultatea de Arte Decorative și Design, secția artă murală, la clasa Prof. Ion Stendl. În anul 1988 obținea premiul II la Expoziția Voronețiana. A expus rar, iar atunci când a făcut-o a manifestat o parcimonie vizibilă, păstrând parcă echilibrul dintre artă și propria personalitate.

În 1978 a expus în Secția de Artă a Muzeului Județean Botoșani, iar un an mai târziu a fost prezent pe simezele Galeriilor de Artă din Suceava. Mai târziu, în anul 2004, îl regăsim cu expoziția "Orașul Vechi", la Centrul Național de Studii "Mihai Eminescu", Ipotești, Botoșani. Peste un an, lucrările lui Gheorghe Stanciu sunt admirate în Spania, la Universitatea din Alicante, pentru ca în 2013 să revină cu expoziția orașul Vechi la Uzina de Apă din Suceava. 

A participat și la expoziții de grup (1980 - Anuala U.A.P., Botoșani, și 2008 - Expoziția Orașul, la Atelier 35, Bacău).

Este membru al Uniunii Artiștilor Plastici, Filiala Iași.

Peste 30 de ani la catedră, mii de elevi împrăștiați prin lume după ce au ucenicit în atelierul artistului, mai ales în cel de la Liceul de Artă "Ștefan Luchian" Botosani. Un atelier în care profesorul și-a trăit la propriu viata, în stilul boem, caracteristic artiștilor. Pentru că, pe cât de atrăgătoare și de fascinantă le este opera, pe atât de greu de îndurat sunt artiștii în viața reală, cu nălucirile, neliniștile, percepțiile lor asupra realului, atât de diferite de ale oamenilor simpli. Iar Gheorghe Stanciu a simțit din plin acest lucru, "nebunia" de a fi artist devenind repede un mod de viață. Fie ea și o viață petrecută în atelierul unei școli de artiști…

Picturile pe sticlă, ale sale sau ale elevilor săi, au făcut înconjurul lumii, numele său și al liceului botoșănean devenind puncte de referință în icoana pe sticlă românească. Zeci de premii la concursuri școlare sau olimpiade, expoziții personale sau de grup, la care se adaugă autoritatea asupra formării și instruirii a sute de artiști, fac din Gheorghe Stanciu un personaj al urbei, dintre cei foarte puțini care au mai rămas acasă, refuzând de-a lungul timpului posturi universitare sau pur și simplu oportunități care apar de puține ori în viață.

Secretul unui artist este, de departe, munca. Asta le transmite profesorul elevilor săi. Însă nimic nu se poate face fără talent, fără har. "Cine vrea să intre cu orice preț în paginile istoriei artei nu va intra niciodată. Artistul este ales, este cumva cu dăruire, cu har de la Dumnezeu și dublat de pasiune. Destinul îl va duce acolo unde îi e locul", mărturisea în urmă cu niște ani profesorul Gheorghe Stanciu.

Este un colecționar asiduu, pretențios și răbdător. Deține lucrări ale celebrului Carol Pop de Szatmari, pictor, gravor și fotograf al Curtii Regale, cel care a rămas în istoria artei arătând valorile artistice ale fotografiei. "Marii artiști ai Renașterii, dacă ar fi avut posibilitățile tehnice pe care le are generația de azi, folosind inclusiv fotografia, ar fi făcut ceva genial. Trăim vremuri de invazie a imaginii. Trebuie să înveți să arunci multe imagini și să le păstrezi doar pe cele de calitate", crede Gheorghe Stanciu.

Este un pasionat de arheologie, în special cea care atestă și completează istoria meleagurilor botoșănene, exprimându-și dezamăgirea că societatea și autoritățile nu mai acordă atenție acestor aspecte. "Am sperat, după Revoluție, ca primă urgență restaurarea unor lucruri, nu distrugerea lor. După Revoluție am făcut lucrări de restaurare gratuit. Si aș fi continuat cu mare plăcere, numai să am materiale", spunea artistul, care mai deține și câteva mii de imagini alb-negru și diapozitive, prin care se încăpățânează să păstreze memoria și identitatea unor locuri. Mai ales în aceste vremuri, în care se contruiește fără noimă, fără simț artistic, dar cu mulți bani...

Gheorghe Stanciu este, spune artistul Ozolin Dușa, "un boem înrăit", "una dintre figurile emblematice" ale Botoșanilor.

"O mână fantastică pentru tot ce ține de dat cu pensonul. Un fotograf pătimaș cu mii de clișee fișate, cu mii de diapozitive puse și ele pe căprării, cu o colecție impresionantă de fotografii vechi, tip Carte de vizită și clișee pe sticlă, cu o lume uitată. Deține imagini cu peste nouăzeci la sută dintre casele demolate din Botoșani", completează Ozolin Dușa portretul lui Gheorghe Stanciu.

 

Foto: eminescuipotesti.ro

”O muscă la Sfântul Munte” - O carte de psihologie creștină savuroasă și provocatoare

M-au fascinat întotdeauna cărțile care îmi fac și mie, cititorul, loc printre rânduri. Cărțile în care protagoniștii îți îngăduie să le stai alături de la început până la final, să te identifici cu trăirile, cu experiențele, cu situațiile din jurul lor. 

Cel mai puternic am simțit astă binefacere la Irvin Yalom, unul dintre cei mai mari psihiatri ai lumii contemporane, când am citit "Soluția Schopenhauer" (Editura Vellant, traducere Ciprian Șiulea), cu titlul original "The Schopenhauer Cure". Autor-terapeut, profesor emerit de psihiatrie și somitate internațională, Irvin Yalom se așază – chiar în propria carte – în postura de observator, dar conducând cu finețe tăvălugul care altfel ar fi strivit cu nemilă totul în jur. 

Nu întâmplător aduc aici cartea lui Yalom, care este de la un capăt la altul un spectacol al Vieții care înfruntă Moartea. Și la Yalom, prin suferință și asumare, prin cunoaștere/descoperire de sine, personajele învață lecție după lecție, dezvelesc straturi și substraturi sub care stau pitite vinovății, spaime, furii, angoase, iubiri sau trădări. Iar dacă veți citi cartea, veți află că secretul terapiei lui Yalom este ascuns în fiecare dintre noi, dar noi în raport cu ceilalți. Singurătatea creează genii, e adevărat, dar spulberă emoția și empatia. Or asta ne definește, asta ne împlinește ca oameni.

Vasilis G. Frangopulos m-a surprins. ”O muscă la Sfântul Munte” (traducere Constantin-Emanuel Dumitru) este, așa cum citim chiar pe coperta întâi, ”o poveste tulburătoare despre descoperirea credinței”. 

Autorul, născut în orașul Nikea, în anul 1969, a studiat iconografie (alipirea de creștinism), dar și asistență medicală de urgență prespitalicească (fără îndoială că a experimentat iubirea de semeni în toate formele ei). Astăzi este paramedic în cadrul serviciului de ambulanță. 

”O muscă la Sfântul Munte” ar putea sta, în fișierul unei biblioteci, la categoria carte religioasă. Deși conținutul pare să se afle mai degrabă în ograda beletristicii. Dacă ar fi să îi aplic o etichetă în colecția personală de carte, aș scrie ”psihologie creștină”. 

Pentru că povestea este, înainte de toate, una de căutare personală, tratând credința (în speță și ateismul) prin prisma in/certitudinilor umane. 

Iorgos suntem fiecare dintre noi. Și cum, vorba poetului, „în orice om o lume îşi face încercarea”, suntem și noi propriii judecători, suntem puși la încercare și, recunoaștem, cerem cu mefiență minunile care să ne ofere pe tavă credința. 

”Cu Crucea în mână nu poți să mergi înainte!”, spune Iorgos, ca și cum blocajul ar fi mereu în afara noastră, nu înăuntru. ”Înainte nu mergi, asta în parte e adevărat, dar mergi în sus, și asta contează mai mult!”, este răspunsul care schimbă întreaga paradigmă a cărții.

Adevărat, cartea nu oferă întotdeauna răspunsuri, dar întrebările clasice sunt provocatoare tocmai prin lumile care se deschid înainte. 

”Toți stâlpii societății sunt putrezi! Adevărul este amestecat cu minciuna! Toate modelele, niște marionete! (...) Singurul adevăr este cel pe care îl caută fiecare, de unul singur. Într-o lume care se scufundă mi-am făcut propria bărcuță și am urcat în ea”, explică Iorgos, oferind astfel un tablou al cotidianului din care se retrage – fără voie la început – și căruia reușește, la final, să îi găsească imperfecţiunile. 

Iorgos trece de la aprigul contestatar al pustniciei la pacea lăuntrică. Însă nu reuşeşte fără ajutor, iar aici este şi punctul culminant al cărţii. Cere o minune, un ajutor, deși nu recunoaşte miracolul decât atunci când i se descifrează în fața ochilor. 

”Viața mai întâi o trăiești și apoi citești despre ea”. La fel și pe Dumnezeu. Iar calea nu este deloc simplă. Cel puțin nu de la început. 

”Primele trei trepte sunt mai dificile. Prima treaptă este cunoașterea de sine. Să-ți simți starea de păcătoșenie. Aceasta presupune să te cerți și să judeci fără cruțare persoana care-ți este cea mai dragă, cea pe care ai așezat-o pe cel mai înalt soclu. Pe tine însuți! (...)

A doua treaptă este pocăința. Să te pocăiești pentru murdăria ta, să ți se facă silă de ea și, mai ales, să ți se facă silă de sinele tău vechi. Să nu vrei să mai fii vreodată murdar. (...)

A treia treaptă este Spovedania. (...)

Ți-am spus că primele trei sunt cele mai grele. Știi de ce? Fiindcă apoi te poartă Hristos în spate!”

Cartea lui Vasilis G. Frangopulos nu este un tratat despre creștinism, deși ar putea fi. ”O muscă la Sfântul Munte” este toiagul ce te însoțește de-a lungul călătoriei către miracolul personal. Este preschimbarea sinelui din muscă în albină. 

”Un sfânt sârb a spus că cineva ne pare bun fiindcă trecem cu vederea părțile sale rele și, de asemenea, cineva ne pare a fi rău fiindcă ignorăm părțile sale bune. Așadar, ceea ce ne întunecă discernământul este prejudecata sau necunoașterea noastră”. 

Nu vă speriați, nu veți traversa un râu plasat doar în geografia biblică. Dimpotrivă. Povestea decurge fascinant, este istorisită cu un talent scriitoricesc aparte, cu umor și sensibilitate, în registrul căutărilor lăuntricului lumesc, pentru ca apoi să cotească spre duhovnicia sufletului. 

Ultima pagină a cărții te descătușează lăuntric. O terapie a inimii al cărei efect îl simți abia acolo, în final. Este miracolul care se întâmplă în fața ochilor tăi. Trebuie să citești ca să îl simți. Și îl simți!

”– Ascultă, deci, un cuvânt care nu e rod al înțelepciunii mele, ci al unui bătrân foarte luminat: „Dacă vezi lucrurile cu ochii unei albine, pe toate le vei vedea ca mierea. Dacă însă le vezi cu ochi de muscă, pe toate le vei vedea murdare.”

Zicând aceste cuvinte, starețul se ridică, socotind discuția încheiată. Iorgos s‑a ridicat și el și s‑a îndreptat spre ușă. Înainte să iasă, s‑a oprit și, întorcându‑se, a zis:

– Dacă pui o albină într‑un grajd, o să plece, fiindcă nu va găsi nimic de folos. Dacă pui o muscă în stup, albinele or s‑o omoare. Se va vedea ce sunt după felul în care voi pleca de aici și când voi pleca.

Când a rămas singur, bătrânul cu părul alb s‑a așezat înaintea icoanei Maicii Domnului și cu voce frântă șopti: „Împărăteasa tuturor, o muscă a intrat în Grădina ta. Tu, care alergi grabnic înaintea oricui te cheamă și împărtășești durerea noastră, a tuturor, mijlocește la Fiul tău să îl miluiască! A pierdut calea, să nu‑și piardă și sufletul!”

Interviu Mircea Carp, fost director Europa Liberă: ”Noi suntem aceia care atunci aveam la îndemână, ca armă, doar microfonul”

”Aici Mircea Carp, să auzim numai de bine!”. Vocea celebră de la Vocea Americii sau Europa Liberă. 

Mircea Carp este cetățean român și american, iar viața și-a consumat-o fără limite. Astăzi trăiește în Germania, la Munchen, și – la cei 98 de ani împliniți la sfârșit de ianuarie - rămâne conectat la viață, la frumusețile ei, la fiecare colțișor de lume din care păstrează amintiri. Un spirit viu, într-o minte de aristocrat, Mircea Carp dovedește și astăzi o rigurozitate mentală, o disciplină a profesiei greu de atins și, mai ales, greu de înțeles în zilele noastre. I se spune, de altfel, decanul de vârstă al jurnalismului românesc de calitate.

Fiul ofițerului de cavalerie Constantin Carp și al Ecaterinei, descendentă din familia lui Lascăr Catargi (prim-ministru al României în patru rânduri), nepot al lui Garabet Ibrăileanu, a cărui bibliotecă a epuizat-o în vremea liceului, Mircea Carp s-a născut la Gherla și a copilărit la Botoșani, apoi a urmat Liceul Militar la Iași și la Mănăstirea Dealu din Târgoviște, mai târziu devenind ofițer. A luptat în Al Doilea Război Mondial, însă în 1946, din motive politice, este exclus din Armata Română, iar în 1947 ajunge în închisoare.

În ianuarie 1948, deși în domiciliu forțat, reușește să fugă din țară. Ajunge în Austria, apoi, în 1951, în Statele Unite ale Americii. Aici va activa la postul de radio Vocea Americii. Este mai întâi crainic, apoi redactor și șef al secției române. Revine în Europa 22 de ani mai târziu, iar până în anul 1995 activează la Europa Liberă, ca director-asistent.

”Botoșaniul cel vechi era în vremea aceea un oraș al culturii”

Florentina Toniță: Domnule Mircea Carp, ne-ați obișnuit ani la rând, la Europa Liberă, ”să auzim numai de bine”, chiar dacă nu întotdeauna veștile din țară erau încurajatoare. De Botoșanii copilăriei dvs. ați rămas, se pare, iremediabil îndrăgostit. Știm că ați revenit la Botoșani și după ce părinții au părăsit nordul Moldovei. 

Mircea Carp: Odată, întors de pe front, în primăvara anului 1943, în loc să-mi continui drumul și să mă duc la București, unde mă aștepta mama, mă cuprinsese dorul de Medelenii copilăriei mele – Botoșani, așa că am hotărât să mă duc acolo să-mi revăd prietenii și locurile dragi ale copilăriei. Ajuns la Botoșani, m-am urcat într-o trăsură condusă de un bătrân evreu, pe care l-am rugat să mă ducă pe strada Agafton, la Conu Vasile Pilat. Birjarul mi-a răspuns că se vede că nu am mai fost pe acolo demult, că strada Agafton nu mai este așa cum a fost, că lucrurile s-au schimbat și că familia Pilat nu mai locuia acolo, ci în altă parte a orașului, unde de altfel m-a și condus. I-am găsit pe cei trei Pilați, conu` Vasilică, duduia  Elena și pe Liuca. Am dat buzna peste ei, dar toți s-au bucurat mult să mă revadă. Am rămas acolo două zile, bucurându-ne cu depănarea amintirilor noastre și mai ales de cele cu Liuca, de aventurile noastre ”tarzaniene”, de orele de joacă la familia Ranet, desigur cu Măriuca, sau cele din grădina minunată a conului Blebea.

-Ați avut aici, la Botoșani, și un prieten cu care mai târziu, în viață, de multe ori v-ați intersectat: Adrian Marino. 

-Împreună cu Liuca, noi am petrecut multe vacanțe de vară împreună la Botoșani, iar mai târziu și cu verișorii ei, Adrian și Dan Marino. Familia Marino locuia la Iași, avea oarecare probleme de a-și stăpâni năstrușnicii fii. Pentru a-i liniști pe cei doi frați zburdalnici de felul lor, și care nu se înțelegeau deloc intre ei, familia îi trimitea cu rândul sau pe amândoi la duduia Elena Pilat, la ”Botșeni”. Duduia Elena știa cum să-i strunească, dar în același timp îi făcea plăcere să-i aibă în casă alături de Liuca. Casa lor era o casă mare și frumoasă, elegant aranjată cu o grădină superbă, adevărat parc, împodobită de la poartă până la intrare cu alei de trandafiri înalți și parfumați, pe care noi, copiii, îi admiram de fiecare dată când treceam printre ei, dar ne bucuram și de acei trandafiri speciali, mai ascunși de ochii noștri, din care duduia Elena făcea dulceața pe care o gustam cu mare plăcere.

Când am mai crescut și apoi, în anii petrecuți des împreună, s-a cimentat între noi o prietenie de lungă durată, mai ales între mine și Adrian (care era de vârsta mea), dar care s-a transformat în cele din urmă în cea mai mare dezamăgire a vieții mele, neiertându-i niciodată faptul că s-a înrolat mișelește în slujba celor care trădau exilul românesc, trădând înseși sentimentele mele și ale familiei mele. După cum se știe, e bine să nu spui niciodată ”niciodată” și mai ales să nu scrii niciodată ”niciodată! Așa cum am aflat din informații ulterioare, și așa cum am spus chiar în interviurile pe care le-am dat eu mai târziu, mi-am revizuit, în parte, reacția mea.

-Cum erau Botoșanii din punct de vedere cultural?

-Botoșaniul cel vechi era în vremea aceea un oraș al culturii. Avea școli primare precum aceea la care am învățat eu (Școala numărul 4) cu neîntrecutul ”dom`” învățător Manoliu, licee precum liceul A.T. Laurian, dar și un Teatru în piața principală a orașului, mai mic decât cel de la Iași, dar frumos, și cu o istorie pe care am aflat-o în timpul revenirilor mele la Botoșani, și acesta este doar un aspect despre Botoșaniul cultural. Nume celebre atestă acest lucru, iar legat de teatru am aflat că pe la 1848 boieri și cucoane din Botoșani jucau teatru în scopuri filantropice, iar sumele erau în folosite pentru a ajuta săracii, iar în 1858, un număr de 70 de boieri și negustori au adresat Ministerului de Interne o petiție prin care cereau ”înființarea și statornicirea unui teatru la Botoșani”. Cât despre piesa ”Fântâna Blanduziei” (printre primele piese dramatice în limba română) prezentată în 1885 de Teatrul National din București, la Botoșani cu participarea marilor actori Aristizza Romanescu și Constantin Nottara, Veronica Micle scria ”în Botoșani entuziasmul și ovațiile nu au lipsit”. Mai amintesc că au trecut pe acolo Agatha Bârsescu și  Constantin Tănase. Iar de-a lungul anilor încă mulți alți actori importanți.

Teatrele mari veneau vara în turneu la Botoșani și printre ele se afla și Teatrul ”Comedia” al marelui Constantin Tănase. Desigur, când eram copil, eu nu am participat la aceste  spectacole, dar părinții mei îmi povesteau despre acestea. ”Venirea lui era un eveniment deosebit la Botoșani, atât prin spectacolele pe care le dădea, cât și prin participarea întregului ansamblu - nu numai a actorilor, dar și a celor mai tinere dansatoare. Mi-au povestit părinții un eveniment deosebit de amuzant: la o petrecere la care a participat tot ansamblul lui Tănase, la restaurantul principal din Botoșani, s-a deschis ușa cea mare și a intrat în local căpitanul Chirculescu pe calul lui alb, moment în care, cu o inspirație de moment, marele Tănase a început să cânte: ”La calul bălan, la calul bălan, cu șaua-i verde…”. Cântecul a făcut ocolul României de atunci și a fost cântat în tot felul de localuri și la diferite petreceri; a fost chiar numele unui spectacol dat de Constantin Tănase la Teatrul ”Cărăbuș” din București” (fragment din cartea mea – ”Aici Mircea Carp, să auzim numai de bine”, editura  Polirom 2012).

-Constantin Tănase avea să devină curând un personaj incomod pentru comuniști. L-ați văzut vreodată pe scenă, la Botoșani sau în altă parte?

-Chiar dacă atunci eram copil și nu am fost la spectacole, am avut ocazia să văd ansamblul marelui Tănase mai târziu, la București. Dar atunci lipsea marele comediant, care fusese arestat deoarece își permisese să caricaturizeze momente legate de prezența unor puteri străine în România în timpul războiului. Versurile care au dus la arestarea lui au fost ”Rău a fost cu ”was ist das” / Da-i mai rău cu ”davai ceas”. Multe din cupletele sale de mare succes au fost scrise de un botoșănean, Ion Pribeagu, pseudonimul literar al lui Isac Lazarovici.

Nici Securitatea nu a putut să-l țină departe pe marele Tănase de public, eliberându-l destul de repede, iar reapariția sa la teatrul său ”Cărăbuș” a avut un foarte mare succes. Din cauza nasului său mare, unul dintre momentele amuzante de la începutul spectacolelor era că ”apărea un nas și apoi… Tănase, la un sfert de ceas”.

”Strict informativ, obiectiv, precis, concis, nepolitizat, nepropagandistic, combatant, critic”

-Jurnalismul. Astăzi i-am spune derapaj sau formă fără fond, atunci când dezbaterea lasă în urmă subiectul și devine o simplă și marginală (sau ”gălăgioasă”) sfadă între interlocutori. Dacă ne-ați preda astăzi, domnule Carp, principiile jurnalismului de la Europa Liberă, care ar fi liniile/ideile care v-au format ca om de presă și care astăzi lipsesc cu desăvârșire?

-Jurnalismul de la Radio Europa Liberă a fost și cred că va rămâne fidel principiilor de toleranță și democrație, corectitudine, dar nu neutralitate; echilibru, dar nu indiferență, așa cum am mai spus-o cu ocazia relansării digitale a Radioului Europei Libere în 2019.

Respectate și ascultate în anii comunismului cu frică, sub pernă, pe ascuns cu urechea lipită de aparat cu interes și emoție, cu bruiaj, uneori ”hârâit”, cu întreruperi mai scurte sau mai lungi, Radio Europa Liberă  și Vocea Americii (amintesc aici și de Vocea Americii datorită faptului că acolo mi-am făcut un timp ucenicia) au jucat un rol pozitiv și au constituit o prezență radiofonică anticomunistă înainte de 1989. După 1989, Radio Europa Liberă a continuat în forme moderne adaptate epocii tehnologiei digitale și internetului, cu multă credibilitate și cu o comunicare mult mai ușoară și liberă în sfârșit pentru cei ce acum ascultă, citesc, comentează sau scriu postului. S-au adus împreună textele vechi, arhivele vechi, cu fotografii vechi și noi, cu video-uri, podcasturi, blog-uri etc., totul contribuie foarte bine devenind exemple și mijloace de învățare pentru generațiile noi și desigur pentru a aminti epoca de cenzură, de nedorit a se repeta vreodată. Nu pot să spun că liniile care ne-au format (unii aveau mai mult talent, alții mai puțin - pentru noi toți de acolo a fost o formare continuă și permanentă la locul de muncă) lipseau cu desăvârșire, dar ce pot eu să spun sigur este că jurnalismul de atunci era un jurnalism american și occidental, ceea ce însemna: strict informativ, obiectiv, precis, concis, nepolitizat, nepropagandistic, combatant, critic, clar.

Eu comentam politica externă, aveam programe, aveam un sistem al meu, că de la începutul programului găseam câte o frază de politică externă din România pe care să o transmit ca un fel de deschidere de program și puteam să îmi spun părerea mea despre acea situație, lucru care a prins bine la conducerea americană, astfel putând să împac și capra și varza. 

La Vocea Americii trebuia să ținem seama în anumite prezentări și de politica Statelor Unite. La Europa Liberă prezentam situația așa cum era, de la început până la sfârșit, Europa Liberă era independentă, autonomă. 

Vă las pe dvs., dragii mei ascultători sau cititori, să reflectați și alegeți ce prisosește sau ce lipsește jurnalismului de azi. În plus, aș vrea să adaug că jurnalistul de la aceste posturi nu făcea un jurnalism beletristic sau chiar teatral, cum se observă adesea în ziua de azi. Între latura umană și cea ideologică se păstra un echilibru pentru a menține conștiința liberă și lucidă. 

Dezbaterea însemna pentru noi informare, cunoaștere, corectitudine, respect, educație și bun simt. Sfada, cum spuneți dvs., de fapt dezbaterea, însemna argumentare corectă, lucidă, clară, la subiect, echilibru, referiri stricte la fondul problemei discutate, comunicare cu un vocabular corect, pe înțelesul tuturor. Picătura minusculă de umor pe ici, pe colo, trebuia să înlăture încrâncenarea interlocutorilor/lui și câteodată chiar pe aceea a prezentatorului.

-Domnule Mircea Carp, cu voia dvs. aducem în mijlocul dialogului nostru câteva fragmente din vechi mărturisiri. De pildă, cum era secția română a Europei Libere de la New York prin anii` 50, extras din interviul acordat în 14 iulie 2020 Ilenei Ghiurchescu: ”…anumite programe, ca Revista presei sau comentarii și altele trebuia să le înregistram pe discuri. Acestea nu se citeau live pentru ca să nu se facă greșeli, ca să fie ușor de corectat (…), dar marea tragedie era că trebuia să repeți de atâtea ori ce aveai de citit, ca să nu faci greșeli de pe disc, fiindcă atunci trebuia închis discul și luat de la început”. Povestiți, de asemenea, cum de la microfonul Radioului Europa Liberă au vorbit mulți, foarte mulți romani, ”de la vlădică la opincă”. Amintiți într-o altă convorbire pe Majestatea Sa Regele Mihai și membri ai  familiei regale, oameni politici și de cultură, dar români aflați în exil: ministrul de externe Constantin Vișoianu, generalul Nicolae Rădescu - ultimul prim-ministru al unui guvern român liber înainte de instaurarea regimului  comunist din România, omul politic și diplomatul Gheorghe Gafencu, scriitorul Horia Vintilă, monseniorul Bârlea, matematicianul Constantin Corduneanu, savantul George Palade, soprana Viorica Cortez Guguianu, studenții revoluționari veniți special de la Timișoara în 1989. Amintiți deopotrivă pe Noel Bernard, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, Neculai Constantin Munteanu și Emil Hurezeanu, Ioana Crișan, Ioana Bernard și Ion Ioanid. Mircea Vasiliu și Tomi Bărbulescu. Raluca Petrulian și Nestor Rateș. 

Pe cine mai adăugați astăzi acestei impresionante liste? 

-Nu pot să nu îl pomenesc acum pe Cornel Chiriac, care culegea în timpul nopții, din localuri, cea mai bună muzica modernă cu care hrănea în emisiunea sa ”Metronom” sute de mii de tineri din România cu muzica interzisă de regimul comunist.

Și, last but not least, amintesc  pe regretatul Vlad Georgescu, a cărui moarte rămâne neelucidată până în ziua de azi, fără a uita însă pe niciunul dintre crainici, comentatori, colaboratori, personal tehnic cărora le aduc respectul și prețuirea mea.

Noi, cei de la Europa Liberă și Vocea Americii, sperăm că ne-am făcut datoria cu mult simț patriotic, dacă acest cuvânt nu deranjează astăzi, și cu cele mai frumoase sentimente românești și de țară. Noi suntem aceia care atunci aveam la îndemână, ca armă, doar microfonul și rămânem o voce prețuită de unii, temută de alții, rămânem glasul care i-a încurajat pe români în acea perioadă. Astăzi, în era digitală, alături de microfon și de experiența noastră, aveți cele mai moderne mijloace de comunicare, democrație și libertate.

Mesajul colii albe de hârtie

-Jurnalismul înseamnă – mai ales la acest nivel și în astfel de timpuri ale istoriei - și momente unice, dintre acelea care se lipesc de inimă și nu se mai desprind niciodată. Ați avut parte, desigur, și de astfel de întâmplări…

-Un gest memorabil și onorabil din trecut, pe care doresc să-l amintesc sau să-l reamintesc, este acela când a fost ales președinte David Dwight Eisenhower (președinte al Statelor Unite ale Americii, nota mea, F.T.), în 1953, noi  am avut impresia că eliberarea țărilor est-europene bate la ușă, dar cum lucrurile s-au desfășurat altfel, eu și un grup de colegi jurnaliști de la secțiile est-europene ale Europei Libere de la New York am adresat o scrisoare lui Eisehower, de fapt o coală mare albă de hârtie semnată jos de câte un reprezentant de la fiecare din secție, care voia să însemne de fapt că oamenii  din țările căzute sub regimul sovietic nu își puteau exprima părerea, dar că își exprimau speranța că se vor schimba lucrurile în politica Statelor Unite. Mesajul colii albe de hârtie a ajuns la destinație și a impresionat chiar și unele ziare americane, care au publicat-o pe prima pagină.

-Și ne întoarcem la presa de azi…

-Părerea mea, țin să subliniez, este că  presa de astăzi, nu numai din România - deci de peste tot în lume - nu este atât de obiectivă pe cât ar trebui să fie. Sunt ziare, programe radio, emisiuni radio și TV etc., care uneori își fac faima din a prezenta articole, discuții politice, documentare, unde uneori  comentatorii aduc în sprijinul  informațiilor pe care le comunică (unui public mai mult sau mai puțin educat și cu așa-ziși experți sau oameni politici și aceștia mai mult sau mai puțin culți, mai mult sau mai puțin documentați),prezentând cu precădere punctele de vedere ale realizatorilor. De multe ori mijloacele media, din dorința de avea o audiență cât mai mare, denaturează o informație aducând oameni pe care realizatorul/realizatoarea emisiunii îi dorește prezenți, punând în plan inferior obiectivitatea și corectitudinea informației/subiectului sau chiar adevărata dezbatere de opinii. Bineînțeles, mă refer la acele cazuri pe care le consider regretabile.

Așadar, prefer să auzim mai degrabă, pe toate canalele media, numai de bine! 

”A fost un proces complex și de lungă durată de distrugere a Armatei”

-Libertatea. Cum s-au schimbat de-a lungul timpului înțelesurile acestui cuvânt? Sau, mai exact, când anume s-au produs aceste răsturnări de sens? Ce însemna în anii 40-50 din secolul trecut libertatea? 

-Nu putem vorbi de libertate atunci când o țară - România - al cărei factor constituțional, regele, este șantajat sau supus șantajului, când ministrul de externe al țării ocupante, omul șefului de stat străin – Stalin - îi bate cu pumnul pe birou și ordonă ca până la o anumită oră să fie făcută formarea unui guvern nou, străin, guvernul comunist Petru Groza.

Nu se poate vorbi de libertate atunci când o țară – România -  este supusă unei comisii zisă ”aliată”, dar în realitate, titlul comisiei este Comisia aliată (sovietică) de control.

Nu putem vorbi de libertate într-o țară - România - în care instituțiile de stat sunt desființate sau subjugate ocupantului. De pildă, scurt timp după 1944, ierarhia militară tradițională de la noi a fost supusă cenzurii și aparatului de îndoctrinare comunistă. Mă refer aici la înființarea departamentului Direcția Superioară de Cultură, Educație și Propagandă -DSECP-  în vederea democratizării armatei, mai târziu transformată în Inspectoratul General al Armatei pentru Educație, Cultură și Propagandă -IGAECP- transformat și acesta în Direcția Superioară Politică a Armatei, în vederea pregătirii politico-ideologice a militarilor.

-Vă propun să zăbovim mai mult aici. Să vorbim despre Onoare. Ca ofițer al Armatei Române, ca om de radio, ca român – astăzi – într-o țară europeană, cum ați defini onoarea și, mai ales, la ce duce lipsa ei? Ați văzut oameni care au preferat să se prăbușească decât să renunțe la onoare?

-Armata, 9.000 de ofițeri, au fost dați afară, epurați de la început: o serie de generali și colonei, mulți pentru că au luptat în războiul din Răsărit, mulți eroi de război. Apoi a avut loc deblocarea ofițerilor activi, din care marea majoritate veteranii de război care au luptat atât în Răsărit, cât și în Apus, și apoi trimiterea în lagăre a trupelor române luate prizoniere. A fost un proces complex și de lungă durată de distrugere a Armatei, pentru ușurarea instalării unui nou sistem, sistemul dictatorial comunist. 

Mai mult, au fost create structuri noi cu scop informativ, structuri de poliție politică, ce urmăreau cadrele militare și care strecurau în rândul acestora neîncrederea, suspiciunea, trădarea.

Militarii epurați au fost înlocuiți cu indivizi analfabeți, dar cu ”origine sănătoasă”, unii chiar făcuți generali, s-a renunțat la tradițiile militare, iar armata nouă, în care erau incluse cunoscuta divizie ”Tudor Vladimirescu” – 1.500 de oameni, apoi ”Horia, Cloșca și Crișan” care au fost aservite sistemului politic de tip sovietic. Militarii români din vechea armată au fost anchetați (sau unii nu), condamnați la pedepse grele, executați, unii aruncați în lagăre și foarte mulți au sfârșit în închisorile comuniste. Au fost înființate ”tribunalele poporului”, o nouă instanță de judecată care dădea sentințele conform ideologiei dictaturii comuniste.

-Concret, cine au fost acești militari care au suferit pentru că își făceau datoria?

-Constantin Pantazi (ministrul de Război), Dumitru Popescu (ministru de Interne), Constantin Vasiliu (comandantul Jandarmeriei ), arestați în 23 august 1944, sau generali și alți ofițeri dintre cei 100.000 de militari români luați prizonieri și aruncați în lagăre și închisori. Printre ei sunt unii  pe care i-am cunoscut sau sub comanda altora am luptat în Al Doilea Război Mondial, precum Radu Gheorghe, Traian Stănescu, Alexandru sau Radu Corne, Gheorghe Ciolaki, Aurel Aldea, Mihai Racoviță, Radu Roșculet, Radu Rosetti, Ion Negulescu, Constantin Carp, Dumitru Tudose, Constantin Trestioreanu, George Spulbatu, Tudor Greceanu, Horia Agarici, contraamiralul Horia Măcellariu, generalul Gheorghe Avramescu (împușcat pe loc în 1945, fără proces, de către sovietici). Și lista continuă… 

Este rolul manualelor de istorie să-i menționeze pe acești martiri ca să nu fie uitați niciodată, este rolul mass-media de a difuza adevărul istoric, este rolul și datoria de onoare a fiecărui român de a cunoaște!

(Interviul a fost publicat în revista Hyperion, sept. 2021)

Profesorul care a știut să facă din propria minte o sărbătoare. Sau povestea unei veri

Nu a fost nici pe departe un vraci, nu se considera profet. Respecta legile divine și pe cele umane, cu condiția ca umanitatea să își recunoască erorile. 

"Să nu faci nimic ce nu e joc!", decreta adesea Profesorul. Dansul înseamnă joc, iar jocul înseamnă fericire, ne spunea adeseori. Mai bine de un sfert de secol, în podul Casei de Cultură a Sindicatelor Botoșani, Mihai Tironeac i-a învățat pe oameni că dansul înseamnă descătușare, trăire, eliberare de temeri, de stres, de greul zilelor. I-a spus Cercul de optimizare a Vieții. Studenți, elevi, avocați, medici, un colonel sau un pensionar se adunau, pentru că împreună făceau universul să zâmbească. 

DARUL 

Într-un demult, Profesorul s-a așezat lângă mine și mi-a spus povestea omului care aduce ploaia. Și o spunea mirându-se și minunându-se în sine ca și cum dintr-o secundă în alta s-ar fi așteptat să cadă de sus picăturile de apă. Pe scurt, era cam așa: într-un sat nu plouase de ani și ani și se dusese vestea că rătăcește prin lume un suflet de om care, dacă ajunge într-un loc secetos, pe acel pământ cade ploaia negreșit. L-au căutat, l-au găsit, l-au adus. 

Omul s-a așezat undeva în mijlocul satului, a închis ochii și a tăcut. Atât. În jurul lui au prins a se agita sătenii, suspicioși și de la o vreme chiar certăreți: Păi de ce nu face nimic? De ce nu plouă? Ne-a păcălit, iaca la el, cum stă degeaba și nu se răstește la cer să dea drumul la apă? Omul nostru nu a ieșit din tăcere. Sătenii s-au plictisit să-l mai sfădească, au obosit să mai întrebe. Puțin câte puțin, fiecare a prins a-și vedea de treburi încât au și uitat de omul din mijlocul satului. Doar că acum lucrau mai cu spor și chiar cu ceva bucurie, nu mai aruncau vorbe grele în ceruri, nu se mai priveau pieziș. Când s-a făcut liniște în sufletele lor au simțit chiar și bucurie. Și nimeni nu s-a mai mirat atunci când într-o zi cerul le-a spălat casele și le-a înviorat câmpurile. Cu ochii răzând în picăturile de ploaie, nici nu au observat că omul din mijlocul satului dispăruse. 

Dar au înțeles minunea care se petrecuse cu ei. Povestea asta mi-a spus-o domnul profesor Tironeac în urmă cu vreo 16 ani. Într-o vară în care trebuia să-mi găsesc de lucru și spaima că nu voi reuși mă cotropea zi cu zi. După ce mi-a spus povestea, m-a chemat la cursul dumnealui. Toată vara aceea am dansat. Am învățat de la domnul Tironeac atunci toate neștiutele. Sfârșitul verii mă găsea calmă, într-o bucurie domoală, simplă și odihnitoare. Ploaia avea să vină chiar la începutul toamnei. Cineva avea nevoie de un “cap limpede” la un ziar. Așa am intrat eu în presă. Am spus povestea omului care aduce ploaia de multe ori. De fiecare dată când am simțit să cineva are nevoie de ea. Da, mi-o spun deseori și mie. Iar azi v-o dăruiesc. 

Bucurați-vă, dansați, îndrăzniți! Nu secăm decât atunci când renunțăm la ziua de mâine. Dar și atunci, chiar și atunci, apare de niciunde un om care ne spune o poveste.

Frumoasa mea, bună dimineața!

Mă vedea de departe și de fiecare dată exploda pe chipul ei un zâmbet care preschimba tot aerul străzii. Când ajungeam la câțiva metri de ea, zâmbetul i se alinta jucăuș în două-trei cuvinte, mai mereu aceleași: Frumoaaasa mea, bună dimineața! Erau și zile în care tăcea. Recunoscătoare zâmbetului din alte dimineți, o îmbiam eu cu o privire. Răspundea la fel. Din privire. Era vânzătoare la un chioșc mic de ziare, la colț de stradă, și sporovăia cu mari, cu mici, moșnegi sau pisici rătăcite prin cartier. Învățasem să am răbdare până când zâmbetul i se deschidea iarăși, cu aceleași-de-departe cuvinte: Frumoaaasa mea, bună dimineața!

Într-o zi, după multe săptămâni de vară aprigă, am înțeles: în zilele cu zâmbet purtam rochia neagră cu maci mari. Cu o croială simplă, dar care mă ducea mereu și mă făcea să mă simt ca în Sunetul muzicii, probabil datorită cloșului lung, amplu-moderat, dar elegant.

Rochia primea zâmbete, nu eu!

Rochia era frumoasa, nu eu!

Într-o zi, și-a luat inima în dinți și mi-a spus: Rochia asta îmi face ziua frumoasă, atât de dragă mi-e!

Au mai trecut așa câteva săptămâni, timpul mușca din vara care începea să se cumințească. Rochia cu bretele își purta zilele spre o toamnă care nu se anunța prea mofturoasă, dar nici foarte caldă. Începusem să particip și eu la bucuria pe care o stârnea rochia mea de fiecare dată când mă apropiam de chioșcul de la capătul străzii.

Într-o zi, ceva în glasul vânzătoarei mele a fost altfel. Tonul și zâmbetul se pierdeau într-un soi de tristețe. M-am întors din drum și i-am spus: Vreți rochia cu maci? M-a privit fără zâmbet și a spus scurt: Da.

Peste câteva zile, i-am strecurat prin gemulețul de la chioșcul de ziare rochia împachetată. Peste alte câteva zile, a fost rândul meu să zâmbesc de departe macilor de un roșu aprins, prizonieri unui negru de pământ ca în arăturile proaspete și aburind în rouă. Ieșea pe trotuar, în fața chioșcului, și zâmbea tuturor din rochia ei neagră cu maci roșii. Nu mă recunoștea de fiecare dată, dar zâmbeam către rochie și atunci, abia atunci, îi revedeam zâmbetul de la începutul verii. În vara următoare și în cele ce au urmat nu am mai văzut-o nicăieri. Chioșcul se închisese, apoi o mașină a venit și l-a smuls cu totul din asfalt. Au trecut vreo 8-10 ani de atunci.

În una dintre zile, pe o margine de trotuar, poposea atârnată pe un trup de femeie uscățivă. Rochia neagră cu maci roșii, mari. Am zâmbit de departe, ca și cum aș fi primit în dar toate verile și toate iubirile de demult. M-am apropiat și am privit chipul femeii. Ea era. Slăbită, palidă, dar atât de senină în privire. Nu m-a recunoscut.

Dar când am ajuns în dreptul ei, am șoptit ca unui vechi prieten: Frumoaasa mea, bună dimineața!

(22 mai 2017)

 

O dimineață

Deasupra clădirii din față - o magazie veche șubrezită de vreme pe care se mai aburcă gălăgios doar mâțele grădinii - urmele soarelui lasă dâre roșiatice. Mai jos, în dosul magaziei, câteva tufe de măceș pleoștite, în așteptarea florilor promise de primăvara târzie, păzesc ostășește grădina în care, oricum, nu se mai încumetă să intre nimeni de ani buni. Pe alocuri, grămezi de pământ proaspăt atrag vietăți de tot soiul, de la furnici și câini rătăciți, la păsări îndrăznețe, dornice parcă să riște orice pentru vreo râmă anemică.

Primăvara își făcuse apariția puțin câte puțin, în tăcere, ca un șarpe cu pielea rece, zgribulită, șuierând în soarele arțăgos de aprilie. Aștepta să se facă lumină, apoi deschidea timid ușa care dădea către grădină, atentă să nu calce melcii adormiți în bruma dimineții. Mai păstra imaginea din cărțile școlărești, cu poeziile ușurele despre tot felul de gângănii. Doar când îi apăreau în față vietățile umede, din care curgeau uneori dâre groase, inima i se strângea brusc.

Pentru prima dată, astăzi, l-a simțit departe. Viu, și totuși îmbălsămat într-o indiferență lipicioasă, amară. Dacă l-ar fi avut alături, probabil că amăreala i-ar fi ieșit prin porii frunții, dacă nu și în privirile pe care nu le mai simțea de o vreme nici departe, nici absente. Iar ea nu îl mai vedea cu ochii, tocmai pentru că dispăruseră dintre ei căile omenești de comunicare. Era de ajuns să se gândească la el și în mintea ei se năpusteau șuvoaie de gânduri, de vorbe fără sens, de furii eliberate ca după o ploaie de vară.

Pentru prima după mult timp răsufla ușurată. Nu ca atunci când scăpa dintr-o pădure deasă. Mai degrabă simțea în ea curgând aer curat, proaspăt. Se strecura în grădină ca și cum ar fi avut nevoie de confirmare. Viața de afară o revigora sufletește și simțea cum în preajma ei își făceau culcuș frunzarele de gânduri bune. Asta i-a lipsit cel mai mult: liniștea de a fi ceea ce este.

Călătoria

Da, de tihna de care mă umplu atunci când îmi îngădui să-ți fiu odihnă. De asta simt acum că mi-ar fi cel mai dor. Și de ochii tăi care strălucesc într-un anume fel atunci când taci. Și de mâinile rătăcite în jurul trupului când emoția te invadează și te furnică. Și de cuvintele alandala pe care mi le arunci atunci când trupul tău cuvântează într-o intimitate ușor obraznică și totuși reținută cu trupul meu, când se recunosc și se leagă între ele cărările de gânduri, când te știu și mă știi. Mi-ar fi dor de tăcerile noastre, de lungul drum către tine și de alergata prin lume dragoste. De felul bătrân în care te emoționezi de flori, de vreme, de pământul reavăn. De feciorelnica fremătare de palmă, de felul tandru în care te rușinezi. De firescul cu care urci în iubire…

Ar fi putut să continue astfel ore, zile, ani lumină. Nimic nu era de ajuns, și totuși de unde această inutilitate fertilă, un degeaba abscons care creștea odată cu fiecare cuvânt aruncat pe hârtie?

-Simți parfumul?
Oriana întoarse privirea doar cât să arate că a auzit întrebarea. Gândul se opintește pe caietul de sub mâna ei și abia atunci slăbește strânsoarea care îi sufoca de-o vreme creionul proaspăt ascuțit. La doi metri, în marginea verandei, stătea Ioachim. Locul lui de mirosit grădina.
-Simt, Ioachime. Nu ai cum să nu simți așa ceva. Se face frig, îți aduc ceva pentru genunchi?
Ioachim smucește cu o aruncătură de umăr mâna pe care cu greu o controlează și, dintr-o mișcare, prinde cu două degete cartea de pe scaunul de alături. Încă o smucitură și cartea se rotește în aer, apoi cade ca un zdrăngănit de oale în ușa bucătăriei de vară. Decolare și aterizare de nota zero, zâmbește acru și lasă apoi timpul ferecat într-o tăcere apăsătoare.
Ce-i cu el, de unde încrâncenarea asta? Oriana își caută de lucru cu învelitoarea caietului. Nu îndrăznește să ridice privirea, dar simte cum picioarele lui Ioachim îi ating ca o întrebare coapsele. Nu mai are tremurul de altădată și bărbatul se apleacă brusc, într-o acceptată înfrângere.
-Oriana, ce facem cu timpul acesta? Nu știu cum să întreb, ce să fac și ce să nu fac.
Își îngroapă privirea în peretele din față, dar simte cum femeia de lângă el se face stană de piatră. O piatră albă, în ușoare irizații de albastru. Era rochia preferată a lui Ioachim, pentru că în ea Oriana căpăta un aer de amazoană. Acum, însă, totul încremenise. Până și răceala devenise crudă, spartă anume într-o neliniște necuprinsă.
-Am crescut amândoi, Ioachime. În bine, în rău? Și una și alta. Ne-am îmbunătățit unul pe altul în unele directii, dar ne-am și îndârjit în altele. Ne-am făcut și bine și rău, trebuie să vedem unde este izbânda mai mare. Hai să ne scuturam de vorbe, mi-ai spus de atâtea ori, de gelozii, de bănuieli nebănuite. Altfel vom rămâne doar biete flori nedăruite și nuci seci în trecutul nostru adolescentin... Să creștem pentru a ne descrește durerile din noi, îți mai amintești? Să creștem pentru a avea un sens găsirea noastră și pentru a pregăti, în lumină, regăsirea. Unde ne-am pierdut, Ioachime?

Vocea stinsă se împrăștia în lumina amiezii. La intervale scurte de timp, o albină se repezea bezmetică înspre verandă, însă imediat ce se apropia de părul Orianei schimba brusc traiectoria și se lovea în florile albe care îmbrăcau stâlpul de lemn.
Ioachim ar fi vrut să o alunge, dar nu avea nimic la îndemână. Se mulțumea doar să o urmărească și să spere că Oriana va reuși să scape nevătămată.

-Când camera inimii e năpădită de durere, de neîncredere, trebuie să faci curat întâi, nu să te faci că nu vezi. Nerăbdarea ta și nepasarea față de toate acestea mă fac să rămân tăcută. Ar trebui să înveți că tot ce aruncăm la nebunie se depune acolo, ca o umbră chinuitoare. Mă doare că ma faci responsabila tot pe mine, Ioachime…

Nu mai scria de mult, și totuși mâna ei scrijelea cu stiloul pagina caietului. Acum privea îndelung la rana deschisă, șiroind a cerneală, și i se părea că de pe hârtie își va lua zborul dintr-o clipă în alta un soi de….

(Fragment din ”Călătoria”…)

Viitorul fantasic al unui prezent tot mai incert: ”Nu puteau întoarce timpul înapoi, așa că s-au lăsat întorși de timp în direcții diferite”

”Ultimii copii din Tokyo” este una dintre cele mai bizare scrieri, dar o bizarerie construită pe calapodul unui prezent care face fantasticul previzibil.

Descriind un viitor catastrofal al omenirii, derulată aproape cadru cu cadru, într-o dinamică cinematografică, cartea japonezei Yoko Tawada sfârșește prin a deveni un tablou al lumii actuale, un prezent care, dacă nu își devorează cititorul, măcar îl închide într-un prezent claustrofob.

Scriitura lui Yoko Tawada, ”Ultimii copii din Tokyo” (cu titlul în japoneză ”Kentoshi”, în engleză ”The Emissary” - Emisarul, în germană ”Sendbo-o-te” - Mesagerul), citită în urmă cu doi ani, de pildă, s-ar fi așezat cuminte într-un soi de fantastic menit să ne sucească mintea și să ne vulnerabilizeze, într-o mică măsură poate, (ne)încrederea într-un viitor deteriorat, deci oarecum așteptat. Însă, în 2020, te trezești citind cartea lui Yoko Tawada cu viitorul pe urmele tale. Și simți cum începi să îți suspicionezi propria dimensiune, cum te retragi în varianta ta intimă, ascunsă, nepregătită pentru ce urmează să se petreacă.  

Cartea spune povestea lui Yoshiro și a strănepotului său, Mumei. Acțiunea se petrece în Japonia, după un dezastru pe care nu îl identificăm decât prin consecințe, dar bănuim un cutremur mare combinat cu o catastrofă ecologică produsă de om.

Asta pentru că doar înțelegem din scriitura japonezei că lumea s-a schimbat după un dezastru. Nu știm cu adevărat ce s-a întâmplat. Dar devine tot mai evident că nici măcar cuvintele nu mai pot descrie noua lume, că limba e depășită, că nu mai existau modalități de a exprima realitatea de zi cu zi. Este o altă realitate, în fapt, care a reprogramat codurile genetice și lingvistice.

Omenirea însăși intră într-un proces de degradare ireversibilă, dar odată cu ea se naște o altă perspectivă nu doar asupra viului, ci și a tot ce susține și hrănește acest viu firav.

Mutațiile apar nu doar în câmpul genetic, ci și în cel relațional, familial, chiar lingvistic. Așa aflăm, de pildă, că există cuvinte care își modifică înțelesul, altele care se dezintegrează. Sau că „termenul de valabilitate al cuvintelor” este ”tot mai scurt”. Cuvinte precum ”plimbare” sunt atât de învechite încât oamenii se gândesc mult până să îi prindă sensul. 

Cuvintele cu influențe străine declanșează adevărate isterii publice. Trebuie eliminate cu orice preț, de aceea sunt înlocuite rapid cu variante cât mai aproape de limba japoneză.

Consecința cea mai spectaculoasă a acestor dezastre este aceea că bătrânii devin nemuritori, în timp ce copiii și tinerii tot mai fragili, se deformează și depind de scaune cu rotile, iar durata de viață scade tot mai mult. Însă, foarte important, dacă bătrânii primesc suplimentar forță și tărie trupească, cei mici devin din ce în ce mai empatici, mai sensibili.

Mumei înseamnă ”fără nume”. Ar putea însemna deopotrivă și ”inocență”, ”puritate”, dar și ”forță”.

”Mumei părea înzestrat din naștere cu o înțelepciune aparte. Un tip nou de inteligență, ce le lipsea cu desăvârșire copiilor pe care Yoshiro îi văzuse până atunci”.

În noua realitate, așadar, bătrânii nu puteau muri. Darul vieții veșnice îi împovăra însă cu o durere teribilă, aceea de a-și vedea copiii, nepoții și chiar strănepoții murind.

Și asta pentru că, ”dacă ar muri copiii, adulții ar trăi mai departe, dar dacă ar muri oamenii mari, copiii nu ar supraviețui. (…) Ei, bătrânii binecuvântați cu un corp ce nu putea să moară, erau nevoiți să accepte sarcina teribilă de a veghea moartea propriilor strănepoți”.

Astfel apar expresii precum ”tânăr în vârstă” și ”bătrân tânăr”.

Nu ni se oferă explicații, argumente sau un șir logic a ceea ce se petrece. La fel cum viziunea asupra problemelor din societate este una restrânsă, mai degrabă simbolică. Simboluri care, surprinzător sau nu, par să fie singurele legături certe cu lumea de azi.

”Fiecare țară are probleme serioase, așa că pentru a împiedica răspândirea acestor probleme în întreaga lume, au decis că fiecare țară ar trebui să își rezolve singure problemele”.

Argumentul este unul rezonabil: ”Îți amintești când te-am dus la Muzeul Showa-Heisei? Toate camerele erau separate de uși de oțel, așa că, dacă un foc începe într-o cameră, nu se poate răspândi în următoarea”.

Nu putem crede că autoarea ar fi anticipat în vreun fel criza pe care astăzi o înfruntăm, însă cuvintele par din nou premonitorii.

„Nu știu dacă este mai bine sau nu. Dar cel puțin astfel există un pericol mai mic ca companiile japoneze să câștige bani de la oamenii săraci care trăiesc în alte țări. Și sunt probabil mai puține șanse ca companiile străine să câștige bani din criza pe care o avem și aici în Japonia”.

În lumea lui Mumei nu mai există mașini, băncile dau faliment, casele și terenurile din zonele centrale sunt abandonate, oamenii se retrag în singurătăți autoimpuse, încercând să se adapteze unei eternități care avea alte reguli decât tot ce trăiseră până atunci.  

Yoshiro își imagina că, ”de fapt, nu era ”bătrân”, ci aparținea unei noi specii de om care făcea primii pași de la granița ce marca depășirea a 100 de ani de viață”.

Țările se închid. Oamenii viețuiesc într-un carusel al timpului, dar timpul se dimensionează în funcție de nevoile lor.

”S-a decis ca fiecare țară să-și rezolve problemele între propriile granițe, pentru a evita răspândirea unei situații de criză în întreaga lume”

Erau atât de multe zile libere acum, încât nimeni ”nu reușea să le mai țină socoteala”. În schimb denumirile se schimbă continuu, pentru a nu răni pe nimeni.

Ziua Bătrânilor și Ziua Copiilor își schimbă numele în Ziua Tot Înainte, Bătrâni și Ziua În Care Le Cerem Iertare Copiilor. Ziua Mulțumirii Pentru Munca Prestată devine Ziua Este Suficient Doar Să Trăim, pentru a nu-i răni pe tinerii care nu puteau munci, deși doreau s-o facă. Apare Ziua Pernelor, pentru a încuraja relațiile sexuale, ieșite complet din uz. Ziua Offline comemorează dispariția internetului.

Dispar mașinile de spălat, aspiratorul, televizoarele, aparatele de aer condiționat

”În copilărie fusese convins să ultimul scop al medicinei era crearea unui corp nemuritor, dar nu se gândise niciodată la agonia de a nu putea muri”.

”Ultimii copii din Tokyo” atinge câteva probleme-cheie, de la îmbătrânirea populației și naționalismul care izolează până la problemele mediului.

Însă anul 2020 așază romanul japonezei Yoko Tawada într-o paradigmă nouă. Dacă nu ar fi forțat, am spune că romanul se rescrie cu fiecare citire, cu fiecare perspectivă asupra lumii pe care o aduce astăzi fiecare om al planetei. O planetă la un pas de implozie, pentru că pericolul nu mai stă închis într-un viitor, ci se desfășoară în prezent.

”Nu puteau întoarce timpul înapoi, așa că s-au lăsat întorși de timp în direcții diferite”.

”Ultimii copii din Tokio„ (Editura Polirom, 2020)

Traducere din limba japoneză de Monica Tamaş

Yoko Tawada (n. 1960, Tokio), una dintre cele mai cunoscute scriitoare japoneze contemporane, a studiat literatura rusă la Universitatea Waseda, mutîndu-se în Germania la vîrsta de douăzeci şi doi de ani. A debutat în 1991, cu nuvela „Călcîie pierdute”, distinsă cu Premiul Gunzo, şi a început în scurt timp să publice şi în germană. Operele sale investighează adesea inadecvarea la sistemele culturale, legitimitatea ideologiilor politice şi a sistemelor sociale, dar şi posibilităţile creatoare ale intersecţiilor lingvistice. A primit unele dintre cele mai importante premii literare din Japonia şi Germania, precum Premiul Akutagawa (1992), Premiul Tanizaki (2003), Medalia Goethe (2005) şi Premiul Kleist (2016).

Despre curajul de a fi câine într-o lume a omului decăzut

Nu poți urmări cap-coadă filmul lui van Trier fără să porți la îndemână o oglindă. Să pândești în tine însuți forța de a abandona o luptă atunci când ea devine inumană, să cauți în tine puterea de a interveni acolo unde decizia contravine tuturor.

Dogville (2003)
Regizor Lars von Trier
Scenarist Lars von Trier
Cu Nicole Kidman în rol principal

Filmul este turnat în întregime în platou, toată acțiunea desfășurându-se ca într-un spectacol de teatru. Un film nu numai tulburător, ci și bulversant, situat la limita parabolei creștine, dar smuls parcă din acest gen de artă cinematografică prin sfârșitul extrem de dur, neașteptat.

Titlul este unul definitoriu, al cărui înțeles se dezvăluie abia spre final. Grace (interpretată magistral de Nicole Kidman) este o tânără din lumea bună americană (a se citi o familie de mafioți), fugită din casa tatălui său și adăpostită un timp într-un sat aparent liniștit, aparent limitat, ai cărui locuitori învață pe parcurs toate regulile șantajului și pe cele ale micimii sufletești.

Pelicula a fost lansată în 2003, la Festivalul de la Cannes, și a fost etichetată de către critici ca fiind un film de artă. Poate de aceea a fost difuzat cu parcimonie în SUA, chiar și în Europa, filmele comerciale hollywoodiene păstrându-și în continuare supremația. S-a mers până la a se spune despre ”Dogville” că ar fi un film anti-american.

Un sinopsis al filmului ”Dogville” sună așa: ”Frumoasa Grace (Nicole Kidman) ajunge într-un orășel izolat numit Dogville, încercând să scape de urmărirea unor gangsteri. Fiind încurajată de către Tom (Paul Bettany), auto-intitulatul purtător de cuvânt, minuscula comunitate a orășelului acceptă să o ascundă. În schimb, Grace acceptă să facă anumite munci în folosul locuitorilor. Totuși, când gangsterii revin să o caute mai serios, oamenii din Dogville cer un schimb mai “personal” de servicii contra riscului de a o adăposti. Grace realizează în modul cel mai brutal că bunătatea din acest oraș este relativă… Dar Grace are un secret, și încă unul periculos. Dogville ar putea să regrete curând că s-a amestecat într-o treabă foarte complicată…”.

Satul în care oamenii devin neoameni este o așezare cu 15 locuitori și un câine. Așadar, aici ajunge frumoasa Grace, iar cătunul izolat pare să fie locul perfect pentru a se ascunde de gangsterii care vor să o omoare. Sătenii sunt de acord să o adăpostească, iar Grace – în schimbul acestei protecții – va trebui să muncească, pe rând, la fiecare familie din Dogville.

Pe măsură ce pericolul ca Grace să fie găsită devine tot mai iminent, oamenii își schimbă comportamentul, cerând servicii contra acestui risc de a o adăposti. Acesta este momentul în care Grace învață că bunătatea nu este o stare, ci o monedă de schimb la început, apoi de șantaj.

Tensiunea filmului plutește în aer, iar regizorul von Trier a mizat în primul rând pe factorul psihologic atunci când a așezat satul într-o sală de sport. 

Casele, strada principală, mobilierul, toate sunt desenate pe podea. Decorul care îmbracă acest schelet se constituie din rame de uși, câteva mese, un pat, băncile din biserică. O zgârcenie a elementelor în plan fizic parcă anume pentru a accentua și a face mai puternice sentimentele sărace, câinoșenia umană, trădarea, cinismul. Povestea crește pe măsură ce toate aceste sentimente se dezvăluie privitorului.

Nu poți urmări cap-coadă filmul lui van Trier fără să porți la îndemână o oglindă. Să pândești în tine însuți forța de a abandona o luptă atunci când ea devine inumană, să cauți în tine puterea de a interveni acolo unde decizia contravine tuturor. Așezat astfel, pe podeaua unei imense săli de sport, filmul cu scene de teatru este o frescă în viu, o imagine a condiției umane, o dură reprezentație a lumii căreia aparținem, dar de care ne dezicem cu falsă responsabilitate.

"Grace le arătase, prin simpla ei prezenţă, ce înseamnă binele, scoţând automat la iveală şi binele lor ascuns, fără să le ofere nimic altceva în plus şi, în loc de starea de adormire, îi condamnase la o viaţă ce mai putea fi trăită doar printr-o escaladare autojustificativă a răului", scrie Adrian Munteanu într-o excelentă cronică a filmului.

Filmul este, în sine, un simbol. De la regie la scenografie și text, totul este bulversant și paradoxal. Un film care trebuie văzut pentru ca noi, spectatorii, să ne identificăm pe rând cu fiecare personaj în parte - de la binefăcător la trădător, iar în final să învățăm lecția. Dacă avem curaj.