Prietenul meu autist

Prietenul meu are 9 ani. Nu a primit, la sfârșit de an școlar, nicio medalie. A privit uimit înspre fericirea colegilor lui, le-a adulmecat flămând zâmbetul din privire. Flori, diplome, coronițe, fotografii, aplauze, note mari, mari, mari. Prietenul meu autist și-a purtat victoriile pe tărâmul grunzos al pronunției lui ci, ce. Mama lui a dansat de fericire atunci când pruncul ei a rostit un r clar. Matematica le-a dat mereu dureri de cap, dar cuvintele și poveștile sunt precum florile de câmp în verile timpurii: de toate culorile, împrăștiate prin fânețe și pe drumurile ascunse de lume, spre fericirea călătorilor. Dar, chiar dacă a atins și depășit performanțe nebănuite, prietenul meu autist nu a primit nicio diplomă, nicio medalie. Oricât de mică sau de neînsemnată.

Sufletul copilului nu este monedă de schimb, nu poate fi cântărit în zecimi, ierarhii, competiții. Sufletul nu se vinde pe tarabă, nici nu se cumpără, ca şi cum te-ar ispiti o prăjitură.

Copiii, la 9 ani, caută jocul. Când jocul este prieten, mintea se transformă într-un câmp roditor, de unde putem culege tot ce avem nevoie. Scrisul frumos al copiilor, spun specialiștii, nu vine doar din repetitivul liniuţă-liniuţă-bastonaş etc. pe hârtie. Se spune că, pentru a deprinde scrisul frumos, copilul are nevoie mai întâi de o coordonare sănătoasă a trupului, să înveţe echilibrul interior, să experimenteze şi să dezvolte curajul. Din trupul sănătos vin apoi mişcările fine ale mâinii, claritatea minţii, subtilitatea şi detaliul scrisului frumos. Prietenul meu de 9 ani are trupul spasmatic, mișcările mâinii sunt precum ploile repezi de vară: se pornesc pe neașteptate și se potolesc la fel de brusc, într-un soare buclucaș. O linie este o victorie, un cuvânt are dimensiunea unui urcuș pe munte. Cine premiază o astfel de performanță?

De aceea, cea mai frumoasă diplomă e cea care construieşte o treaptă, nu cea care ne dezvoltă în orgoliu.

Este adevărat, astăzi, copiii noştri au zeci de diplome într-un an. De la şcoală, de la mall, de la asociaţie, de la magazinul din colţ, de la aviaţia de cartier... şi încă o duzină! Plus nşpe concursuri la care înscrierea şi participarea se face pe bază şi pe motiv de taxă, uneori nu de neglijat! Nu contestăm, nu judecăm... Bucurie să fie!

Dar cum ar fi, oare, să oferim diplome copiilor noştri doar atunci când reuşesc să îşi depăşească un prag emoţional, să repare un neajuns sufletesc? Cum ar fi să oferim diplome elevilor care, străduindu-se peste măsura lor, reușesc să urce de la 5 la 7? Sau de la 7 la 8-9? Performanța 10-știlor să fie altfel răsplătită. Cu facilități în domeniul performanței educaționale, de pildă înscrierea în cadrul programelor de excelență, participarea la cursuri universitare pentru elevi etc. 

Iar diplomele, medaliile… Timp de o săptămână, să spunem, ne concentrăm pe o problemă pe care o depistăm, o conştientizăm, lucrăm şi evoluăm. Să învăţăm, poate, să o iubim pe colega pe care altfel nu o putem suferi, căreia îi tot aruncăm săgeţi şi sprâncenate pietre. În fiecare zi să îi descoperim ceva frumos, la început ochii, apoi zâmbetul, uneori tristeţea, azi un cuvânt, mâine un deget uitat pe o rană. Să acceptăm și să învățăm ceva nou de la un elev căruia i-am lipit prea ușor eticheta mediocru. Nimeni nu poate fi doar mediocru, așa cum nimeni nu poate fi doar deștept, fără urme de orgoliu, de mândrie, de superioritate copilăresc-agresivă. Valabil şi pentru noi, ăştia măricei, care avem colegi de serviciu şi duşmani de multe ori închipuiţi.

Așa, prietenul meu autist ar primi o diplomă pentru creativitate. Una pentru generozitate și încă una pentru excelenta lui performanță în a împleti povești.

Vi-l amintiți pe Nick Vujicic? Nu are mâini, nu are picioare. Probabil la școală nu a avut nici diplome. Dar este unul dintre cei mai cunoscuți oameni ai planetei. El, Nick, omul fără mâini șli fără picioare, are mereu în dulap o… pereche de pantofi. Mesajul lui? "Îndrăznește și avântă-te cât de sus te poate duce imaginația ta!"

Și poate vă amintiți de Steve Jobs, cel care a revoluționat lumea cu ideile sale, dar mai ales cu îndrăzneala de a fi ceea ce până la el nimeni nu a avut curaj să fie. "Nu vreau să fiți cei mai buni, ci să fiți diferiți", le spunea ucenicilor săi. Ideile nu se nasc din imitație, ci din inovație. A fi diferit înseamnă a gândi, a produce, a recalcula ceea ce alții au socotit de mii de ori înaintea ta. A fi diferit înseamnă a opta conștient, a asuma o alegere și a argumenta soluția aleasă.

Cum vom evalua un astfel de copil? Cum vom măsura procentele, sutimile, zecimile? Când vom oferi diplome pentru idei, pentru îndrăzneală, pentru pasul acela mic ce valorează cât zeci de 10?

Prietenul meu autist nu știe ce înseamnă a fi primul, al doilea, nici ultimul. Prietenul meu de 9 ani știe că a muncit peste puterile lui, că a luptat cu cifrele și că a renunțat la sute de ore de poveste pentru a învăța să socotească.

Prietenul meu autist a avut, pe lângă ore de școală și de teme, și orele de kinetoterapie, de logopedie, de evaluare, de tratament în perioadele grele ale trupului.

În ultima zi de școală, a văzut copii fericiți, cu coronițe, diplome și medalii. El nu a primit nimic și a plâns. Nu înțelege de ce el nu a făcut nimic bun. Nimeni nu știe să îi explice asta.