Imi vine in minte povestea cu porumbelul lui Picasso. Poate ca nu nici nu este adevarata. Desi tind sa cred ca da. Prin anii 50 ai secolului XX, Pablo Picasso a fost solicitat sa ii faca portretul lui Stalin. De buna credinta, Picasso a schitat un tablou, bineinteles in stilul sau. Tabloul a fost refuzat cu tremurici si spaime pe chipul celor trimisi din marea Rusie. Atins in orgoliul sau, Picasso ar fi scos de dupa dulap un tablou vechi, reprezentand un porumbel, tabloul fiind grabnic acceptat. Si dusi au fost! Curand, lucrarea a fost premiata, porumbelul a devenit simbol, iar artistul primit in Comitetul Mondial al Pacii. Replica lui Picasso, atunci cand porumbelul pictat a parasit atelierul, a fost: "Uite la ei! Habar nu au ca nici macar nu e porumbel, e porumbita din fereastra mea. Daca ar sti ei ca si-a devorat partenerul, mancandu-l de viu...".
Ce a devenit peste ani porumbelul? Cum am fost devorati noi insine de pacea pe care o proslaveam, cum ne-am mancat de vii unii pe altii si cu ce pret am platit aceasta pace?
Imi vine in minte povestea asta dupa ce am fost la teatru. Si nu stiu de ce, de un timp, de la teatru mi-e inima grea. Parca nici acolo nu mai este loc. Incepem sa semanam tot mai mult cu realitatea, pe cand alta data fugeam la teatru ca sa scapam de "afara". Teatrul braveaza, intr-un timp in care este nevoie de soapte, de revenire la genunchiul cel mai de jos, de murmur grav, continuu, de acea mantra care, inconstient, ar trebui sa intoarca chipul spre lumina.
De ce devin tot mai constienta ca tu, teatru, esti porumbita devoratoare? Am vazut un spectacol, in urma cu vreo luna, de la care am iesit pe bucati. Capul pe umeri, dar umerii sub talpi. Ochii mi-i pierdusem prin stomac, de unde probabil priveau scofalciti spre grozavia pe care regizorul tocmai mi-o prezentase, bineinteles, in chip de comedie.
Un teatru dus la esafod chiar de oamenii sai.
Oameni care formeaza la randu-le oameni. Superficialitati fumegande, razande, clapauge, incapabile sa simta adancimea unui cuvant, ci doar palma trantita peste cur. In teatru, palma peste cur inseamna un caracter, asa cum aceeasi palma lipita de obraz inseamna altceva, asa cum o privire vorbeste intr-un fel, iar doua priviri in alt fel.
Atata timp cat rasul hohoteste doar la anumite parti ale corpului, dar actorul nu reuseste sa umple restul de privire, spectacolul devine un cabaret, un teatru de revista repetabil si simplut.
Mi-e dor de un teatru frumos, sa rad cu lacrimi si sa plang cu ochii inchisi. Mi-e dor de un teatru in care actorii stiu ce fac, stiu ca joaca pentru mine, nu pentru ei. Mi-e dor de un teatru din care sa uit sa plec.
Ultima data cand am plans la teatru? "Daruiti copiilor ingeri", dar nu de prima data, ci abia cand l-am vazut a patra oara. Si am plans uitata de mine, cu lacrimi lungi.
Despre oameni, locuri, cărți, filme, teatru. Despre tot ce ne unește. (Florentina Toniță)
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Evgheni Vodolazkin - LAUR. "Calea ta e grea, căci istoria dragostei tale abia începe"
"Laur" poate fi deopotrivă cartea vindecătorilor și a celor vindecați. "Laur" poate fi, asemenea, cartea inițierii. Î...
-
"Duminica este ziua Invierii, pentru noi, toate aceste trei zile au fost o Inviere prelungita, o bucurie nesfarsita a biruintei asupra ...
-
Copilaria mea a fost uimita ani la rand de aceste flori. Le spuneam flori nemuritoare si se gaseau doar in satul bunicilor mei, in Ciuresti...
-
Iisus murea pe cruce. Sub arsita grozava Pălea curata-i frunte ce-o sangerase spinii Pe stancile Golgotei tot cerul Palestinii Parea ca vars...
-
Malini, Festivalul Nicolae Labis, octombrie 2010. Intre doua odai mici, intunecate doar cat soarele sa strafulgere peretii pe rand, din ...
-
Dumnezeu sa ii lumineze calea! Mircea Ivanescu - Iubire nedeslusita sa te îndragostesti atunci, în cele din urma, de zapada, ...
-
Camelia Răileanu s-a născut la Botoşani în zi de Sânziene, pe 24 iunie 1969. A fost elevă a Liceului Pedagogic "Nicolae Iorga", ...
-
De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul ...
-
Am regăsit zilele acestea interviul din 2021 solicitat de doamna prof. Carmen Mandache și publicat pe Facebook. L-am recitit ca pe o ”fotogr...
-
Încă nu se stârnise vântul de martie. Doar aerul dimineții se plimba sfios printre oamenii grăbiți. În josul străzii, soarele se încolăcea î...
-
de la Cruce la om există un spaţiu de prietenie, de adulmecare. inimă se numeşte. de la inimă la om nu e nimic, doar o Cruce de inimă şi alt...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu