Ramas bun

Aflu ca a murit diriginta mea din liceu. Dumnezeu sa o odihneasca in pace. A chinuit crunt, cred ca vreo 10 ani, cu un cancer terminat in metastaza si incheiat in moarte. Acum o saptamana, in trecere prin Birlad, la doar 100 de metri de casa ei, m-am gandit ca iata, nu stiu daca mai traieste, daca boala i-a mai ingaduit zile si soare. Murea, aflu azi, cinci zile mai tarziu.

A fost un om vulcanic, dificil uneori. O fire complicata nu de cutume, prejudecati sau neimpliniri sociale, ci un soi de zbatere spirituala impletita cu nevoia de a evolua intr-o lume care ramanea inchistata in prezentul satisfacator.
Ne facea sa plangem sau sa radem cu aceeasi forta sincera, reala, nedisimulata. Si-a asumat viata, chiar daca a ravasit-o iremediabil, pana inainte de moarte.
Exista oameni care isi duc viata firesc, fara zbateri sau caderi, dar lipsita si de inaltimi. La Doamna Diriginta Aurica Donose (asa o chema atunci, a murit, insa, cu numele Vrabie Aurica), fiecare zi avea sensul unei cuceriri, a unei victorii in fata lumii.
Ramane in suflet dimineata aceea a anului 1990. Dupa banchetul de a XII-a, odata cu zorii, am plecat toata clasa sa o conducem acasa. Doamna Diriginta nu ne putea primi in casa, am inteles imediat acest lucru. A ramas langa noi si ne-a prins soarele pe scarile din fata blocului, cantand la chitara si amintindu-ne de clipele frumoase.
Am mai revazut-o, de atunci, o singura data, acum mulți ani. Imi trimisese vorba sa merg sa o vad. Am mers. I-am promis ca ma intorc. Nu am mai facut-o.

RAMAS BUN, DOAMNA DIRIGINTA... sa ne vorbiti de bine pe langa ingeri...