Poezii si poeti (II) - reintalnirea cu poemul pierdut

Carmen Veronica Steiciuc a identificat poemul despre care scriam ieri. L-am recunoscut. Il redau aici, este frumos si diafan, dar nu acel diafan poeticesc chinuit de stereotipul romantismului tarziu, la fel cum nu se cufunda nici in postmodernismul rigid al cuvintelor multe si fara inteles. Este, cum imi place sa spun, un poem "cu stare".


Ierburi cu nume ciudate

(din volumul culoarea neprevazută a orei)


1. iar dacă liniştea nu are culoare e un

trucaj din acelaşi motiv pentru care
visele se reîntorc în delirul
semnelor de întrebare

stăm

şi copacul se simte fericit şi iarba

ne privim în tăcere ideea răsuceşte
forme de aer pe moleculele arse
un hohot în care lebăda nu ştie
răspunsul ad litteram


2. contur diamantin pe balustrada orei un
toast pentru iubire secundele ridică

lebăda ne priveşte mirată dar unde
vă sunt aripile domnilor dar
unde prietenii...

tu dai ploaia la o parte şi cuvintele
în sfeşnice de aer se aprind

e timpul să ne spunem tot, dar
absolut tot, eucaliptul a înflorit în
chiar acest moment e punctul sublim
imaginea se desprinde aleargă prin
fereastra deschisă se-aruncă


3. un timp nu vom auzi unul de celălalt

pe urmele lăsate ierburi cu nume
ciudate vor creşte

în miezul secundei un zbor definit de iluzii
(frunzele vor ierta depărtarea din noi)

amurguri hoinare prin visele noastre
vor trece

precum zarurile la-ntâmplare
aruncate

vom rătăci fiecare prin numele celuilalt
vom pluti prin odihna văzduhului o vreme

precum tăişul toamnei un acrobat străbate


4. prin memoria mea veţi călători o bună
bucată de vreme eucaliptul spune
prin tâmplele voastre insomnia va trece
delirul cu albe acorduri...

(un hohot fortissimo în toată încăperea)
opriţi înregistrarea

tu îţi aprinzi ţigara (adagietto)
şi mai trece un timp

nemărginire oarbă ce sunet ciudat e
freamătul surd al uitării

o prăbuşire perfectă un straniu zâmbet
de alge risipit în oglinzi de-nserare


5. uneori fericirea e atât de aproape

firul de iarbă face o reverenţă
dispare

invizibilul crede în destinul punctului
dealtfel şi lebăda remarcase o oarecare
convergenţă în gândurile pare

cântecul acesta nu începe niciunde

cygnus
nimic mai desăvârşit decât
liniştea în care fiinţa iubită
prinde contur

(Carmen Veronica Steiciuc)