Andrei Ciopec: ”Esenţial, în actorie, este să ştii cu adevărat cine eşti. Dar nu poţi şti cine eşti decât dacă te raportezi la Dumnezeu”

L-am provocat pe Andrei Ciopec la o vorbire despre toate cele, dar mai ales despre sine. Şi am descoperit un om curajos, atâta timp cât ştie că se află în palma lui Dumnezeu. Am desluşit un suflet sensibil, atent la semenii din jurul său, pentru care meseria este un dat, o menire, nu un loc de muncă. Andrei este un povestitor care cucereşte nu doar prin calitatea spuselor, ci şi prin ineditul întâmplărilor, prin comicul situaţiilor, prin sinceritatea expunerii.

Spre deosebire de alţi actori, care după terminarea facultăţii de teatru încep a privi înspre zorii carierei, pentru Andrei Ciopec, UNATC pare mai degrabă un popas bine meritat, după aventuri şi trăiri dintre cele mai neaşteptate...

-Andrei V. Ciopec. Actor, făuritor de poezie şi creator de fantezie. Aş vrea, totuşi, să începem acest interviu de la... rădăcina lui Andrei Ciopec: V! Vorbeşte-ne, aşadar, despre V-ul care te uneşte pe tine cu sinele tău.

-V-ul vine de la Vasile- tatăl meu. Este una dintre persoanele care mi-au fost alături de-a lungul timpului, indiferent de cărările pe care a apucat-o viaţa mea. Nu am avut cu tatăl meu cea mai frumoasă relaţie tată - fiu care poate exista. Multe lucruri nu-mi sunt clare încă. Au fost şi foarte multe momente grele, care la urma urmei au avut menirea să întărească acele rădăcini din seva cărora mi-am extras firea artistică, fire pentru care are un merit şi mama, despre care pot spune cu certitudine că este din punct de vedere artistic o mină de aur neexploatată.

"Când am auzit "Acţiune!" pe platou, mi s-a ridicat părul pe mână"

-Prima replică, primul rol din viaţa ta? Care a fost momentul în care - conştient - te-a străbătut gândul că vrei să devii actor?

-Primele replici le-am avut la gradiniţă, în cadrul serbărilor. Am o casetă audio cu mine recitând poezii şi cântând la vârsta de 3 ani. Gândul că vreau să devin actor nu mi-a venit la un moment dat, a fost acolo tot timpul. Am ştiut dintotdeauna că asta voi face şi mai mult decât atât, cei din jurul meu o ştiau mai bine ca mine. Cred că am fost un caz fericit. Ştiam că voi face asta, dar drumurile mele au mers pentru o perioadă în alte direcţii.   

Momentul în care m-am simşit eu cu adevărat actor a fost în anul I de Facultate, pe când eram la Administraţie Publică şi am făcut figuraţie într-o telenovelă. Trebuia să ciocnesc un pahar. Când am auzit "Acţiune!" pe platou, mi s-a ridicat părul pe mână. Am fost foarte mândru pentru apariţia de câteva secunde. Ştiu că mă lăudam la toată lumea că am "jucat" într-un film. Au urmat multe figuraţii simple, figuraţii speciale, roluri mici în reclame, filme artistice şi seriale. Dacă mă uit în urmă văd o temelie din care nu lipsesc prea multe cărămizi.

Cu adevărat, două locuri mi-au marcat cariera aflată abia la început: scena din Călimăneşti, unde am jucat prima dată un spectacol în adevăratul sens al cuvântului, "Fraţii Karamazov". Prima mea replică era şi este: "Daţi-mi voie!". Cel de-al doilea loc este scena Teatrului Nottara din Sala George Constantin, unde, în rolul Împăratului din piesa "Împaratul Neîmparat", intru cu replica: "Oi fi eu vocea unei ţări, dar băiatul ăsta a luat toate cuvintele".

-Parcursul până la scena mare a fost unul ceva mai ocolit, ori prin Facultatea de Administraţie Publică, ori prin depărtate Americi sau ispititoarea Spanie. Apoi, abia apoi a venit rândul UNATC-ului bucureştean. Cum ar fi fost actorul Andrei Ciopec fără toate experienţele anterioare?

-Cu siguranţă mai firav, mai blajin şi mai lipsit de experienţă, de elasticitate. Experienţa de viaţă mi-a pus la dispoziţie tot felul de condimente pentru anumite roluri. Am fost un om care nu a putut sau poate pur şi simplu a refuzat ca până la o vârstă să înveţe din cărţi şi din experienţa altora şi care a preferat să dea singur cu capul de prag. Încă mai învăţ.

Cel mai repede îmi vine în minte un job pe care l-am avut în SUA. Am fost Carny Boy timp de 3 luni în statul Ohio. Călătoream săptamânal din oraş în oraş cu un parc de distracţii. La final de săptămână încărcam camioanele şi plecam. Locuiam în rulote. Am stat în rulotă cu un fost puşcăriaş care-l întâlnise pe Johnny Cash, Mark îl chema. Era să mă şi bat cu el, dar de la el nu am rămas cu vânătăi, ci cu o dragoste pentru omul şi artistul Johnny Cash. Când am ascultat CD-ul de la el mi-am zis: "Ăsta trebuie să fie cântăreţul meu preferat". E şi astăzi. Acolo munceam de la 8-9 dimineaţa până la 12-1 noaptea, când se închidea parcul de distracţie. 

Lucram la jocuri, unde lumea venea să câştige tot felul de premii. Am fost pus să lucrez la vreo 4 tipuri de jocuri: cu baloane care trebuiau sparte, cu monezi ce trebuiau să ajungă pe anumite culori, cu mingi care trebuiau băgate în coş sau într-un lighean elastic. Acolo, timp de 14 ore pe zi, lucram cu oameni şi nu exagerez când zic cu sute de oameni pe zi. Mi se perindau prin faţa ochilor tot felul de tipologii umane. Era fascinant pentru mine să încerc să relaţionez cu fiecare om care venea să joace. Cred că m-a ajutat enorm în actorie. Acolo am mai şi învăţat limba engleză. La un moment dat am locuit într-un camion două săptămâni, când am lucrat pentru un prieten de-al şefului meu, J.R. Woods, fără să am apă. A fost greu.

Şi Administraţia Publica îşi are locul ei în viaţa mea de actor. Nu ştiu exact cum, dar îşi are. Şi Spania, de asemenea. Şi acolo am avut peripeţii. Acolo nu am încetat să am treabă cu actoria. În prima zi în care am ajuns am văzut un afiş în care era precizat faptul că se căutau actori pentru o trupă românească de teatru. Nu am ezitat. Am făcut Cântăreaţa cheală în spaniolă. Acolo mai cântam la chitară, mai scriam poezii, am scris şi 4 nuvele pe care nu cred că le mai am. Nu erau cine ştie ce. Înainte să plec mi s-a propus un job: să lucrez la departamentul artistic al asociaţiei AIPE, asta de la 17 la 20, iar dimineaţa de la 9 la 13 să distribui pâine cu o dubă în localităţile de lângă Valencia. Am ales UNATC-ul.

"Give me your money!"

-O întâmplare din Americile lui Andrei V. Ciopec, o poveste care merită împărtăşită?

-Sunt multe. Foarte multe. O să mă opresc asupra uneia pe care de multe ori am ezitat să o povestesc. Nu pentru că nu este interesantă… Am stat în Hollywood şi în Santa Monica timp de o lună şi jumătate, unde eram street performer (făceam iluzionism –close up magic) şi house keeper la un hostel care-mi asigura cazarea în schimbul a trei ore zilnice de muncă. Mergeam la diferite internet-café-uri să-mi mai verific mailul şi contul de Hi5. Într-o noapte, pe la ora două, mă întorceam înspre hostel. Aveam pantofi negri, pantaloni negri şi cămaşa albă. La mine aveam paşaportul, cărţile de joc şi telefonul. Coboram pe o stradă întunecoasă din Hollywood, când lângă mine s-a oprit o maşină. Nu i-am dat importanţă. Mă aşteptam cel mult să fiu întrebat ceva. 

De pe locul pasagerului din dreapta faţă a coborât un puşti, cel mai probabil mexican, cu o şapcă roşie. Mi-a pus un pistol la piept şi, cu o engleză stâlcită, mi-a spus: "Give me your money". Am îngheţat. A trecut un an într-o secundă. Am ridicat mâinile în aer şi i-am spus: "I got no money. You can check!". Cu stânga ţinea pistolul la pieptul meu şi cu dreapta mă controla în buzunare. I-am prins mâna cu pistolul cu mâna mea stângă şi cu dreapta i-am dat un singur pumn. Apoi cu ambele mâini îi ţineam pistolul şi el cu mâna liberă îmi tot căra pumni. În timpul ăsta strigam "Help!" cât de tare puteam şi cred că-l strigam în cea mai pură moldovenească. El se trăgea înspre maşina. S-a smuls, s-a suit în maşină şi au plecat în viteză. Am auzit ceva căzând pe jos. Credeam că e pistolul şi voiam să trag. Îmi căzuse telefonul. Cărţile de joc erau împrăştiate pe jos. Între timp a ieşit un om de la o casă pe care o mai ştiu şi acum şi mi-a dat telefonul lui să sun la poliţie. 

În timp ce comunicam poliţiei adresa pe care mi-o spunea omul de lângă mine, maşina a trecut încet înapoi, parca în slow motion. Am îngheţat în timp ce mă uitam la ea. A trecut, însă eu nu am reţinut nici culoarea (nu ştiu dacă era neagră, vişinie, albastră) şi nici marca maşinii, ca să nu mai zic de număr. A venit poliţia cum vine ea în America: cu vreo 5 unităţi. Nu le-am dat paşaportul, pentru că îmi expirase viza (după aproape o lună am fost arestat pe motivul ăsta şi m-am ales cu 10 ani de interdicţie şi cu o luNă jumătate de detenţie în New York Batavia) şi le-am spus doar că sunt turist şi că în două-trei zile plec şi că nu vreau să depun plângere. M-au felicitat că sunt în viaţă, iar eu le-am spus că în cartierul Bucovina, în care am crescut, altele erau armele.

"Ciopec, dacă intri în facultate şi bei sau te baţi, te dau afară!"

-Au existat îndoieli, paşi înapoi, dezamăgiri sau descurajări în perioada formării tale profesionale?

-Au existat, există şi vor exista. Fiecare pădure îşi are uscăciunile ei, în orice meserie există neplăceri, mai ales în cele vocaţionale, unde oamenii intră la "bătălie" cu sufletul deschis. Confirm ceea ce s-a mai spus: momentele de dezamăgire sunt mai multe în viaţa unui actor decât momentele de bucurie, însă momentele de bucurie sunt mult mai intense. Sunt într-o permanentă căutare, sunt la început şi nu cred că există o reţetă general valabila în actorie. Cred că fiecare are drumul lui pe care trebuie să-l descopere. Sunt inevitabile marile diferenţe între personalităţile artistice, dar ceea ce ne leagă este scopul: educarea, frumosul şi Adevărul!

Ceea ce mă întristează este faptul că până şi arta este atinsă de vremurile grăbite în care trăim. Divertismentul este ieftin, filmele de calitate din ce în ce mai puţine, sunt multe lucruri făcute doar pentru bani, lucruri care nu mai ţin cont de calitate şi de efectul pe care-l au asupra copiilor şi, de ce nu, asupra tuturor oamenilor. Nu mai este timp, se pare, să stea cineva la o piesă de teatru 2-3 ani, cum se stătea odată. Ne mai întrebăm unde sunt actorii de altădată? Ei sunt şi vor fi, teren de lucru şi determinare să fie! Arta trebuie să educe, nu sa îndobitocească, trebuie să înfrumuseţeze, nu să urâţească. Atâta timp cât nu ne îndreptăm atenţia spre ceilalţi, nu vom face lucrurile decât la modul egoist. Într-o societate bazată pe consumerism, unul dintre puţinele domenii care încă mai pot atenua căderea noastră bruscă este arta, dar şi ea, săraca, are propria ei cădere.

-Cum ai trăit Gala HOP, înainte şi după? Spuneai că moldovenii nu lipsesc din niciun top, dar cum e să fie un podium cu DOI botoşăneni, pentru că Ada Lupu a câştigat Marele Premiu, în timp ce juriul a decis că Andrei Ciopec a fost Cel mai bun actor al Galei? Să îl amintim, desigur, şi pe Octavian Costin, care a primit Premiul pentru prestanţă.

-La Gala Hop am ajuns din întâmplare. Înscrierile se terminaseră de două săptămâni. Am fost să-mi văd colegii la proba de grup, asta după ce am ieşit de la medic şi efectiv nu aveam ce face. Ajuns la Teatrul National, un coleg care participa la grup, coleg cu care am jucat în "Fraţii Karamazov", el interpreta rolul lui Smerdeakov,  mi-a spus că a doua zi are proba la individual, dar că nu mai participă. I-am zis în glumă că merg eu în locul lui. A fost ok cu asta. Am fost apoi în sala unde deja se desfăşurau probele la individual, am vorbit cu juriul, a fost ok să particip, dar au fost cam neîncrezători ţinând cont că până a doua zi trebuia să fac un monolog dramatic într-o cheie comică sau să scriu un monolog/povestire după una dintre cele 4 fotografii puse la dispoziţie de organizatori. Acasă am sunat-o pe Bogdana Darie, profesoara cu care am lucrat la "Fraţii Karamazov", şi care a făcut dramatizarea după roman, pentru a mă sfătui. Mi-a dat ideea de a-l face pe Dimitri Karamazov comic. Am închis telefonul, am încercat, ceva nu se lega, aşa că m-am uitat la cele 4 fotografii, am pus mâna pe pix, am scris monologul în 5 minute. A curs. L-am recitit. Am sunat un coleg care mi-a zis, râzând în hohote la monolog: "Ai să iei Gala Hop!". Dimineaţa m-am trezit, l-am repetat de 3-4 ori şi am plecat la Teatrul Naţional. Am prins chiar pauza, moment prielnic pentru încă o repetiţie în scenă. Am susţinut proba, juriul şi publicul au fost încântaţi, fiind primul concurent (zic unii) la care s-a aplaudat. M-am bucurat, după veneau oameni la mine să mă felicite. Nu înţelegeam prea bine ce se întamplă, aşa că din lipsă de orice altă replică am stors o lacrimă.

Apoi lucrurile au decurs de la sine. Am intrat în etapa finală, ca să zic aşa, care s-a desfăşurat la Costineşti, iar juriul a decis să-mi acorde acel premiu pentru monolog şi pentru o interpretare a lui Nicolae Furdui Iancu.

După ce am luat premiul, viaţa mea a fost la fel. A fost perioada imediat următoare în care toată lumea mă felicita. Uşor-uşor s-a stins acea perioadă şi lucrurile au revenit pe făgaş normal. Am dat la master, unde am intrat primul, iar apoi am mai luat un premiu, Premiul Florin Zamfirescu. Pentru acest premiu am fost desemnat de domnul profesor Florin Zamfirescu, un om minunat cu care nu am vorbit de foarte multe ori, dar care, atunci când am vorbit, mi-a dat încredere în mine să continui pe acest drum. Încă de la admitere mi-a spus: "Ciopec, dacă intri în facultate şi bei sau te baţi, te dau afară". "De unde şi până unde?", "Păi, pentru că eşti din Botoşani". I-am spus că, dacă ştiam că aşa stau treburile, îmi luam buletin de Braşov. Mi-a închis gura spunându-mi că mă trădează faţa oricum. Premiul Florin Zamfirescu mi-a fost înmânat de doamna profesoara Delia Olga Mateescu, premiu care a fost simbolul predării ştafetei de la o generaţie la alta şi care mi-a fost acordat în cadrul Galei de sărbătorire a 7 ani de la înfiinţarea Teatrului Metropolis, gală organizată de directorul Teatrului Metropolis, George Ivaşcu, în cadrul căreia au mai fost premiaţi şi alţi tineri actori din generaţia mea sau mai mari.

Premiile sunt foarte dificil de dus, ele te obligă să munceşti mai mult pentru a nu dezamăgi, dar tot ele te şi fac să te culci pe-o ureche, crezând că totul şi se cuvine. Tocmai am avut un examen mai puţin reuşit. Este nevoie de înţelepciune şi atenţie când pui un premiu pe raftul din sufragerie. Sunt o mare responsabilitate. Nu degeaba se spune că în vârful bradului vântul e mai puternic. Cazi imediat, din mândrie, din neatenţie, din nepăsare sau naivitate, şi durerea este mult mai mare. Ajung la vorba domunului profesor Florin Zamfirescu: "Premiile au valoare cât nu le ai, când le-ai luat nu mai au valoare". Oricum, nu premiile, nu talentul, ci munca este cel mai important factor în orice meserie.

Faptul că la Gala Hop am fost premiat alături de alţi doi botoşăneni mi s-a părut ceva absolut normal. Ştiu că lumea mai comenta pe tema asta, dar mie chiar mi s-a părut normal şi m-am bucurat. Cred cu tărie că nu este întâmplător că de aici au plecat atâţia oameni mari! Am auzit un lucru frumos, care spunea că pe vremea secerisului bate pe dealurile Botoşaniului un vânt de geniu. Aceşti oameni mari au fost cu siguranţă atinşi de cel putin o adiere. Mai cred că la noi, în Botoşani, oamenii nu L-au supărat atât de mult pe Dumnezeu şi L-au lăsat să-şi facă treaba.

Pe genunchii părintelui Cleopa!  

-Poezie, chitară, magie, teatru. Este ceva ce nu ştii să faci? Că veni vorba de poezie, te-ai gândit să publici ceea ce scrii?

-Sunt multe lucruri pe care nu ştiu să le fac şi spre care nu am aplecare, dar viaţa mi-a demonstrat că, dacă munceşti, poţi face multe lucruri. Mi-ar fi plăcut să ştiu fizică, matematică şi chimie. Poezia, chitara, iluzionismul (nu magia), teatrul, fac parte din aceeaşi sferă: sfera artistică. Era mai dubios dacă ştiam să montez faianţă, deşi… cine ştie?

Lucrez la materialul pentru o carte de poezii pe care o voi publica, sper, cât de curând. De câţiva ani tot amân. Voi vedea dacă poeziile sunt ca vinul, dupa ce trece perioada lor de incubaţie. Acum, că le voi revedea, sunt sigur că o să mai scap de câteva dintre ele. Într-o seară, nu din teribilism, am ars cu un coleg 2500 de poezii scrise de mine. Nu mă mai reprezentau. Simţeam că mă ţin în loc. Aşa că, din cenuşă, s-au născut altele.

-Am simtit de la început, în scrierile tale, în aproape tot ceea ce faci, o apropiere de Dumnezeu, de valorile creştine, dar nu ca dogmă, ci mai degrabă ca manifestare, trăire, chiar mărturisire. Ce rol joacă sau a jucat acest aspect în viaţa ta?

-De la acest aspect pleacă totul. Este stâlpul de susţinere a ceea ce fac, în ciuda faptului că am multe momente când o iau pe arătură. Ce suntem fără Dumnezeu? Nimic.

Când eram mic, tata mă ducea la Biserică, unde mă îmbrăcam în veşminte preoţeşti. Nu înţelegeam prea multe. Când aveam vreo 8 ani mi-a murit hamsterul Bobi şi tata îmi povestea cum i-am făcut cu o vecină o înmormântare în toată regula. La bunici, când eram mic, am găsit o pisică de rasă pe care, să o scap de purici, am spălat-o cu gaz, împreună cu verişorii mei. Mama şi bunica ne spuneau, mie şi verişorilor, că va muri din cauza noastră. M-am speriat atât de tare şi am căzut în genunchi în faţa unei icoane, am început să mă rog plângând pentru sănătatea pisicii. A trăit. La 8 ani am fost într-o excursie la Mănăstirea Sihăstria. Eram foarte neastâmpărat. Părintele Cleopa m-a chemat la el, m-a luat pe genunchi, m-a întrebat cum mă cheamă şi apoi ne-a povestit celor din grup viaţa Sfântului Andrei. Tare aş vrea să ştiu care dintre cei ce au fost acolo îşi aminteşte acest episod. Poate cu ocazia acestui interviu mai aflu ceva. Întâmplarea asta m-a urmărit toată viaţa, în sensul bun.

Una peste alta, am fost mereu conştient de existenţa lui Dumnezeu, care m-a ajutat în momente critice din viaţă. M-a purtat viaţa în căutările mele şi pe la yoga, reiki, meditaţii transcedentale, dar cred că s-a întâmplat aşa doar ca să mă bucur acum mult mai mult că m-am născut în România şi că m-am născut creştin-ortodox. Nu sunt cel mai bun creştin, dar merg la Biserică de fiecare dată când am ocazia. Este o insulă frumoasă într-un ocean agitat.

Contrar opiniei pe care o au mulţi, a fi actor nu implică neapărat o viaţă lipsită de reguli. Dar fiecare este cu drumul lui spre autocunoaştere şi fiecare are libertatea de a alege şi fiecare are Crucea lui.

Ceea ce mi se pare esenţial în actorie este ca, în timp, să ştii cu adevărat cine eşti. Cred că nu poţi şti cine eşti decât dacă te raportezi la Dumnezeu. Astfel poţi interpreta orice rol, te poţi indepărta puţin de tine în creaţiile tale, ca mai apoi să ştii unde revii. Dacă tu nu ştii cine esti, unde te întorci?

Vorbim aici de adevărata creaţie, de actori care-şi construiesc luni de zile personajele (Robert De Niro). Sunt nişte riscuri pe care puţini au curajul să le aducă în discuţie. Totuşi, pui ceva peste tine sau mai dai jos de pe tine (şi nu mă refer la kilograme!), pentru ca apoi să revii la ce erai. Mai este şi un alt aspect: trebuie să-ţi placă acolo unde revii, deci să fii împăcat cu tine din toate punctele de vedere: armonie între minte, trup şi suflet. Poţi împrumuta anumite lucruri de la personaje, poţi învăţa de la ele cum poţi învăţa de la oameni, dar nu poţi rămâne un personaj doar pentru că îţi este frică de tine sau ruşine cu tine. Mă gândesc că acesta este unul dintre motivele pentru care mulţi actori îşi păstrează măştile în viaţa reală. Este ceea ce cred acum, dupa fragilul început de drum pe care mă aflu.

"Actoria este o meserie pe care o alegi pentru a dărui oamenilor talentul cu care te-a înzestrat Dumnezeu"

-Ce planuri de viitor ai? La ce lucrezi in prezent?

-Momentan sunt la Master in anul I. Aşteptăm să reluăm, sper cat de curând, spectacolul "Fraţii Karamazov". Sper să ni se faciliteze acest lucru deoarece 30 si ceva de reprezentaţii din Bucureşti şi din ţară s-au jucat cu sălile pline, uneori arhipline. Joc într-un spectacol, "Împăratul Neîmpărat", în rolul Împăratului, la Teatrul Nottara din Bucuresti, Sala George Constantin (actorul meu român preferat). Este o piesă scrisă de Filip Columbeanu şi regizată de Radu Stoian.

 Mai joc într-un spectacol conceput de mine, "O seară altfel", pe care l-am jucat de două ori şi la Botoşani. Prima dată chiar la Botoşani l-am jucat, iar numele spectacolului a fost dat de un prieten, Lucian, care se ocupa de barul Chrome Bar. In spectacol mai joacă un botoşănean, Ovidiu Cosovanu, premiat în cadrul Folk You, iar din echipă mai face parte Bogdan Tintaru, responsabil de management, promovare şi alte aspecte organizatorice.

Repet pentru un lungmetraj la care voi incepe filmările pe 3 ianuarie. Se numeşte "Vizitatorul" şi este realizat de Jamil Hendi.

Aştept să încep filmările la scurtmetrajul "Vidra", produs de Casa de producţie Hi Film, a Adei Solomon, şi regizat de Sebi Mihăilescu. Mi-am lăsat o barbă mare şi unghii lungi pentru acest film, ca apoi să fiu anunţat că vom filma peste vreo lună, din cauza vremii nefavorabile.

 Pe viitor vreau să-mi înfiinţez o şcoală de actorie, după ce fac Doctoratul, şcoală care să aibă şi o sală de spectacole pentru tineri. Viitor însemnând cel puţin peste 10 ani, asta dacă dă Dumnezeu.

Vreau să scot peste vreo 30 de ani o carte despre viaţa mea (dacă mai ajung până atunci), carte la care deja lucrez într-un fel sau altul şi să ajung să-mi creionez măcar o proprie metodă de actorie bazată pe propria experienţă.

Îmi doresc nespus ca, atunci când vine timpul, dacă vine, să-mi întemeiez o familie frumoasă, în sensul tradiţional al cuvântului.

Sper ca împreună cu Ovidiu Cosovanu să dăm drumul unei trupe de muzică folk în 2015.

-Un sfat pentru tinerii care simt că pot face o carieră în teatru, dar nu găsesc argumente în faţa celor care îi avertizează că vor fi săraci, fără loc de muncă, veşnic pe drum...

-​Sfat? Dacă simt că pentru asta s-au născut, asta să facă. Dacă nu vor face asta, n-au vrut îndeajuns de mult sau aveau altă menire. Dacă asta trebuie să facă o vor face fără niciun fel de sfat. Nu cred că este o meserie pe care s-o alegi pentru faimă, din frustrări, din dorinţa de a obţine lucruri uşor, ci o meserie pe care o alegi pentru a dărui oamenilor talentul cu care te-a înzestrat Dumnezeu (talantul, care în rusă înseamnă chiar talent), pentru a bucura pe alţii, pentru a educa, pentru a cultiva frumosul şi Adevărul, de fapt, o meserie care te alege ea pe tine.

-Şi un gând bun pentru Botoşani, pentru botoşăneni, la finalul unui an greu şi începutul unuia care se anunţă cel puţin la fel de dificil, dar plin de speranţă!

-Înainte de urări, o rugăminte: Păstraţi măcar acasă, în Moldova, ceea ce este pe cale de dispariţie: tradiţiile, datinile, spiritul românesc şi sufletele curate!